„Ca toţi să fie una”

Evanghelia lui Ioan ne dezvăluie ce preocupări a avut Isus înainte de a fi trădat şi omorât. Ea ne prezintă pe parcursul a cinci capitole importante (Ioan 13 – 17) ultimele Sale învăţături şi o rugăciune (Ioan 17), care mai este numită uneori „rugăciunea Sa de Mare-Preot”.

„Denumirea aceasta este adecvată, pentru că, prin această rugăciune, Domnul nostru Se consacră sacrificiului în care este simultan preot şi victimă. Totodată, este o rugăciune de consacrare înălţată în favoarea celor pentru care este adus sacrificiul – ucenicii prezenţi în camera de sus şi cei care aveau să vină ulterior la credinţă prin mărturia lor.” – F. F. Bruce, The Gospel of John, Grand Rapids; Eerdmans, 1983, p. 328

în centrul rugăciunii se află preocuparea lui Isus pentru unitatea ucenicilor şi a celor care aveau să creadă în El mai târziu. Aceasta este tema ei principală: „Pentru ei Mă rog, nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi – tot ce este al Meu este al Tău şi ce este al Tău este al Meu – şi Eu sunt proslăvit în ei” (Ioan 17:9,10).

Discuţia noastră despre unitatea bisericii, despre unitatea noastră în Hristos nu poate fi relevantă şi completă dacă nu abordează şi rugăciunea aceasta. Pentru ce S-a rugat Isus, pentru cine S-a rugat şi ce semnificaţie are rugăciunea Sa pentru noi astăzi?

Putem deosebi în rugăciunea Domnului Isus ca Mare-Preot trei părţi.

1. Pentru ce S-a rugat Isus la început şi ce înseamnă aceasta pentru noi? Ioan 17:1-5

Isus a mijlocit mai întâi pentru Sine. Mai înainte, spusese de mai multe ori că nu-I sosise încă ceasul (Ioan 2:4; 7:30; 8:20). Acum însă era conştient că ceasul jertfirii bătea la uşă. Venise clipa încheierii lucrării Sale pe pământ şi avea nevoie de putere pentru a-Şi împlini misiunea. Era timpul pentru rugăciune.

Isus a decis să-L proslăvească pe Tatăl Său împlinind voia Sa, chiar dacă aceasta presupunea suferinţa pe cruce. Faptul că El a acceptat crucea nu a fost o atitudine fatalistă, ci o exercitare a autorităţii primite de la Tatăl. El nu a murit ca martir, ci L-a proslăvit pe Tatăl de bunăvoie prin împlinirea scopului pentru care Se întrupase: să Se ofere ca jertfă pentru păcatele omenirii.

2. Ce este viaţa veşnică? Ce înseamnă să-L cunoaştem pe Dumnezeu? Ioan 17:3

Mai înainte de toate, Isus spune că viaţa veşnică constă în a-L cunoaşte personal pe Dumnezeu. El nu susţine aici mântuirea prin fapte sau prin cunoaştere, ci Se referă la experienţa cunoaşterii lui Dumnezeu ca urmare a jertfei de pe cruce. Cunoaşterea aceasta poate fi obţinută prin relaţia personală cu Tatăl. Tendinţa noastră omenească este să reducem cunoaşterea la cunoştinţe şi informaţii, însă aici Isus are în vedere ceva mai profund: relaţia personală cu Dumnezeu. Prima venire a lui Isus a avut ca scop să-i conducă pe oameni pe drumul către o cunoaştere a lui Dumnezeu care să le aducă bucurie şi mântuire, dar şi unitatea la care conduce această cunoaştere.

Care este diferenţa dintre a avea cunoştinţe despre Dumnezeu si a-L cunoaşte personal? Ce experienţe te-au ajutat să-L cunoşti pe Dumnezeu?

3. Ce lucruri concrete cere Domnul Isus pentru ucenici? Ioan 17:9-19

Când El nu avea să mai fie cu ei, ucenicii aveau să fie în pericolul de a-şi pierde credinţa. El îi cere Tatălui să-i păzească atât timp cât sunt în lume. Nu Se roagă pentru lume, fiindcă ştie că ea se împotriveşte voinţei Tatălui (1 Ioan 5:19). Dar lumea este locul unde ucenicii urmau să lucreze şi de aceea îi cere Tatălui să-i păzească de răul din lume. Lui Isus îi pasă de lume, căci este Mântuitorul ei! însă vestirea Evangheliei depinde de mărturia celor care se vor duce să o vestească. De aceea mijloceşte pentru ei ca să fie izbăviţi de cel rău (Matei 6:13).

Cu toate acestea, un ucenic nu a putut fi salvat – cel care s-a hotărât să-L trădeze (Ioan 13:18-30). Deşi trădarea fusese prevestită de Scriptură (Psalmii 41:9), Iuda n-a fost o victimă a sorţii. „La cina de Paşte, Domnul Hristos Şi-a dovedit divinitatea, dând în vileag scopul vânzătorului. Cu gingăşie, El nu l-a trecut cu vederea pe Iuda atunci când le-a slujit ucenicilor. Dar ultimul apel al iubirii a rămas fără răspuns.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, ed. 2015, p. 621

De asemenea, Isus Se roagă pentru unitatea ucenicilor (Ioan 17:11), conştient că invidia şi gelozia puteau să-i dezbine, ca în alte ocazii trecute. Unitatea aceasta nu poate fi obţinută prin puterea oamenilor. Ea este exclusiv rezultatul şi darul harului divin. Unitatea ucenicilor se întemeiază pe unitatea dintre Tatăl şi Fiul şi este condiţia indispensabilă pentru slujirea lor eficientă viitoare.

Un alt lucru indispensabil pentru ca ucenicii să le poată sluji altora este sfinţirea, sau consacrarea lor prin adevăr. Lucrarea harului divin la inima lor avea să-i transforme. Dar, ca să poată da mărturie despre adevărul lui Dumnezeu, aveau nevoie să se lase transformaţi de acest adevăr.

Ce înseamnă „a nu fi din lume”? Ce atitudini si comportamente îi caracterizează pe cei care nu sunt din lume?

4. Care este dorinţa lui Isus pentru aceia care aveau să creadă Evanghelia mai târziu? De ce este importantă împlinirea acestei rugăciuni? Ioan 17:20-26

Isus S-a rugat ca aceia care aveau să creadă în El în viitor să fie una, aşa cum El şi Tatăl sunt una. Evanghelia lui Ioan consemnează în mai multe locuri afirmaţiile Sale despre unitatea Sa cu Tatăl. El şi Tatăl nu acţionează niciodată independent unul de celălalt, ci sunt uniţi permanent, în tot ce fac (Ioan 5:20-23). Amândoi au iubit atât de mult omenirea căzută, încât Tatăl a fost dispus să-L dea pe Fiul Său, iar Fiul a fost dispus să-Şi dea viaţa pentru noi (Ioan 3:16;10:15).

Unitatea menţionată de Isus în rugăciunea aceasta este unitatea în dragoste şi în planuri care există între Tatăl şi Fiul (Ioan 13:35). Prin manifestarea ei, oamenii aveau să vadă relaţia ucenicilor cu Isus şi cu Tatăl. Aşa avea să cunoască lumea că Isus este Mântuitorul. Cum să fie convinsă lumea de adevărul Evangheliei dacă nu vede în poporul lui Dumnezeu dragoste şi unitate?

„Dumnezeu conduce un popor care să stea în perfectă unitate pe platforma adevărului veşnic. (…) Dumnezeu doreşte ca poporul Său să ajungă la unitatea credinţei. Rugăciunea pe care Domnul Hristos a înălţat-o chiar înainte de a fi răstignit a fost ca ucenicii Săi să fie una, aşa cum El şi Tatăl sunt una, pentru ca lumea să creadă că Tatăl L-a trimis. Această rugăciune minunată şi impresionantă străbate veacurile până în zilele noastre, deoarece cuvintele Sale au fost: «Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.»

Cu câtă stăruinţă ar trebui să caute urmaşii lui Hristos să răspundă la această rugăciune în viaţa lor!” – Ellen G. White, Mărturii, vol. 4, ed. 2015, p. 17

Renunţarea la sine a fiecărui membru este esenţială pentru ca unitatea bisericii să fie posibilă. Ce facem individual si ca biserică pentru a ajunge la unitatea descrisă aici?

5. Ce învăţăm despre exclusivism şi despre graba de a stabili cine sunt adevăraţii urmaşi ai lui Isus, din răspunsul pe care Domnul i l-a dat lui Ioan? Marcu 9:38-41; Ioan 10:16

Adventiştii de ziua a şaptea au considerat dintotdeauna că rugăciunea din Ioan 17 se aplică în mod direct şi unităţii bisericii lor. Trebuie să rămânem uniţi ca biserică pentru a ne împlini misiunea – vestirea întreitei solii îngereşti. Dar cum ne raportăm la unirea cu alţi creştini, în lumina rugăciunii lui Isus?

Noi credem că Dumnezeu are credincioşi şi în alte biserici, chiar şi în „Babilon”, dar Apocalipsa spune că printre cei care se numesc creştini există o mare apostazie şi, în zilele din urmă, mulţi creştini falşi vor face front comun şi se vor alia cu statul în persecutarea celor credincioşi (Apocalipsa 18:4; 13:1-17). De aceea, adventiştii au tratat cu prudenţă apelurile lansate de Mişcarea Ecumenică.

Referitor la aceasta, Ellen G. White spune: „Pe măsură ce instrumentul uman îşi supune voinţa sa voinţei lui Dumnezeu, Duhul Sfânt va impresiona inimile celor cărora le slujeşte. Mi s-a arătat că nu trebuie să-i refuzăm pe lucrătorii WCTU (n. red.: The Woman’s Christian Temperance Union – Organizaţia pentru Temperanţă a Femeilor Creştine). Când ne unim cu ei în favoarea abstinenţei totale, nu ne modificăm poziţia în ce priveşte respectarea zilei a şaptea şi avem posibilitatea de a ne exprima aprobarea faţă de poziţia lor referitoare la subiectul temperanţei. Când le deschidem uşa şi îi invităm să se unească cu noi în problema temperanţei, obţinem ajutorul lor în domeniul temperanţei; iar ei, când se unesc cu noi, vor auzi adevărurile pe care Duhul Sfânt aşteaptă să le imprime în inima lor.” – Lucrarea de binefacere, p. 163, orig.

Deci putem colabora cu ei la anumite acţiuni sociale, dar în aşa fel încât să nu ne compromitem convingerile sau practicile. Noi putem şi ar trebui să profităm de această colaborare cu ei pentru a le împărtăşi adevărurile preţioase cu care am fost binecuvântaţi.

6. Ce înseamnă să-L cunoaştem pe Dumnezeu? Cum dovedim, în viaţa noastră de zi cu zi, că Îl cunoaştem pe Dumnezeu? 1 Ioan 2:3-6

în general, contemporanii noştri vor să fie consideraţi buni cetăţeni, care respectă legea, dar minimalizează importanţa obligaţiei de a respecta Legea lui Dumnezeu. Unii susţin că harul desfiinţează poruncile, însă Biblia nu ne învaţă aşa.

„Păzirea poruncilor nu constituie o condiţie pentru cunoaşterea lui Dumnezeu, ci un semn că îl cunoaştem pe Dumnezeu/Isus şi că îl iubim. Prin urmare, cunoaşterea lui Dumnezeu nu este exclusiv teoretică, ci determină la acţiune.” – Ekkehardt Mueller, The Letters of John, 2009, p. 39.

7. Ce a spus Isus despre iubire şi păzirea poruncilor? Dar Ioan? Ioan 14:15,21; 1 Ioan 5:2,3

8. Ce poruncă nouă le-a dat Isus ucenicilor şi ce legătură are cu unitatea? Ioan 13:34,35

Porunca aceasta nu este nouă – apare şi în Leviticul 19:18. Ce este nou la porunca lui Isus este ca ucenicii să se iubească aşa cum i-a iubit El. Exemplul Său de dragoste dusă până la sacrificiu constituie noua etică a comunităţii creştine.

Viaţa Sa a fost o demonstraţie practică a iubirii în acţiune şi o manifestare neîntreruptă a iubirii şi a jertfirii de sine pentru binele altora. Lucrarea harului face ca şi în viaţa noastră să existe o manifestare continuă a iubirii şi efortul de negare şi de sacrificare a sinelui. Principiul care îl anima pe El ar trebui să-i anime şi pe credincioşii Lui în toate relaţiile dintre ei. Ce mărturie puternică va fi pentru lume o dragoste de acest fel! Şi ce forţă de a rămâne uniţi ne va da ea!

Cum putem manifesta si noi dragostea Sa?

„Deşi Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este o biserică mondială cu multe biserici locale, adventiştii nu pretind că ei sunt biserica universală a lui Hristos. Biserica universală este mai cuprinzătoare decât orice confesiune. Este vizibilă, dar şi invizibilă, pentru că îi include pe toţi cei care cred în Isus şi îl urmează. (…)

în primul secol, biserica universală e posibil să fi fost destul de vizibilă, însă este din ce în ce mai dificil şi mai complex să o identificăm, de exemplu, în Evul Mediu.

Deci adventiştii nu limitează conceptul de biserică adevărată la ei, dar nici nu îl extind automat la toate bisericile creştine. Adevărata biserică a lui Dumnezeu este formată din cei care cred cu adevărat în El. Domnul îi cunoaşte. însă adventiştii afirmă că ei sunt rămăşiţa specială şi vizibilă a lui Dumnezeu din timpul din urmă, acea rămăşiţă care apare în Apocalipsa 12:17 şi în capitolele 12-14. Această rămăşiţă are un caracter local, dar şi unul universal (Apocalipsa 2:24 şi 12:17).” – Ekkehardt Mueller, „Universalitatea bisericii în Noul Testament”, în Ángel Manuel Rodriguez, ed., Mesajul, misiunea şi unitatea bisericii, 2016, p. 37.

Pentru studiu suplimentar: Tragedia veacurilor, cap. 25, „Legea imuabilă a lui Dumnezeu”.

BIBLIA ŞI CARTEA ISTORIA MÂNTUIRII – STUDIU LA RÂND

Biblia: Apocalipsa 15-21
1. Cu ce anume se va isprăvi mânia lui Dumnezeu?
2. Despre cine scrie că „era, nu mai este şi va veni”?
3. Ce anume a fost sfătuit Ioan să se ferească să facă?
4. Cum se numeşte acea „altă carte”, despre care scrie că a fost deschisă în cer?

Istoria mântuirii, capitolul 34
5. Cine erau cei care au avut credinţa şi curajul să-şi transforme ruşinea în slavă şi durerea (suferinţa) în bucurie?

Aici puteţi asculta cartea Istoria Mântuirii (Audio) sau Istoria Mântuirii – Ellen G. White (Audio)

Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro (secţiunea „Şcoala de Sabat” din meniul „Departamente”) sau YouTube (canalul „Şcoala de Sabat”).
Ştirile de Sabat video pot fi vizionate sau descărcate de pe adresa de Internet: Biserica Adventistă – Zona Muntenia (secţiunea „Ştirile de Sabat”) sau YouTube (canalul „Conferinta Muntenia – Biserica Adventista de Ziua a Saptea”).
De pe YouTube se poate descărca cu YTD Video Downloader.

Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei şi ultimei lecţii din trimestru!