Dumnezeul tuturor popoarelor (Amos şi Obadia)

Gândul central: Faptele de neomenie sunt păcate clare împotriva lui Dumnezeu şi vor fi judecate ca atare.

În Scriptură, leul este considerat în multe cazuri regele animalelor. Înfăţişarea lui vorbeşte despre puterea lui irezistibilă şi despre maiestatea lui, dar şi despre ferocitatea şi forţa lui distructivă. Chiar şi atunci când nu vânează, răgetul leului se poate auzi de la o distanţă de mai mulţi kilometri.

Păstorul Amos a fost trimis de Dumnezeu la copiii lui Israel pentru a-i anunţa că a auzit răgetul unui leu şi că leul acela nu era nimeni altul decât Domnul! Sub inspiraţia Duhului Sfânt, el compară cu răgetul unui leu modul în care Dumnezeu le vorbeşte tuturor popoarelor, dar şi poporului Său (vezi Amos 1:2).

Amos a fost chemat să profetizeze despre popoarele care au comis crime împotriva umanităţii. De asemenea, a fost trimis la un popor privilegiat şi religios care trăia în pace şi prosperitate, dar care îi asuprea pe săraci, îngăduia afacerile necinstite şi accepta mita în curtea de judecată. Săptămâna aceasta, vom asculta ce are Domnul de spus despre aceste fapte mârşave.

1. Citeşte Amos 1 şi 2. De ce trimite Dumnezeu o avertizare înainte de a pedepsi?

Primele două capitole din cartea lui Amos conţin şapte profeţii împotriva popoarelor învecinate cu Israel şi, la sfârşit, o profeţie împotriva lui Israel. Popoarele străine nu sunt chemate la judecată pur şi simplu pentru faptul că sunt duşmanii lui Israel, ci din cauză că au încălcat principiile universale ale drepturilor omului. Remarcăm în mod deosebit două motive de condamnare: lipsa de loialitate şi lipsa de milă.

Spre exemplu, Tirul era o mare cetate comercială situată la nord de Israel. Această cetate insulară se mândrea cu fortificaţiile ei de neînvins Mai mult, conducătorii ei încheiaseră acorduri de pace cu mai multe naţiuni vecine (cu filistenii, de pildă). Tirul se aliase cu Israelul printr-un „legământ frăţesc” în timpul domniei împăraţilor David şi Solomon (1 Împăraţi 5:1,12) şi chiar în timpul domniei regelui Ahab (1 Împăraţi 16:30,31). De aceea, nu ne surprinde faptul că în 1 Împăraţi 9:13, Hiram, regele Tirului, îl numeşte pe Solomon „frate”.

Ulterior, locuitorii Tirului au încălcat .legământul frăţesc”. Ei nu au fost condamnaţi pentru faptul că au luat prizonieri de război din Israel, ci pentru că i-au dat pe mâna edomiţilor, duşmanii israeliţilor. Locuitorii Tirului se făceau vinovaţi de cruzimile la care îi supuseseră edomiţii pe aceşti prizonieri. Din perspectiva lui Dumnezeu, cel care asistă la un delict şi îl aprobă este tot atât de vinovat ca şi cel care îl comite.

Dumnezeu este Stăpânul întregului pământ şi destinul tuturor oamenilor se află în mâinile Sale. Planurile şi preocupările Sale trec dincolo de graniţele Israelului. Dumnezeu este Domnul tuturor popoarelor; El este preocupat de evenimentele din întreaga lume. El este Creatorul care le dă viaţă tuturor, de aceea toţi oamenii sunt chemaţi să dea socoteală înaintea Sa.

Cine nu se cutremură de durere când vede ce nedreptăţi strigătoare la cer se petrec în lume? Dacă nu ar exista Dumnezeu, am mai avea speranţa că se va face dreptate într-o zi? Ce înseamnă pentru tine făgăduinţa că Dumnezeu va aduce lumea la judecată şi va face dreptate? Ce putem face pentru a ne întări credinţa în această făgăduinţă, în ciuda tuturor nedreptăţilor din jurul nostru?

Una dintre învăţăturile principale transmise de cartea lui Amos este cea a judecăţii universale a lui Dumnezeu. La începutul cărţii sale, profetul anunţă judecata lui Dumnezeu împotriva popoarelor învecinate cu Israel din cauza crimelor lor împotriva umanităţii. După aceea, el declară plin de curaj că şi Israel va fi judecat. Mânia Domnului se îndrepta împotriva acestor popoare, dar şi împotriva poporului Său ales. Locuitorii lui Iuda respinseseră Cuvântul Domnului şi nu respectaseră învăţăturile Sale.

Amos îşi îndreaptă atenţia mai mult asupra lui Israel decât asupra lui Iuda, fiindcă Israel încălcase legământul cu Dumnezeu şi săvârşise multe păcate. Prosperitatea economică şi stabilitatea politică îl dusese la decădere spirituală, iar această decădere spirituală se manifesta prin nedreptate socială. Cei înstăriţi îi exploatau pe cei lipsiţi, cei puternici îi exploatau pe cei slabi. Bogaţii erau interesaţi doar de ei înşişi şi de câştigul personal, chiar dacă săracii aveau de suferit de pe urma înavuţirii lor. (De atunci încoace, starea de lucruri din societate nu s-a schimbat prea mult.)

În cuvântările sale, Amos le arăta oamenilor că Dumnezeu este viu şi că El vede cum ne purtăm cu semenii noştri. Dreptatea nu este doar o idee sau o normă abstractă. Dumnezeu Însuşi este preocupat de dreptate. Profetul i-a avertizat că toate lucrurile cu care se mândreau – casele de piatră, mobila acoperită cu fildeş, mâncarea şi băutura de cea mai bună calitate, loţiunile de corp cele mai bune – aveau să fie distruse.

2. Citeşte Isaia 58. Ce aspecte ale adevărului prezent sunt prezentate în acest capitol? Ce alte aspecte cuprinde mesajul pe care îl transmite biserica noastră lumii?

Biblia arată clar că dreptatea socială trebuie să fie rodul natural al Evangheliei. Pe măsură ce Duhul Sfânt ne transformă după chipul Domnului Isus, devenim preocupaţi de aceleaşi lucruri care Îl preocupă pe El. Cărţile lui Moise pun accent pe felul în care trebuie să fie trataţi străinii, văduvele şi orfanii (Exodul 22:21-24). Profeţii vorbesc despre interesul lui Dumnezeu ca oamenii mai puţin privilegiaţi să fie trataţi cu dreptate şi milă (Isaia 58:6,7). Psalmistul declară că Dumnezeul care locuieşte în locaşul Său cel sfânt este „Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor” (Psalmii 68:5). Domnul Hristos a fost preocupat de cei marginalizaţi de societate (Marcu 7:24-30; Ioan 4:7-26). Iacov, fratele Domnului, ne îndeamnă să ne arătăm credinţa prin faptele noastre şi să-i ajutăm pe cei nevoiaşi (Iacov 2:14-26). Creştinii nu pot să facă mai puţin de-atât!

Profeţia lui Amos nu se referea doar la contextul istoric restrâns în care se aflau Israel şi Iuda. Poporul Israel din Vechiul Testament avea o relaţie specială, dar nu exclusivă cu Dumnezeu.

Verbul ebraic yada din Amos 3:2, tradus în versiunea Cornilescu prin „v-am ales”, are sensul particular de cunoaştere intimă şi unele versiuni îl redau prin „a cunoaşte”: „Numai pe voi vă cunosc…” (NTR). În alte părţi din Biblie, ca de exemplu în Ieremia 1:5, Dumnezeu spune că îl cunoştea pe profet şi că l-a pus deoparte înainte ca acesta să se fi născut. La fel era şi cu poporul Israel: el nu era doar un popor între alte popoare, ci era pus deoparte pentru un scop sfânt. Israeliţii aveau o relaţie specială cu El.

Dumnezeu Însuşi l-a ales pe Israel şi l-a eliberat din robie. Ieşirea din Egipt a fost un important punct de cotitură care a marcat începutul istoriei sale ca naţiune. Ea a precedat lucrarea lui Dumnezeu de răscumpărare şi cucerirea ţării Canaan. În pofida acestui fapt, forţa şi autoritatea l-au dus pe Israel la mândrie şi mulţumire de sine şi nu la responsabilitate pentru statutul privilegiat de popor ales al lui Dumnezeu.

3. Citeşte declaraţia lui Isus din Luca 12:47.48. Cum să înţelegem principiul enunţat aici (marile privilegii de care se abuzează sunt înlocuite cu mari sancţiuni)?

Sub inspiraţie divină, profetul le atrage atenţia israeliţilor că vor fi traşi la răspundere pentru faptele lor cu atât mai mult, cu cât sunt poporul Domnului. Relaţia lor deosebită cu Dumnezeu presupunea anumite obligaţii, iar neîndeplinirea lor atrăgea anumite pedepse. Ca popor al Său, ei deveneau pasibili de pedeapsă, întrucât privilegiile de care se bucurau aduceau şi o anumită responsabilitate. Calitatea de popor ales nu era doar un statut privilegiat; israeliţii erau chemaţi să fie între celelalte popoare martori pentru Domnul, care îi binecuvântase atât de mult.

„În această generaţie, bisericile care pretind că sunt ale lui Hristos beneficiază de privilegiile cele mai înalte. Domnul ne-a descoperit o lumină mereu crescândă. Privilegiile noastre sunt cu mult mai mari decât au fost privilegiile poporului lui Dumnezeu din vechime.” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 317

Gândeşte-te la multele binecuvântări pe care le-am primit ca adventişti de ziua a şaptea. De ce ar trebui să ne cutremurăm la gândul că privilegiile acestea sunt însoţite de anumite responsabilităţi? Ne mai mişcă oare acest gând sau ne-am obişnuit cu el? Am ajuns oare să ne complăcem în această situaţie? Dacă da, cum ne putem schimba?

4. Ce avertizare îi dă Amos poporului? Amos 4:12

Capitolul 4 din Amos începe cu descrierea păcatelor poporului Israel şi se încheie cu anunţarea venirii zilei socotelilor. Dumnezeu îi consideră pe copiii Săi răspunzători într-o măsură mai mare pentru modul în care trăiesc şi se poartă cu cei din jur.

Amos expune pe rând dezastrele naturale care s-au abătut asupra lui Israel, arătând că fiecare dintre ele ar fi trebuit să fie suficient pentru ca poporul să se întoarcă la Dumnezeu. El alcătuieşte o listă cu şapte dezastre, măsura deplină a pedepselor pentru nesocotirea legământului cu Dumnezeu (potrivit cuvintelor lui Moise din Leviticul 26). Unele dintre aceste dezastre ne duc cu gândul la plăgile trimise peste Egipt, iar descrierea ultimei calamităţi aminteşte în mod explicit de distrugerea completă a Sodomei şi a Gomorei.

5. Potrivit rugăciunii lui Solomon de dedicare a templului, ce reacţie ar fi trebuit să aibă poporul în urma dezastrelor suferite? 1 Împăraţi 8:37-40

Israeliţii nu se mai comportau ca un popor normal, iar Dumnezeu constată că Ii era imposibil să le mai atragă atenţia cu ceva. Judecăţile Sale le împietriseră inimile şi ei nu doreau să se întoarcă la El. În condiţiile acestea, Amos îi anunţă că mai au o singură şansă de a se pocăi. El le spune că judecata finală este la un pas, dar nu le dezvăluie în ce va consta ea. Această umbră de incertitudine face ca judecata să pară şi mai ameninţătoare. Israel a ales să nu-L caute pe Dumnezeu şi, de aceea, Dumnezeu îl cheamă la o întrevedere personală. Dacă pedeapsa nu a avut niciun rezultat, va avea atunci vreun rezultat întâlnirea cu El?

Amos 4:12 începe prin cuvintele: „De aceea, îţi voi face astfel…”, o formulare asemănătoare cu cea întâlnită în jurăminte. Practic, această declaraţie solemnă este un apel ca Israel să se pregătească pentru întâlnirea cu Dumnezeul lui, la fel cum se pregătise odinioară, înainte ca Domnul să i Se arate pe Sinai (Exodul 19:11,15).

6. Citeşte cu atenţie Amos 4:12.13. Ce reacţie ai avea dacă ai auzi rostite în dreptul tău cuvintele: „Pregăteşte-te să te întâlneşti cu Dumnezeul tău”? Care este singura ta speranţă? Romani 3:19-28

7. Citeşte cartea lui Obadia. Ce adevăruri morale şi spirituale importante putem desprinde din această carte?

Obadia este cea mai scurtă carte din Vechiul Testament şi conţine viziunea profetică despre pedeapsa trimisă de Dumnezeu asupra Edomului. Cartea abordează trei teme: aroganţa Edomului (vers. 1-4), umilirea lui iminentă (vers. 5-9) şi cruzimea cu care edomiţii s-au purtat faţă de Iuda (vers. 10-14).

Edomiţii erau descendenţii lui Esau, fratele geamăn al lui Iacov (numit mai târziu Israel). Ostilităţile dintre israeliţi şi edomiţi au pornit de la cearta dintre strămoşii lor, Iacov şi Esau. Totuşi în Geneza 33 se aminteşte faptul că ei s-au împăcat în cele din urmă. În plus, Dumnezeu le-a dat israeliţilor următoarea poruncă: „Să nu urăşti pe edomit căci este fratele tău” (Deuteronomul 23:7).

Cu toate acestea, ostilităţile dintre cele două naţiuni au continuat mai multe secole. Când Imperiul Babilonian a distrus Ierusalimul şi i-a luat pe locuitorii lui în captivitate, edomiţii nu numai că au tresăltat de bucurie, ci s-au aruncat asupra fugarilor şi au contribuit la jefuirea Ierusalimului (Psalmii 137:7). De aceea, profetul Obadia avertizează că Edomul va fi judecat aşa cum a judecat el: „Cum ai făcut, aşa ţi se va face” (vers. 15). În ceasul acela de criză, edomiţii nu s-au purtat ca fraţii cu locuitorii din Iuda, ci s-au aliat cu forţele inamice (Plângerile 4:21,22).

Regiunea locuită de Edom este situată la sud-est de Marea Moartă. Relieful ei este predominant muntos, cu piscuri înalte, stânci ascuţite, peşteri şi crăpături în care armatele se puteau ascunde cu uşurinţă. Câteva dintre cetăţile Edomului au fost construite în aceste locuri aproape inaccesibile. Sela (cunoscută şi sub numele de Petra) era capitala Edomului. Aroganţa şi încrederea în sine pe care le nutreau edomiţii sunt foarte bine rezumate de întrebarea: „Cine mă va arunca la pământ?” (vers. 3).

Dumnezeu îi consideră vinovaţi pe cei care profită de alţii în clipele lor de necaz. Obadia îi avertizează pe locuitorii trufaşi ai Edomului că Dumnezeu avea să-i acopere cu ruşine. Nu există loc în care să ne ascundem de Domnul (Amos 9:2,3). Ziua Domnului avea să vină repede şi avea să aducă şi pedeapsă, şi mântuire. Edomul avea să bea din paharul mâniei Domnului, dar Israel avea să prospere iarăşi sub binecuvântarea Sa.

Citiţi în cadrul grupei paragrafele de mai jos şi discutaţi despre clarificările pe care ele ni le aduc referitor la mesajele din Amos 1-4 şi Obadia.

„Încă de la începuturile religiei israelite, convingerea că Dumnezeu alesese acest popor pentru a îndeplini o misiune a fost piatra de temelie a credinţei evreieşti şi un refugiu în clipele de nenorocire. Şi totuşi, profeţii simţeau că, pentru mulţi dintre contemporanii lor, această piatră de temelie era o piatră de poticnire, iar refugiul, un mijloc de eschivare. Ei au trebuit să le aducă aminte faptul că statutul de popor ales nu trebuia confundat cu favoritismul divin sau cu imunitatea faţă de mustrare ci din contră, el presupunea o expunere mai serioasă la Judecata şi pedeapsa divină. […]

Statutul de popor ales înseamnă că Dumnezeu este preocupat în mod exclusiv de Israel? Exodul din Egipt implică ideea că Dumnezeu intervine numai în istoria lui Israel şi că face abstracţie totală de soarta altor naţiuni?” – Abraham J. Heschel, The Prophets, p. 32, 33

„Cu zidurile de apărare ale sufletului dărâmate, închinătorii călăuziţi greşit n-au mai avut nicio barieră împotriva păcatului şi s-au supus patimilor păcătoase ale inimii omeneşti.

Prorocii şi-au ridicat glasul împotriva asupririi vădite şi a nedreptăţii flagrante, a luxului ieşit din comun şi a extravaganţei, a petreceri lor şi a beţiei neruşinate, a destrăbălării şi a desfrânării josnice din vremea lor, dar protestele lor, precum şi mustrarea păcatelor erau zadarnice.” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, p. 282

Întrebări pentru discuţie

1. Este uşor să fii prieten cu cel care are ce să-ţi dea. Dar ce facem cu oamenii care sunt în necaz şi care nu au nimic de oferit ci dimpotrivă au nevoie să le oferim noi ceva? Ce atitudine trebuie să avem faţă de aceşti oameni? Care este atitudinea ta?

2. Gândeşte-te la tot ce am primit ca biserică. Cei mai mulţi creştini nu au nicio idee despre binecuvântările Sabatului (şi cu atât mai puţin despre valoarea lui în timpul sfârşitului); cei mai mulţi cred că morţii se duc imediat în cer sau în chinurile iadului. Mulţi nu cred că Isus a înviat în trup şi nu cred nici că revenirea Sa va fi un eveniment propriu-zis. Ce alte adevăruri importante pe care le deţinem nu sunt cunoscute de alţii? Ce responsabilităţi ne revin pentru că noi avem aceste adevăruri?