Iacov, fratele Domnului

Ca timp şi cultură, noi suntem foarte departe de zilele de început ale bisericii creştine şi nu prea ne dăm seama ce însemna să faci parte din această mişcare nou apărută, într-o vreme în care credincioşii se adunau în case şi erau, în cea mai mare parte, evrei persecutaţi de conaţionalii lor. Epistola lui Iacov ne oferă un crâmpei din viaţa comunităţii creştine evreieşti de dinainte de dispariţia ei în ceaţa controverselor religioase şi de dinainte de marginalizarea ei de către convertiţii dintre neamuri care ajung să predomine în biserică după secolul al II-lea.

Spre deosebire de celelalte epistole ale sale, epistola aceasta nu pare să fie adresată unei biserici locale cu scopul rezolvării unei situaţii critice sau a unei nevoi urgente apărute în sânul ei, ci, mai degrabă, comunităţii creştine în general (vezi Iacov 1:1).

Însă, înainte de a ne apleca asupra epistolei, ne propunem ca săptămâna aceasta să aflăm câteva lucruri despre autorul ei. Vom încerca să găsim răspuns la următoarele întrebări: Cine era Iacov? Ce informaţii avem despre el? Care a fost relaţia lui cu Domnul Isus? Ce poziţie a avut în biserică?

Autorul acestei epistole trebuie să fi fost bine cunoscut în biserică din moment ce nu oferă alte detalii legate de persoana sa, în afară de ceea ce găsim în Iacov 1:1: „Iacov, rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Hristos, către cele douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate: sănătate!”.

Datorită acestui fapt, identitatea sa este destul de uşor de descoperit, întrucât numărul de persoane care să corespundă acestei descrieri se reduce foarte mult. În Noul Testament, patru bărbaţi poartă numele de Iacov: doi ucenici (Marcu 3:17,18); tatăl lui luda (alt ucenic, nu Iuda Iscarioteanul – vezi Luca 6:16) şi unul dintre fraţii lui Isus (Marcu 6:3). Dintre aceştia patru, numai fratele lui Isus a avut o viaţă destul de lungă şi s-a remarcat suficient de mult în biserică pentru a scrie o asemenea epistolă. De aceea, credem că autorul acestei cărţi din Noul Testament este Iacov, fratele Domnului Isus.

Iacov a fost fiu de tâmplar (Matei 13:55) şi, prin urmare, a avut mai multe şanse să obţină o educaţie decât un ţăran obişnuit Aşa se explică de ce epistola sa se numără printre cărţile Noului Testament reprezentative pentru limba greacă literară. Vocabularul său bogat, talentul retoric şi buna cunoaştere a Vechiului Testament sunt depăşite numai de autorul cărţii Evrei.

Despre Iacov mai ştim două lucruri: că era fiul cel mai mare al familiei, din moment ce numele lui este menţionat primul în şirul numelor fraţilor lui Isus, şi că, asemenea celorlalţi fraţi ai Săi, provenea dintr-o căsătorie anterioară a lui Iosif şi nu era copilul Mariei, întrucât Domnul Isus o lasă pe mama Sa în grija lui Ioan, ucenicul iubit (Ioan 19:26,27).

1. Ce ne spun următoarele texte despre modul în care era perceput Domnul Isus de propria familie? Marcu 3:21 şi Ioan 7:2-5. Ce învăţătură desprindem de aici pentru situaţiile în care constatăm că suntem înţeleşi greşit de cei pe care îi iubim?

„Concepţia greşită despre lucrarea lui Mesia şi lipsa de credinţă în caracterul divin al lui Isus i-au determinat pe fraţii Săi să Îl îmboldească să Se facă cunoscut public oamenilor veniţi la Sărbătoarea Corturilor.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 485, 486

2. Citeşte 1 Corinteni 15:5-7 şi Faptele 1:14. Ce aflăm de aici despre schimbările apărute în viaţa lui Iacov?

După înviere, Domnul Isus li S-a arătat multor credincioşi, mai întâi lui Petru şi „celor doisprezece” (în afară de Iuda Iscarioteanul), iar apoi la peste cinci sute de persoane o dată. Într-o altă ocazie (specială şi separată, din câte reiese din text) i S-a arătat şi lui Iacov. Evenimentul acesta, deşi nu este descris în Biblie, trebuie să fi avut un mare impact asupra lui, deoarece, din clipa aceea, Iacov a devenit un urmaş credincios al lui Isus şi un conducător influent al bisericii.

3. Ce altceva mai ştim despre Iacov? Faptele 12:16,17; 15:13,14,19; 21:17-19; Galateni 1:18,19; 2:9.

Iacov a devenit repede unul dintre fruntaşii bisericii din Ierusalim. Astfel, în anu1 44 d.Hr., este amintit pe nume de Petru când le-a cerut credincioşilor să le spună fraţilor cum a fost eliberat din închisoare (Faptele 12:17). După cinci ani, Iacov a condus Conciliul din Ierusalim şi a anunţat decizia la care s-a ajuns cu ocazia aceea. Pavel îl aminteşte înaintea lui Petru şi Ioan când enumeră „stâlpii” bisericii din Ierusalim (Galateni 2:9). În anul 58 d.Hr., ajutoarele aduse de Pavel pentru săracii din Ierusalim au fost aşezate la picioarele lui Iacov (vezi Ellen G. White, Sketches From the Life of Paul, p. 208, 209).

După moartea apostolilor, Iacov s-a bucurat de mult respect din partea credincioşilor vreme îndelungată. De altfel, s-au păstrat atât de multe legende despre el, încât a fost supranumit „Iacov cel Drept”. Aşadar, observăm că, deşi la început a avut îndoieli serioase cu privire la Domnul Isus, în final a ajuns unul dintre oamenii spirituali remarcabili ai bisericii primare.

Din nefericire, mulţi creştini nu au reuşit să perceapă mesajul important al epistolei lui Iacov, probabil din cauza influenţei lui Luther. Contribuţia reformatorului a fost valoroasă, fără nicio discuţie, dar să nu uităm totuşi că „Reforma nu (…) s-a încheiat cu Luther. Ea trebuie continuată până la încheierea istoriei lumii”, deoarece „erori grave” au fost perpetuate de reformatori şi încă multe alte „adevăruri importante” era necesar să fie descoperite. – Ellen G. White, Istoria mântuirii, p. 353

De aici şi necesitatea Marii Treziri din vremea lui Jonathan Edwards, George Whitefield şi a fraţilor Wesley, datorită cărora a luat naştere mişcarea metodistă, care a pus accentul pe rolul vital al sfinţeniei în viaţa creştină. Lucrarea de reformă a continuat apoi cu a Doua Mare Trezire, prin care Dumnezeu i-a chemat pe adventiştii de ziua a şaptea să proclame „solia îngerului al treilea”. Această proclamare mondială culminează cu mărturia plină de Duh Sfânt, dată de un popor alcătuit din aceia care „păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalipsa 14:12).

4. Citeşte Iacov 1:3; 2:5,22,23; 5:15. Ce învăţăm despre credinţă din aceste texte? Ce ne spun ele despre ce înseamnă a trăi prin credinţă? Cum demonstrează ele că simpla acceptare cu mintea a adevărului nu este credinţă?

S-ar putea ca unii să fie surprinşi de faptul că, în scurta sa epistolă, Iacov foloseşte cuvintele a crede şi credinţă de 19 ori (în versiunea Cornilescu apare cuvântul „a crede” şi în cap. 1:26, dar are sensul de „a se considera”), mai mult decât cuvântul fapte şi expresia a fi socotit neprihănit la un loc! De altfel, el pune accent pe credinţă încă de la început, din primul capitol, când vorbeşte despre încercările creştinilor şi despre nevoia de a cere înţelepciune (versetele 3, 6). Dar el nu doar că le scrie despre credinţă, ci aşteaptă din partea lor un anumit fel de credinţă. După cum vom vedea, simplul fapt de a crede nu are în sine nicio valoare; credinţa adevărată poartă anumite semne de identificare, ea se manifestă într-un anumit fel în viaţa şi în caracterul credinciosului.

Ce lucruri pe care le faci zilnic sunt o dovadă a calităţii şi a realităţii credinţei tale?Cum poţi demonstra realitatea credinţei tale chiar şi în lucrurile „neînsemnate”?

5. Citeşte Iacov 1:1; Faptele 11:19-21 şi 1 Petru 2:9,10. Despre ce „seminţii” este vorba şi de ce erau împrăştiate?

Am văzut că Iacov li se adresează credincioşilor. La început, Evanghelia a fost vestită în Ierusalim (Luca 24:47), însă, mai apoi, ca urmare a intensificării persecuţiei după uciderea cu pietre a lui Ştefan, credincioşii s-au răspândit şi au sădit sămânţa Evangheliei în alte oraşe din Imperiul Roman şi în zonele învecinate acestora.

Potrivit cu Faptele 11, Evanghelia a fost propovăduită neamurilor de timpuriu, începând cu Antiohia; prin urmare, expresia „cele douăsprezece seminţii” se referă probabil la creştini în general, indiferent de naţionalitate. Se pare că, la data aceea, credincioşii nu formaseră adunări separate în funcţie de etnie şi apăruse ideea că toţi cei dintre neamuri trebuiau mai întâi să devină evrei prin circumcizie şi doar apoi puteau deveni creştini, problemă care a fost luată imediat în discuţie la Conciliul din Ierusalim (Faptele 15:1-6).

6. Cum a abordat Iacov această problemă apărută în biserica primară? Faptele 15:13-21

Soluţia biblică asigură menţinerea unităţii bisericii: Iacov citează profeţia lui Amos care spune că restaurarea lui Israel şi extinderea lui ultimă aveau să includă neamurile (Faptele 15:16,17), iar lucrul acesta se baza pe legile mozaice cu privire la cetăţenii străini (Leviticul 18-20). El întrebuinţează expresia „cele douăsprezece seminţii” cu scopul de a le aminti cititorilor săi despre identitatea lor – ei erau moştenitori ai făgăduinţei făcute lui Avraam. Petru are în minte aceeaşi idee atunci când spune despre creştini că sunt „un neam sfânt” (1 Petru 2:9, compară cu Exodul 19:5,6) şi îi numeşte „aleşii care trăiesc ca străini împrăştiaţi” (1 Petru 1:1). În ambele pasaje, cuvântul pentru „împrăştiaţi” este diaspora, care, în mod normal, se referea la evreii care trăiau dincolo de graniţele statului Israel (vezi Ioan 7:35).

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este o biserică răspândită pe tot globul. Ce ne ajută pe noi, membrii ei, să rămânem uniţi, în ciuda marilor deosebiri culturale, etnice şi sociale dintre noi?

Iacov a avut şansa de a-L cunoaşte pe Domnul Isus încă din copilărie şi apoi pe parcursul tinereţii şi maturităţii Sale. Mai târziu, el s-a convins că Isus era Mesia şi a devenit Conducătorul creştinilor din Ierusalim. Cu toate acestea, el se prezintă ca fiind „rob” al Domnului Isus Hristos (Iacov 1:1) şi nu fratele Său. Reiese clar de aici că Iacov reuşise să-şi însuşească smerenia şi înţelepciunea adevărată, pe care pune atât de mult accentul în epistola sa (vezi Iacov 1:9-11,21; 3:13-18; 4:6-10).

7. Compară următoarele pasaje şi notează ideile lor comune:

Iacov 1:22 cu Matei 7:24-27

Iacov 3:12 cu Matei 7:16

Iacov 4:12 cu Matei 7:1

Asemănarea Epistolei lui Iacov cu învăţăturile Domnului Isus, şi în special cu Predica Sa de pe Munte, este larg acceptată de cercetători. „Influenţa precumpănitoare a lui Isus stă la baza întregii învăţături date de Iacov.” – Peter H. Davids, The Epistle of James, p. 50

În urma comparării atente cu Evangheliile, se poate observa că Epistola lui Iacov nu depinde de vreuna dintre ele, ci mai degrabă ea este rodul unei cunoaşteri profunde şi personale a învăţăturilor lui Isus, care îi îndemnase întotdeauna pe ascultătorii Săi la credinţă şi la exercitarea ei.

Vom vedea că nici Iacov nu se mulţumeşte cu o credinţă slabă, neroditoare ori oscilantă. Tema credinţei predomină prima parte a cărţii sale. El arată că această calitate esenţială stă la baza relaţiei vitale cu Domnul Hristos.

Gândeşte-te la calitatea şi la realitatea credinţei tale. Cât de reală este ea? Cât de profundă? Te ajută să duci o viaţă creştină? Ce poţi face în mod concret, ce decizii poţi lua pentru a spori calitatea şi profunzimea credinţei tale?

„Fraţii Săi favorizau de multe ori filosofia fariseilor, păstrată din moşi-strămoşi, şi îndrăzneau să creadă că Îl puteau învăţa pe Acela care înţelegea tot adevărul şi pricepea toate tainele. Ei condamnau nestingheriţi tot ce nu puteau înţelege. Reproşurile lor Îl puneau greu la încercare şi sufletul Său era obosit şi întristat. Ei mărturiseau a avea credinţă în Dumnezeu şi credeau că Îi iau apărarea, când Dumnezeu era cu ei în trup omenesc, şi ei nu L-au cunoscut.

Lucrurile acestea au făcut ca drumul Său să fie spinos. Atât de îndurerat era Hristos de înţelegerea greşită pe care o aveau chiar cei din familia Sa, încât era o uşurare pentru El să meargă acolo unde ea nu exista.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 326

Întrebări pentru discuţie

1. Epistola lui Iacov este, în esenţă, un manual de vieţuire creştină practică. E posibil ca ea să fie prima carte scrisă a Noului Testament (scrisă cândva între anii 44 şi 49 d.Hr.). De ce este important să trăim ce credem? Ce este mai important: ce credem sau cum trăim ce credem? De exemplu, ce este de preferat: un păzitor al duminicii care ţine această zi cu sinceritate şi seriozitate sau un păzitor al Sabatului care nu ia credinţa în serios?

2. După cum am văzut la secţiunea de marţi, Iacov a fost fratele lui Isus. Aşadar, Isus era Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, dar era şi om, ca noi, şi avea fraţi. Cum a acoperit El prăpastia uriaşă dintre cer şi lumea căzută? Ce ne spune aceasta despre dispoziţia lui Dumnezeu de a Se jertfi pentru a ne mântui? Cum ne ajută natura umană a lui Hristos să înţelegem modul în care putem obţine biruinţa asupra păcatului? Cum ne asigură ea că Dumnezeu înţelege încercările şi problemele noastre?

3. Studiul din această săptămână a menţionat faptul că smerenia este una dintre temele abordate de Epistola lui Iacov. De ce este smerenia atât de importantă pentru viaţa creştină? Altfel spus, în lumina crucii, mai poate un creştin să aibă o atitudine arogantă, să fie plin de sine, în special în ce priveşte viaţa spirituală?