Îndreptăţirea şi Legea

În multe feluri, Romani 4 ajunge la temelia doctrinei biblice a mântuirii prin credinţă. Când l-a folosit pe Avraam – întruchiparea sfinţeniei şi a virtuţii – ca exemplu de om care avea nevoie să fie mântuit prin har, fără faptele Legii, Pavel nu le-a lăsat cititorilor nicio posibilitate de a înţelege greşit. Dacă cele mai bune fapte şi păzirea Legii nu au fost suficiente pentru a-l îndreptăţi pe Avraam înaintea lui Dumnezeu, ce speranţă mai are altcineva? Dacă Avraam a avut nevoie de har, oricine altcineva are nevoie
de har, fie că este iudeu, fie că este dintre neamuri.

În Romani 4, Pavel ne descoperă trei etape principale în Planul de Mântuire: 1) făgăduinţa binecuvântării divine (făgăduinţa harului); 2) răspunsul omului la făgăduinţa aceasta (răspunsul credinţei) şi, în cele din urmă, 3) declaraţia divină prin care, acelora care cred, le este atribuită neprihănirea (îndreptăţirea). Aşa a fost pentru Avraam şi aşa este şi pentru noi.

Este crucial să ne aducem aminte că, pentru Pavel, mântuirea este primită prin har, este ceva care ne este dat, cu toate că nu merităm. Dacă am fi meritat-o, ar fi fost ceva ce ne era datorat şi, dacă ne era datorat, era o datorie, nu un dar. Pentru nişte fiinţe căzute şi degradate cum suntem noi, mântuirea nu poate fi decât un dar. Pentru a dovedi ideea aceasta cu privire la mântuirea prin credinţă, Pavel se întoarce la Geneza 15,6: „Avram a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire”. Aici, neprihănirea prin credinţă se află pe una dintre primele pagini ale Bibliei.

1. Care este ideea exprimată de Pavel în Romani 3,31? De ce este aceasta aşa de importantă pentru noi, ca adventişti?

În pasajul acesta, Pavel declară ferm: credinţa nu desfiinţează Legea lui Dumnezeu. Chiar şi aceia care au păzit Legea, chiar şi toate legile din întregul Vechi Testament, nu au fost mântuiţi prin aceasta. Religia Vechiului Testament, ca şi a Noului, a fost întotdeauna una a harului lui Dumnezeu, dat prin credinţă celor păcătoşi.

2. Citeşte Romani 4,1-8. Cum arată pasajul acesta că şi în Vechiul Testament mântuirea a fost prin credinţă, şi nu prin faptele Legii?

În conformitate cu relatarea Vechiului Testament, Avraam a fost socotit neprihănit, pentru că „a crezut pe Dumnezeu”. Prin urmare, chiar Vechiul Testament ne învaţă despre neprihănirea prin credinţă. De aceea, orice sugestie că în vreun fel credinţa „desfiinţează” (în greacă, katargeo, „face inutilă”, „invalidează”) Legea este falsă. Mântuirea prin credinţă este o învăţătură foarte importantă a Vechiului Testament. Harul este prezentat peste tot în el. De exemplu, ce a fost întregul ritual al sanctuarului, dacă nu o reprezentare a felului în care sunt mântuiţi păcătoşii, nu prin faptele lor, ci prin moartea unui înlocuitor?

Ce altceva poate să explice cum a fost iertat David după relaţia ruşinoasă cu Batşeba? Nu păzirea Legii l-a mântuit, deoarece a călcat aşa de multe principii ale Legii, încât aceasta îl condamna în multe privinţe. Dacă ar fi trebuit să fie mântuit prin Lege, David n-ar fi putut să fie mântuit.

Pavel scoate în evidenţă faptul că lui David i-a fost acordată din nou favoarea divină, ca un exemplu al îndreptăţirii prin credinţă. Iertarea a fost un act al harului lui Dumnezeu. Prin urmare, aici este un alt exemplu de acordare a neprihănirii prin credinţă în Vechiul Testament. De fapt, oricât de legalişti au ajuns mulţi din Israelul din vechime, religia iudaică a fost întotdeauna o religie a harului. Legalismul a fost o pervertire a ei, nu temelia ei.

Gândeşte-te puţin la păcatul lui David şi la iertarea lui (2 Sam. 11,12; Ps.51). Ce speranţă poţi primi din această istorie tristă? Este şi o lecţie cu privire la felul în care trebuie să-i tratăm în biserică pe cei care au căzut?

Subiectul pe care îl tratează Pavel aici este mult mai mult decât teologie. El ajunge la esenţa mântuirii şi a relaţiei noastre cu Dumnezeu. Dacă cineva crede că trebuie să câştige mântuirea, că trebuie să atingă un anumit standard de sfinţenie înainte de a fi îndreptăţit şi iertat, atunci ar fi foarte firesc să privească la sine însuşi şi la propriile fapte. Religia poate să ajungă astfel excesiv de preocupată de ultimul lucru de care are nevoie omul.

Însă, dacă înţelegem că vestea bună a îndreptăţirii este un dar al lui Dumnezeu, total nemeritat, ne va fi mult mai uşor şi mai firesc să ne concentrăm asupra dragostei şi milei lui Dumnezeu, în loc să ne concentrăm asupra noastră înşine. În cele din urmă, cine este mai predispus să reflecte dragostea şi caracterul lui Dumnezeu: cel preocupat de sine sau cel preocupat de Dumnezeu?

3. Cum dezvoltă Pavel tema îndreptăţirii prin credinţă în Romani 4,6-8 ?

„Cel păcătos trebuie să vină la Hristos cu credinţă, să se bazeze pe meritele Sale, să pună păcatele lui asupra Purtătorului păcatelor şi să primească iertarea Sa. Acesta este motivul pentru care El a venit în lume. Ca urmare, neprihănirea lui Hristos îi este atribuită păcătosului care se pocăieşte şi crede. El ajunge să fie un membru al familiei împărăteşti, un copil al Împăratului ceresc, un moştenitor al lui Dumnezeu şi împre ună moştenitor cu Hristos”. – Ellen G. White, Selected Messages, cartea 1, p. 215

Pavel continuă să explice că mântuirea prin credinţă nu a fost doar pentru iudei, ci şi pentru neamuri (Romani 4,9-12). De fapt, „tehnic” vorbind, Avraam nu a fost iudeu. El s-a tras din strămoşi păgâni (Iosua 24,2). Deosebirea între iudei şi neamuri nu a existat în timpul lui. Când a fost îndreptăţit (Geneza 15,6), Avraam nici măcar nu era circumcis. Prin urmare, Avraam a ajuns să fie tatăl atât al celor necircumcişi, cât şi al celor circumcişi şi, în acelaşi timp, un mare exemplu pe care urma să-l folosească Pavel pentru a-şi formula ideea despre universalitatea mântuirii. Hristos a murit pentru toţi, indiferent de rasă ori de naţionalitate.

Dacă luăm în considerare universalitatea crucii şi ce ne spune ea despre valoarea fiecărei făpturi omeneşti, prejudecăţile rasiale, etnice sau naţionale sunt un lucru îngrozitor. Cum putem să învăţăm să ne recunoaştem prejudecăţile şi să ni le scoatem din minte prin harul lui Dumnezeu?

4. Ce legătură face Pavel între făgăduinţă, Lege şi neprihănire? Rom. 4,13

În versetul acesta, „făgăduinţa” şi „Legea” sunt puse în contrast. Pavel caută să stabilească o bază vechi testamentală pentru învăţătura neprihănirii prin credinţă. El găseşte un exemplu în Avraam, pe care toţi iudeii îl acceptau ca strămoş al lor. Acceptarea, sau îndreptăţirea, lui Avraam nu prea avea legătură cu Legea. Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam că va „moşteni lumea”. Avraam a crezut făgăduinţa aceasta şi a acceptat rolul pe care îl implica. Ca urmare, Dumnezeu l-a acceptat şi a lucrat prin el pentru a mântui lumea. Acesta rămâne un exemplu puternic despre felul cum a lucrat harul în Vechiul Testament, fapt care nu lasă nicio îndoială în legătură cu motivul pentru care l-a folosit Pavel.

5. Cum continuă Pavel să arate că mântuirea prin credinţă a fost tema centrală a Vechiului Testament? Romani 4,14-17 (Vezi şi Galateni 3,7-9.)

Este important să ne aducem aminte cui îi scria Pavel. Aceşti credincioşi iudei erau buni cunoscători ai Legii Vechiului Testament şi mulţi au ajuns să creadă că mântuirea lor se baza pe cât de bine ţineau Legea, chiar dacă nu acesta era lucrul pe care îl prezenta Vechiul Testament. În încercarea de a corecta această concepţie greşită, Pavel a susţinut că Avraam a primit făgăduinţele chiar înainte ca Legea să fie dată pe Sinai, nu prin faptele Legii (ceea ce ar fi fost greu, deoarece Legea – întreaga Tora – şi sistemul ceremonial nu fuseseră încă instituite), ci prin credinţă.

Dacă Pavel se referea aici în exclusivitate la Legea morală, care exista în principiu încă înainte de Sinai, ideea rămâne aceeaşi. Probabil chiar mai mult! El spunea că a căuta să primeşti făgăduinţele lui Dumnezeu prin Lege face credinţa să fie nulă şi chiar nefolositoare. Aceasta este o declaraţie serioasă, dar el afirmă că Legea condamnă, iar credinţa mântuieşte. El încearcă să vorbească despre inutilitatea faptului de a căuta mântuirea tocmai prin lucrul care duce la condamnare, deoarece noi toţi, iudei şi neamuri, am călcat Legea şi, ca urmare, toţi avem nevoie de acelaşi lucru de care a avut nevoie Avraam: neprihănirea mântuitoare a lui Isus, atribuită nouă prin credinţă.

Aşa cum am văzut ieri, Pavel a arătat că felul în care Dumnezeu l-a tratat pe Avram a dovedit că mântuirea a venit prin făgăduinţa harului, nu prin Lege. Prin urmare, dacă doreau să fie mântuiţi, iudeii trebuiau să renunţe la încrederea în faptele lor, în vederea mântuirii, şi să accepte făgăduinţa făcută lui Avraam, care era împlinită deja prin venirea lui Mesia.

Lucrurile stau la fel pentru toţi, iudei sau neamuri, care cred că faptele lor „bune” sunt tot ce le trebuie pentru a-i face drepţi înaintea lui Dumnezeu. „Principiul că omul poate să se mântuiască singur, prin propriile fapte, se află la temelia fiecărei religii păgâne… Oriunde este susţinut, oamenii nu au nicio barieră împotriva păcatului”. – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 35, 36. Ce înseamnă lucrul acesta? De ce ideea că putem să ne mântuim singuri, prin faptele noastre, ne face să fim aşa de deschişi
faţă de păcat?

6. Cum a explicat Pavel relaţia dintre Lege şi credinţă în Galateni? Galateni 3,21-23

Dacă ar fi existat o Lege care ar fi putut să dea viaţă, cu siguranţă aceasta ar fi fost Legea lui Dumnezeu. Şi totuşi, Pavel spune că nicio lege, nici chiar Legea lui Dumnezeu, nu poate să dea viaţă, pentru că toţi au călcat Legea aceea şi toţi sunt condamnaţi de ea.
Totuşi, făgăduinţa credinţei, descoperită mai larg prin Hristos, îi eliberează de „sub Lege” pe toţi cei ce cred, adică îi eliberează de condamnarea şi de povara de a încerca să câştige mântuirea prin ea. Legea ajunge să fie o povară, când este prezentată fără credinţă, fără har, deoarece, fără credinţă, fără neprihănirea care vine prin credinţă, a fi sub Lege înseamnă a fi sub povara şi condamnarea păcatului.

Cât de importantă este neprihănirea prin credinţă pentru relaţia ta cu Dumnezeu? Ce poţi să faci pentru a te asigura că relaţia ta cu Dumnezeu nu este tulburată de alte aspecte ale adevărului, până acolo încât să pierzi din vedere învăţătura aceasta crucială? În cele din urmă, cât de bune sunt celelalte învăţături fără aceasta?

7. Citeşte 1 Ioan 2,3-6; 3,4 şi Romani 3,20. Ce ne spun aceste texte despre relaţia dintre Lege şi păcat?

Cu câteva sute de ani în urmă, scriitorul irlandez Jonathan Swift a scris: „Poate spune vreun om că, dacă printr-o hotărâre a parlamentului, cuvintele a bea, a trişa, a minţi, a fura ar fi scoase din limba şi dicţionarele engleze, ne-am trezi cu toţii a doua zi dimineaţa sobri, cinstiţi, corecţi şi iubitori ai adevărului? Este aceasta o consecinţă logică?” – Jonathan Swift, A Modest Proposal and Other Satires, (New York: Prometheus Books, 1995), p. 205

Dacă Legea lui Dumnezeu ar fi fost abolită, de ce minciuna, uciderea şi furtul continuă să fie ceva păcătos sau greşit? Dacă Legea lui Dumnezeu ar fi fost schimbată, atunci şi definiţia păcatului ar trebui să fie schimbată. Sau dacă Legea lui Dumnezeu a fost înlăturată, atunci şi păcatul a fost înlăturat, dar cine crede aşa ceva? (Vezi 1 Ioan 1,7-10; Iacov 1,14.15)

În Noul Testament, apar atât Legea, cât şi Evanghelia. Legea arată ce este păcatul, Evanghelia îndrumă spre remediul pentru păcat, care este moartea şi învierea lui Isus. Dacă nu este nicio Lege, nu este nici păcat şi, ca urmare, din ce trebuie să fim mântuiţi? Evanghelia are sens numai în contextul Legii şi al valabilităţii ei continue.

Adesea auzim că, prin cruce, Legea a fost anulată. Dar tocmai crucea arată că Legea nu poate fi abrogată sau schimbată. Dacă Dumnezeu nu a abrogat şi nici chiar nu a schimbat Legea înainte ca Hristos să moară pe cruce, de ce să facă aşa după aceea? De ce nu a anulat Legea după ce omenirea a păcătuit, cruţând-o în felul acesta de pedeapsa pentru călcarea Legii? Atunci Isus nu ar mai fi trebuit să moară. Nimic nu dovedeşte valabilitatea continuă a Legii mai mult decât moartea lui Isus, o moarte care a avut loc tocmai pentru că Legea nu putea fi schimbată. Dacă Legea ar fi putut să fie schimbată, ca să corespundă stării noastre căzute, nu ar fi fost schimbarea aceasta o soluţie mai bună la problema păcatului, decât moartea lui Isus?

Dacă nu ar fi fost nicio lege divină împotriva adulterului, ar fi cauzat acest păcat mai puţină durere decât acum pentru cei care sunt victimele lui? Cum te ajută răspunsul tău să înţelegi de ce Legea lui Dumnezeu este încă valabilă? Care au fost consecinţele călcării Legii lui Dumnezeu în experienţa ta?

Pentru studiu suplimentar: Viaţa lui Iisus, cap. „Predica de pe Munte”, „Controversa”, „S-a isprăvit!”; Patriarhi şi profeţi, cap. „Chemarea lui Avraam” şi „Legea şi legămintele”.

„Pentru ca omul să fie mântuit şi pentru ca onoarea Legii să fie păstrată, a fost necesar ca Fiul lui Dumnezeu să Se ofere pe Sine ca jertfă pentru păcat. Acela care nu a cunoscut păcatul a ajuns păcat pentru noi. El a murit pentru noi pe Golgota. Moartea Sa arată dragostea minunată a lui Dumnezeu faţă de om şi caracterul neschimbător al Legii Sale”. – Ellen G. White, Selected Messages, cartea 1, p. 240

„Neprihănirea este ascultarea de Lege. Legea cere neprihănirea, iar cel păcătos îi datorează Legii lucrul acesta, dar este incapabil să îl îndeplinească. Singura cale prin care poate să ajungă la neprihănire este credinţa. Prin credinţă, el poate să vină înaintea lui Dumnezeu cu meritele lui Hristos, iar Domnul pune ascultarea Fiului Său în contul celui păcătos”. – Idem, p. 367

„Dacă poate avea succes în a-l determina pe om să atribuie o valoare propriilor fapte, ca merite şi neprihănire, Satana ştie că poate să-l biruie prin ispitele lui şi face din el o victimă şi o pradă. … Stropiţi uşorii cu sângele Mielului de pe Golgota şi veţi fi în siguranţă”. – Ellen G. White, Review and Herald, 3 septembrie, 1889

Întrebări pentru discuţie

1. De ce este aşa de important să înţelegem mântuirea prin credinţă, fără faptele Legii? Care sunt ideile greşite de care poate să ne protejeze înţelegerea aceasta? Ce pericole îi aşteaptă pe aceia care pierd din vedere această învăţătură biblică crucială?

2. Ce alte motive poţi să dai pentru valabilitatea continuă a Legii lui Dumnezeu, chiar dacă înţelegem că Legea şi ascultarea de ea nu ne mântuiesc?

3. Datorită crucii, toţi oamenii sunt egali. De ce creştinii par să uite aşa de adesea adevărul acesta important şi pot să se facă vinovaţi de prejudecăţi rasiale, etnice sau chiar naţionale?

4. Ca păcătoşi îndreptăţiţi, noi am primit har de la Dumnezeu, de la Acela împotriva căruia am păcătuit. Cum ar trebui să îi tratăm noi pe ceilalţi? Cât de binevoitori suntem faţă de cei care ne-au greşit şi care nu merită „har”?