Iosif, la conducerea Egiptului

Iosif este acum conducătorul Egiptului şi fraţii lui i se închină fără să ştie cine este el (Geneza 42). Fraţii lui se vor smeri atunci când Iosif îi forţează să revină cu Beniamin (Geneza 43). Iar când se tem că siguranţa lui Beniamin este ameninţată (Geneza 44), vor cere îndurare de la acest om puternic pe care îl văd „ca Faraon”. La sfârşit, când Iosif îşi dezvăluie identitatea, ei înţeleg că Dumnezeu a schimbat în bine tot ce s-a întâmplat, în ciuda a ceea ce făcuseră ei.

Este interesant că întreaga serie de evenimente care vor urma şi care ar fi trebuit să fie despre succesul lui Iosif vorbesc mai mult despre pocăinţa fraţilor lui Iosif. Drumurile înainte şi înapoi între Iosif şi tatăl lor şi obstacolele pe care le întâlnesc îi ajută să-şi amintească de faptele lor rele faţă de fratele lor şi faţă de tatăl lor şi îşi conştientizează păcatul comis faţă de Dumnezeu. Fraţii lui Iosif trăiesc toată această experienţă ca pe o judecată divină. Totuşi, finalul emoţionant, care îi face pe toţi să izbucnească în lacrimi şi bucurie, conţine şi un mesaj de iertare pentru ei, în ciuda actelor lor nejustificate de răutate.

Din punctul de vedere al lui Iosif, visele faraonului au arătat „ce are să facă Dumnezeu” (Geneza 41:28) în ţară. Cu toate acestea, Iosif nu face apel la faraon să creadă în Dumnezeul lui. În schimb, răspunsul lui imediat este trecerea la acţiune. Iosif propune un plan economic. Este interesant că faraonul reţine doar partea economică din discursul lui Iosif, părând mai interesat de lecţia de economie decât de semnificaţia spirituală a visului şi de rolul lui Dumnezeu ca sursă a visului.

1. Care este locul lui Dumnezeu în succesul lui Iosif? Geneza 41:37-57

Faraonul îl alege pe Iosif la conducerea operaţiunilor nu atât de mult pentru că îi interpretase corect visele şi prezisese problema care avea să se abată asupra ţării, ci pentru că venise cu o soluţie la acea problemă şi „cuvintele acestea au plăcut lui Faraon” (Geneza 41:37) – atitudine împărtăşită şi de demnitarii acestuia. Alegerea făcută de faraon pare mai mult pragmatică decât religioasă. Totuşi, faraonul recunoaşte că Iosif are în el „Duhul lui Dumnezeu” (Geneza 41:38), că este „atât de priceput şi atât de înţelept” (Geneza 41:39) – expresie care se referă la înţelepciunea pe care o dă Dumnezeu (vezi Geneza 41:33; compară cu 1 Împăraţi 3:12).

Toate detaliile consemnate în textul biblic sunt în concordanţă cu situaţia istorică a Egiptului de atunci. Din punct de vedere politic, faptul că faraonul îl numeşte pe Iosif prim-ministru, sau vizir, nu era un lucru neobişnuit în Egiptul antic, unde au fost atestate cazuri de demnitari străini.

Următorii şapte ani sunt ani de abundenţă în aşa măsură, încât producţia de grâu devine „fără măsură” (Geneza 41:49), un semn al providenţei. Comparaţia cu nisipul, „ca nisipul mării” (Geneza 41:49), arată că aceasta este binecuvântarea lui Dumnezeu (Geneza 22:17). Iosif vede reflectată acea binecuvântare în propria rodnicie, o coincidenţă care demonstrează prezenţa aceluiaşi Dumnezeu în spatele celor două situaţii. Iosif are doi copii, ale căror nume vorbesc despre experienţa sa de a vedea providenţa lui Dumnezeu, care a transformat amintirea durerii în bucurie (Manase) şi întristarea de dinainte în rodnicie (Efraim). Ce exemplu grăitor despre modul în care Dumnezeu a transformat răul în ceva foarte bun!

În contextul crizei pandemice actuale, cum pot vedea cei din jur cât de real este Dumnezeu din felul nostru de a trăi? Ce idei de planuri economice găseşti în cuvintele lui Iosif?

2. Citeşte Geneza 42. Ce s-a întâmplat aici? Cum zugrăveşte acest pasaj providenţa lui Dumnezeu, în ciuda răutăţii umane?

Foametea îl constrânge pe Iacov să-şi trimită fiii în Egipt să cumpere grâu. El este cel care are această iniţiativă (Geneza 42:1). Nefericitul bătrân, o victimă a împrejurărilor mai presus de puterea lui de a le controla, pune în mişcare o serie de evenimente care îi vor înlesni reîntâlnirea cu fiul pe care îl jelise atâta vreme.

Caracterul providenţial al acestei întâlniri este evidenţiat de două aspecte fundamentale. În primul rând, întâlnirea este văzută ca o împlinire a viselor lui Iosif. Evenimentul – prezis în visele profetice ale lui Iosif: „snopii voştri […] s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui ” (Geneza 37:7) – are loc acum. Iosif este identificat drept „mai-mare în ţară” (Geneza 42:6) şi „domnul ţării” (Geneza 42:30). Poziţia de putere a lui Iosif contrastează cu cea a fraţilor lui, aflaţi în nevoie, care „s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui” (Geneza 42:6) – ei sunt tot aceiaşi 10 fraţi care au râs de Iosif cu visele lui şi s-au îndoit de împlinirea lor (Geneza 37:8).

În al doilea rând, această întâlnire providenţială este descrisă ca un răspuns. Corespondenţele de la nivelul limbajului şi al temelor subliniază ideea de răsplătire corectă. Expresia „ei au zis atunci unul către altul” (Geneza 42:21) a fost utilizată şi când au început să comploteze împotriva lui Iosif (Geneza 37:19). Şederea fraţilor în închisoare (Geneza 42:17) evocă şederea lui Iosif în închisoare (Geneza 40:3,4). De fapt, fraţii lui Iosif fac legătura dintre ce li se întâmplă lor şi ce i-au făcut ei fratelui lor cu aproape 20 de ani în urmă. „Ei au zis atunci unul către altul: «Da, am fost vinovaţi faţă de fratele nostru, căci am văzut neliniştea sufletului lui când ne ruga, şi nu l-am ascultat! Pentru aceea vine peste noi necazul acesta»” (Geneza 42:21).

Cuvintele lui Ruben: „Acum iată că ni se cere socoteală pentru sângele lui” (Geneza 42:22), regăsite în avertizarea lui din trecut: „Să nu vărsaţi sânge” (Geneza 37:22), întăresc legătura dintre situaţia cu care se confruntau şi ceea ce făcuseră în trecut.

Cu siguranţă, mulţi dintre noi am făcut lucruri de care ne pare rău. În măsura în care este posibil, cum putem repara ce am făcut? De asemenea, de ce este atât de important să acceptăm promisiunile lui Dumnezeu de iertare prin Isus (vezi Romani 5:7-11)?

Iacov nu putea încuviinţa cu uşurinţă plecarea lui Beniamin, singurul fiu de la Rahela care rămăsese cu el. Îi era teamă că îl va pierde, aşa cum deja îl pierduse pe Iosif (Geneza 43:6-8). Doar atunci când alimentele s-au terminat (Geneza 43:2) şi când luda a făgăduit că va garanta întoarcerea lui Beniamin (Geneza 43:9) a consimţit Iacov, în sfârşit, ca ei să meargă a doua oară în Egipt şi i-a dat voie lui Beniamin să plece cu fraţii lui.

3. Citeşte Geneza 43. Ce efect a avut prezenţa lui Beniamin în cursul evenimentelor?

Prezenţa lui Beniamin a dominat evenimentele. Când toţi fraţii stau înaintea lui Iosif, Beniamin este singura persoană pe care Iosif o vede (Geneza 43:16). Beniamin este singurul pe care îl numeşte „fratele” (Geneza 43:29). În timp ce lui Beniamin i se spune pe nume, ceilalţi fraţi nu sunt identificaţi după nume, ci la ei se face referire doar ca la „oamenii aceştia” (Geneza 43:16).

Iosif îi spune lui Beniamin „fiule” ca o expresie caldă a unei afecţiuni speciale (Geneza 43:29; compară cu Geneza 22:8). Binecuvântarea lui Iosif face trimitere la „milă” (Geneza 43:29), ca o reminiscenţă a milei pe care el a implorat-o, dar care nu a venit (Geneza 42:21). Iosif îi întoarce lui Beniamin mila pe care el nu a primit-o de la ceilalţi fraţi.

În timp ce fraţii lui Iosif se tem că vor fi trimişi la închisoare din cauza banilor care le-au fost înapoiaţi, Iosif pregăteşte un ospăţ pentru ei datorită prezenţei lui Beniamin. Este ca şi cum Beniamin are un efect salvator asupra întregii situaţii. Când toţi fraţii sunt aşezaţi în ordinea vârstei şi respectând regulile de etichetă, Beniamin, cel mai mic, este cel care primeşte de cinci ori mai mult decât toţi ceilalţi (Geneza 43:33,34). Totuşi, acest favoritism nu îi deranjează, aşa cum s-a întâmplat cu mulţi ani înainte, când Iosif era favoritul tatălui, ceea ce a dus la faptele lor îngrozitoare atât faţă de fratele lor după tată, cât şi faţă de tatăl lor (Geneza 37:3,4).

„Prin acest semn de favoare manifestat faţă de Beniamin, Iosif spera să îşi dea seama dacă fratele mai mic era cumva privit cu invidia şi ura care fuseseră manifestate faţă de el. Închipuindu-şi încă faptul că Iosif nu le înţelegea limba, fraţii vorbeau între ei fără sfială; astfel, el a avut o bună ocazie să le cunoască adevăratele sentimente. Totuşi voia să-i pună şi mai mult la probă şi, înainte de plecarea lor, a poruncit ca paharul lui de argint să fie ascuns în sacul celui mai tânăr” (Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, pp. 228, 229).

4. Citeşte Geneza 44. De ce a ordonat Iosif să se pună cupa lui de argint în sacul lui Beniamin, nu în sacul unui alt frate?

Acest episod este paralel cu cel precedent. Ca şi înainte, Iosif dă instrucţiuni precise şi încă o dată el pune să le umple sacii fraţilor săi cu hrană. De data aceasta totuşi, Iosif adaugă ordinul ciudat de a se pune preţiosul lui pahar în sacul lui Beniamin.

Prin urmare, evenimentele iau o turnură diferită. În timp ce în călătoria precedentă fraţii s-au întors în Canaan ca să-l ia pe Beniamin cu ei, acum ei trebuie să se întoarcă în Egipt ca să stea faţă-n faţă cu Iosif. În timp ce înainte toţi fraţii au găsit acelaşi lucru în sacii lor, acum Beniamin este cel care are cupa lui Iosif. Dintr-odată, Beniamin, care, ca oaspete de onoare, a avut acces la paharul lui Iosif, acum este suspectat şi acuzat că a furat preţiosul obiect. El va merge în închisoare.

Faptul că Iosif folosea un pahar pentru ghicit nu însemna că el credea în puterea paharului. „El nu pretinsese niciodată că are putere să ghicească, dar voia să-i facă să creadă că el putea citi tainele vieţii lor” (Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 229).

Pentru Iosif, cupa de magie era doar un pretext prin care să evoce sfera supranaturală şi astfel să trezească în inima fraţilor lui un simţământ de vinovăţie faţă de Dumnezeu. Aşa interpretează luda mesajul implicit al lui Iosif, pentru că el face referire la nelegiuirea pe care Dumnezeu a găsit-o în ei (Geneza 44:16). De asemenea, furtul acelui preţios pahar avea să justifice aplicarea unei pedepse severe şi astfel să demaşte gândurile celorlalţi fraţi.

Intensitatea trăirilor şi a reacţiei fraţilor este semnificativă. Sunt uniţi în aceeaşi durere, teamă pentru Beniamin, care va fi pierdut ca Iosif şi tot ca Iosif va deveni un sclav în Egipt, deşi, tot ca Iosif, era nevinovat. Din acest motiv, luda propune ca el însuşi să fie luat ca sclav „în locul” băiatului (Geneza 44:33), întocmai cum berbecul fusese sacrificat „în locul” nevinovatului Isaac (compară cu Geneza 22:13). luda se prezintă pe sine ca jertfă, ca înlocuitor, tocmai ca să poată face faţă mâhnirii tatălui său (Geneza 44:34).

Ce principiu al dragostei se găseşte în procesul de substituire, exemplificat în răspunsul lui Iuda? Cum explică acest principiu teologia biblică a mântuirii (vezi Romani 5:8)?

5. Citeşte Geneza 45. Ce lecţii de iubire, de credinţă şi de speranţă se pot extrage din această întâmplare?

Exact în momentul în care Iuda a vorbit despre „mâhnirea” care avea să se abată asupra lui avi, „tatălui meu” (Geneza 44:34), Iosif „a strigat” (Geneza 45:1) şi „s-a făcut cunoscut” fraţilor săi. Această expresie, folosită deseori cu referire la descoperirea de Sine pe care o face Dumnezeu (Exodul 6:3; Ezechiel 20:9), sugerează că şi Dumnezeu Se descoperise pe Sine în acest cadru. Cu alte cuvinte, Domnul dovedise că providenţa Sa stăpâneşte, în ciuda slăbiciunilor omeneşti.

Fraţilor lui Iosif nu le venea să creadă ce auzeau şi vedeau. Aşa că Iosif este constrâns să repete: „Eu sunt fratele vostru Iosif” (Geneza 45:4) şi doar a doua oară, când au auzit exact cuvintele: „pe care l-aţi vândut ca să fie dus în Egipt” (Geneza 45:4), au crezut.

Apoi, Iosif afirmă: „M-a trimis Dumnezeu” (Geneza 45:5). Faptul că face referire la Dumnezeu are un dublu scop: nu doar îi asigură pe fraţii lui că nu are simţăminte negative faţă de ei, ci este şi o mărturisire profundă de credinţă şi o expresie a speranţei, fiindcă ceea ce au făcut ei a fost necesar pentru „marea izbăvire” şi ca să le rămână „sămânţa vie” (Geneza 45:7).

Iosif îi îndeamnă apoi pe fraţii lui să meargă la tatăl lor ca să-l pregătească pentru venirea în Egipt. Pe lângă îndemnul său, Iosif mai specifică şi unde vor locui, şi anume în Gosen, un ţinut vestit pentru păşunile bogate, „ce este mai bun în ţara Egiptului” (Geneza 45:18,20). De asemenea, el se îngrijeşte şi de transport: le sunt puse la dispoziţie căruţe, care îl vor convinge în final pe Iacov că fiii lui nu îl minţeau cu privire la experienţa pe care tocmai o avuseseră (Geneza 45:27). Iacov ia această demonstraţie vizibilă ca pe o dovadă palpabilă că Iosif este viu şi îi este suficient lui Iacov ca să revină la viaţă (compară cu Geneza 37:35; 44:29).

Totul e bine acum. Cei 12 fii ai lui Iacov sunt în viaţă. Iacov este numit acum „Israel” (Geneza 45:28), iar providenţa lui Dumnezeu se manifestase într-un mod uimitor.

Da, Iosif s-a purtat cu multă bunătate faţă de fraţii lui. I-a permis şi poziţia în care era. Dar noi, cum învăţăm noi să manifestăm bunătate faţă de cei ale căror fapte rele faţă de noi nu sunt transformate în bine, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Iosif?

Citeşte capitolele 20, „Iosif în Egipt”, şi 21, „Iosif şi fraţii săi”, din cartea Patriarhi şi profeţi, de Ellen G. White.

„Cele trei zile petrecute în temniţă au fost zile de adâncă amărăciune pentru fiii lui Iacov. Ei au meditat la purtarea lor greşită din trecut, în special la cruzimea de care au dat dovadă faţă de Iosif. Ştiau că, dacă aveau să fie condamnaţi ca spioni şi dacă nu aduceau nicio dovadă care să-i elibereze de această învinuire, aveau să moară cu toţii sau să devină sclavi. Se îndoiau că eforturile oricăruia dintre ei de convingere a tatălui lor l-ar fi determinat pe acesta să consimtă ca Beniamin să vină cu ei, după moartea năprasnică de care avusese parte Iosif, cum credea el. Ei îl vânduseră pe Iosif ca sclav şi acum se temeau că Dumnezeu plănuia să îi pedepsească, făcându-i să ajungă sclavi. Iosif a luat în considerare faptul că tatăl lui şi familiile fraţilor săi puteau suferi din lipsă de hrană şi a fost convins că fraţii lui regretau felul nemilos în care îl trataseră şi că în niciun caz nu aveau să-l trateze pe Beniamin aşa cum îl trataseră pe el” (Ellen G. White, Spiritual Gifts, book 3, pp. 155, 156).

„Iosif era mulţumit. Îi pusese la încercare pe fraţii lui şi văzuse la ei roadele unei adevărate pocăinţe” (Ibidem, p. 165).

STUDIU LA RÂND – BIBLIA ŞI CARTEA EVANGHELIZARE

Biblia: Numeri 26-32
1. Prin ce metodă s-a făcut împărţirea ţării?
2. Ce s-a rugat Moise Domnului, „Dumnezeul duhurilor oricărui trup”?
3. În ce condiţii juruinţa unei femei căsătorite rămânea în picioare?
4. Ce au păstrat oamenii din oaste „fiecare pentru sine”?

Evanghelizare, Secţiunea 19, subcapitolul „Soţia evanghelistului”
5. Care este condiţia ca soţia pastorului să poată fi un mare ajutor pentru soţul ei?

Aici puteţi citi cartea Evanghelizare de Ellen G. White.
De aici puteţi descărca cartea Evanghelizare.pdf

Ştirile de Sabat (video) pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet: Biserica Adventistă – Zona Muntenia, meniul „Noutăţi”, categoria „Info Muntenia”, sau de pe YouTube canalul: „Conferinta Muntenia – Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea”, meniul: Videoclipuri.

Veştile misionare video pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet a Departamentului „Şcolii de Sabat” meniul: Videoclipuri.

Comentarii pentru zecimi şi daruri (video) pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet a „Departamentului Isprăvnicie” meniul: Videoclipuri.

Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei lecţii din trimestru!