Misiunea lui Isus

Dacă ar fi să scriem declaraţia de misiune a Domnului Isus, am putea foarte bine să repetăm afirmaţia pe care a făcut-o chiar El: „Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.”

Cine anume se pierduse? Înstrăinată de Dumnezeu, omenirea era supusă morţii şi era plină de frică şi deznădejde. Noi am fi fost pierduţi pentru totdeauna dacă nu intervenea Cineva pentru noi.

Acum însă, datorită Domnului Isus, avem toate motivele să fim plini de speranţă.

„Prin apostazie, omul S-a înstrăinat de Dumnezeu şi pământul s-a despărţit de cer. Peste prăpastia care se întindea între ele, nu putea exista nicio legătură. Însă, prin Hristos, pământul este din nou în legătură cu cerul. Hristos a acoperit cu meritele Sale abisul făcut de păcat. (…) Hristos îl uneşte pe omul căzut, în slăbiciunea şi neputinţa lui, cu Sursa de putere infinită.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 20

De la Geneza la Apocalipsa, Biblia ne vorbeşte despre Dumnezeul care pleacă în căutarea omului pierdut. Luca ilustrează acest adevăr prin intermediul a trei parabole importante: pilda cu oaia pierdută (Luca 15:4-7), pilda cu banul pierdut (vers. 8-10) şi pilda cu fiul pierdut (vers. 11-32).

1. Ce aflăm din pilda cu oaia pierdută despre iubirea lui Dumnezeu pentru noi? De ce este important să înţelegem că păstorul a fost cel care a plecat să caute oaia pierdută? Luca 15:4-7

În lumea nepăsătoare în care trăim, pilda aceasta descoperă un adevăr uluitor: Dumnezeu ne iubeşte atât de mult, încât a venit personal să ne caute şi să ne aducă înapoi la El. Vorbim adesea despre oameni care Îl caută pe Dumnezeu, însă, în realitate, Dumnezeu ne caută pe noi.

„Sufletul care I s-a predat lui Hristos este mai de preţ în ochii Săi decât lumea întreagă. Mântuitorul ar fi trecut prin agonia Calvarului chiar dacă nu ar fi fost mântuit în felul acesta decât un singur om. El nu va părăsi niciodată pe niciunul dintre cei pentru care a murit. Dacă urmaşii Săi aleg să nu-L părăsească, El îi va păzi pe toţi prin puterea Sa.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, p. 483

2. Care este învăţătura din pilda cu banul pierdut? Luca 15:8,9

Parabola aceasta apare numai în Evanghelia după Luca.

În Iudeea din vremea aceea, erau mulţi săraci şi, pentru ei, o drahmă însemna mai mult decât salariul pe o zi, era hrana unei familii. În al doilea rând, unele femei, pentru a arăta că erau căsătorite, purtau pe cap o podoabă făcută din zece monede – pentru familiile sărace era o sumă uriaşă, adunată cu greu. Oricum, pierderea unei monede era un mare necaz. Femeia necăjită aprinde o candelă, ia mătura şi întoarce casa pe dos ca să găsească moneda. Când o găseşte, bucuria este atât de mare, că trebuie să o împartă cu prietenele şi vecinele ei.

„Banul, deşi zace în praf şi în gunoi, este totuşi din argint sau din aur. Proprietarul lui îl caută fiindcă este de valoare. Tot aşa, fiecare suflet, oricât de degradat de păcat, este preţios în ochii lui Dumnezeu. După cum moneda poartă imaginea şi numele puterii stăpânitoare, tot aşa omul, când a fost creat, a purtat imaginea şi Numele lui Dumnezeu; şi chiar dacă acum inscripţia aceasta este deteriorată şi ştearsă din cauza păcatului, urmele ei rămân în fiecare suflet.” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 194

Ştiinţa şi filosofia modernă spun că suntem doar un rezultat al întâmplării, într-un univers fără sens şi nepăsător. Ce perspectivă complet diferită ne dau aceste pilde?

Considerată cea mai frumoasă povestire despre natura iertătoare a iubirii, pilda fiului risipitor (Luca 15:11-32), povestită doar de Luca, s-ar putea intitula şi: „Pilda tatălui iubitor şi a celor doi fii pierduţi”. Un fiu a ales viaţa depravată într-o ţară îndepărtată în locul iubirii tatălui. Celălalt a ales viaţa de acasă, deşi nu înţelegea pe deplin dragostea tatălui şi nici ce însemna să aibă un frate. Pilda poate fi împărţită în şapte fragmente, patru ocupându-se de fiul risipitor, două de tatăl şi unul de fratele mai mare.

3. Când a început decăderea fiului cel mic, până unde a ajuns şi cum şi-a revenit acest om? Luca 15:11-19

Dă-mi! (vers. 12). Decizia fiului mai mic de a-şi cere partea de avere nu este rodul impulsului de moment. Adesea, păcatul este urmarea cugetării îndelungate la lucruri considerate prioritare. Fiul cel mic auzise, probabil de la prieteni, despre viaţa fascinantă şi luxul din ţările îndepărtate. Viaţa de acasă era prea strictă. Iubirea exista, dar impunea anumite hotare; în ţara aceea de departe nu existau restricţii. Tata era prea protector, dragostea lui era cam sufocantă. Fiul voia libertate neîngrădită, dar în căutarea aceasta se afla sămânţa răzvrătirii.

O viaţă destrăbălată (vers. 13-16). Fiul îşi ia partea de avere şi pleacă „într-o ţară îndepărtată”, cât mai departe de casă. Privirea grijulie a iubirii, gardul protector al legii, îmbrăţişarea permanentă a harului sunt lucruri străine de locul acela. Este o ţară a „vieţii destrăbălate”. Cuvântul grecesc asotos („destrăbălat”) apare de trei ori în Noul Testament: tradus cu „destrăbălare”, în Efeseni 5:18 se referă la consumul de alcool, iar în Tit 1:6 e asociat cu neascultarea; în 1 Petru 4:3,4 este tradus cu „desfrâu” şi se referă la viaţa trăită „în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în slujiri idoleşti neîngăduite”.

Fă-mă argat (vers.17-19). Chiar şi risipitorul este încă fiu şi are totuşi puterea de a decide să se întoarcă. El „şi-a venit în fire” şi şi-a adus aminte de un loc numit „acasă”, de un om numit „tata” şi de o relaţie numită „iubire”. S-a întors acasă cu discursul pregătit ca să-l înduplece pe tată să-l facă argat. Cu alte cuvinte, el spune: „Fă-mă orice, numai lasă-mă să fiu sub ochiul tău părintesc, protejat de grija ta iubitoare.” Niciunde nu este mai bine decât acasă, în casa iubirii Tatălui!

Ce lucruri rele din această lume te ispitesc cel mai mult, în timp ce te amăgeşti cu gândul că nu sunt chiar atât de rele?

4. Care sunt paşii pocăinţei, pe care îi putem vedea în experienţa fiului risipitor? Luca 15:17-20

Întoarcerea acasă este o călătorie a pocăinţei, care a început când fiul „şi-a venit în fire”, „s-a sculat şi a plecat la tatăl său”. El şi-a pregătit un discurs în patru părţi în care vedem adevăratul înţeles al pocăinţei.

1. Recunoaşterea: „tatăl meu” (vers. 18). Fiul simte nevoia de a se sprijini şi a se încrede în dragostea şi în iertarea tatălui său. Şi noi avem nevoie să învăţăm să ne încredem în dragostea şi iertarea Tatălui nostru ceresc.

2. Mărturisirea: fiul nu se face vinovat de o eroare de judecată, ci de un păcat împotriva lui Dumnezeu şi împotriva tatălui său (vers. 18).

3. Regretul: „Nu mai sunt vrednic” (vers. 19). Recunoaşterea nevredniciei proprii este esenţială pentru pocăinţă.

4. Cererea: „Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (vers. 19). Supunerea faţă de voinţa Domnului este destinaţia pocăinţei. Fiul s-a întors acasă.

5. Care a fost atitudinea tatălui? Ce ne spune aceasta despre Dumnezeu? Luca 15:20-24

Aşteptarea şi vegherea cu durere şi speranţă au început chiar de când fiul risipitor a ieşit din casă şi s-au sfârşit în clipa în care tatăl l-a văzut „când era încă departe”. „I s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult” (vers. 20). Nu există scenă care să surprindă mai bine aşteptarea lui Dumnezeu. Plecarea fiului de acasă a echivalat cu moartea lui, întoarcerea echivalează cu învierea şi este un motiv de bucurie. Chiar risipitor, era totuşi fiu, iar Cerul se bucură pentru fiecare fiu pocăit (vers. 7).

6. Cum a reacţionat fratele mai mare? Pe cine ar putea reprezenta el? Luca 15:25-32

Fiul cel mic s-a pierdut fiindcă a plecat într-o ţară îndepărtată; fiul cel mare s-a pierdut fiindcă, deşi cu trupul a rămas acasă, rătăcea cu inima prin ţara îndepărtată. Aşa se explică mânia, nemulţumirea şi pretenţiile lui (vers. 28, 29), dar şi refuzul de a-şi recunoaşte fratele. Atitudinea lui ilustrează atitudinea fariseilor faţă de Isus: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei” (vers. 2). Explicaţia dată în final de tatăl său reflectă atitudinea Cerului faţă de toţi păcătoşii pocăiţi (vers. 32).

Domnul Isus a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut, dar nu a forţat niciodată pe nimeni să accepte mântuirea. El a pus-o la dispoziţia tuturor, fără plată, dar nu o putem avea decât prin credinţa care duce la o viaţă de conformare cu voinţa lui Dumnezeu. Intervalul de timp în care putem face această experienţă este viaţa pe pământ. Altă ocazie nu mai există.

7. Citeşte Luca 16:19-31. Care este mesajul principal al acestei pilde?

Pilda aceasta, consemnată numai în Evanghelia după Luca, ne transmite două mari adevăruri cu privire la mântuire: importanţa zilei de „astăzi” şi faptul că nu mai există o altă ocazie de a fi mântuit după moarte.

Astăzi este ziua mântuirii. Pilda nu ne învaţă că bogăţiile ar fi rele în ele însele sau că sărăcia ar fi o virtute în sine, ci ne învaţă că nu trebuie să pierdem în viaţa aceasta ocazia de a fi mântuiţi şi de a trăi ca oameni mântuiţi. Nu avem o a doua şansă, fie că suntem bogaţi, fie că suntem săraci, cu carte sau fără carte, puternici sau slabi. Toţi suntem mântuiţi şi judecaţi după atitudinea pe care o avem astăzi şi acum faţă de Isus. „Iată că acum este vremea potrivită, iată că acum este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2).

Pilda ne mai învaţă şi că răsplata veşnică nu are nicio legătură cu posesiunile materiale. Omul bogat „se îmbrăca în porfiră şi in subţire şi, în fiecare zi, ducea o viaţă plină de veselie şi strălucire” (Luca 16:19), dar îi lipsea ceva ce este esenţial în viaţă: Dumnezeu. Cel care nu Îl recunoaşte pe Dumnezeu, nu îi ia în seamă pe semenii lui. Păcatul bogatului nu era bogăţia, ci nerecunoaşterea faptului că familia lui Dumnezeu era mai mare decât era el dispus să accepte.

Nu există după moarte o a doua şansă la mântuire. „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata” (Evrei 9:27). Am primit dovezi îndestulătoare aici, în viaţa aceasta, pentru a lua o decizie conştientă pentru sau împotriva lui Dumnezeu. Orice teologie care susţine existenţa unei a doua şanse la mântuire, după moarte, este o mare amăgire.

Ne place să vorbim despre dragostea lui Dumnezeu pentru noi şi despre tot ce a făcut El ca să ne mântuiască. Ce ne spune parabola aceasta despre pericolul de a privi cu uşurătate aceste lucruri?

Declaraţia de misiune a lui Isus (că a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut) cuprinde toate aspectele lucrării Sale. El a venit să transforme omul din punct de vedere fizic, mintal, spiritual şi social. Luca ne dă ca exemplu doi oameni refăcuţi complet. Unul suferea de orbire fizică, iar altul, de orbire spirituală; ambii erau proscrişi unul era cerşetor şi celălalt, vameş. Amândoi erau însă ţinta misiunii Domnului Hristos şi niciunul nu se afla dincolo de posibilitatea Sa de a-i iubi şi a-i mântui.

8. Ce învăţăm din Luca 18:35-43 despre dependenţa noastră de Domnul? Cine dintre noi nu a strigat la strâmtorare: „Doamne, ai milă de mine”?

Marcu spune că orbul acesta se numea Bartimeu (Marcu 10:46). El cerşea pe drumul care ducea la Ierihon. Pe când stătea acolo, conştient că era neputincios, netrebnic şi apăsat de sărăcie, a auzit vestea minunată că va trece pe acolo Isus din Nazaret. În inima lui s-a născut credinţa şi a strigat: „Fiul lui David, ai milă de mine!” Credinţa nu are nevoie de ochi sau de urechi, de picioare sau de mâini, ci doar de o inimă care să ne pună în legătură cu Creatorul lumii.

9. Citeşte Luca 19:1-10. Cine era „fiul pierdut” din această relatare?

Istoria lui Zacheu, prezentată numai de Luca, este ultima dintre numeroasele întâlniri pe care le-a avut Domnul Isus cu oamenii dispreţuiţi de societate. Cu această ocazie, misiunea sa de a căuta şi a mântui ce era pierdut s-a împlinit într-un mod cu totul impresionant. Zacheu era şeful vameşilor din Ierihon, lucru care, pentru fariseii din cetate, însemna „şeful păcătoşilor”. Iar Isus tocmai pe păcătosul acesta a căutat să-l mântuiască. Ce locuri şi ce metode ciudate a folosit El pentru a-Şi împlini misiunea: un dud, un om curios să-L vadă şi o autoinvitaţie la masă! Toate au culminat cu anunţul: „Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta” (Luca 19:9), dar aceasta numai după ce Zacheu şi-a îndreptat faptele (vers. 8).

Cât de uşor observăm greşelile şi defectele altora! Pe ale noastre însă nu le vedem tot atât de repede. în ce domenii ale vieţii ai nevoie să iei atitudine, să-ţi mărturiseşti păcatele şi să obţii biruinţa atât de mult amânată?

„Prin oaia pierdută, Domnul Hristos nu îi reprezenta numai pe cei păcătoşi, în mod individual, ci şi întreaga lume apostată şi ruinată de păcat.” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 190

„Cine poate estima valoarea unui suflet? Dacă vrei să ştii care este valoarea lui, mergi în Ghetsimani şi priveşte-L pe Domnul Hristos acolo, îndurând acele ceasuri de chin, când sudoarea Lui se transforma în picături mari de sânge. Priveşte la Mântuitorul înălţat pe cruce. (…) Stând la piciorul crucii, aminteşte-ţi că Domnul Hristos Şi-ar fi dat viaţa chiar şi pentru un singur păcătos şi vei putea preţui valoarea unui suflet.” – Ibidem, p. 196

Întrebări pentru discuţie

1. În timp ce majoritatea religiilor îl prezintă pe om în căutarea lui Dumnezeu, ce adevăr fundamental învăţăm din pilda cu oaia pierdută şi cea cu banul pierdut? Poţi aduce şi alte exemple biblice care să ilustreze acest adevăr?

2. Ce ne spune pilda fiului risipitor despre Dumnezeu? Dar despre relaţiile dintre noi, păcătoşii – unii pierduţi departe, alţii pierduţi acasă?

3. Care este mesajul principal al pildei despre omul bogat şi săracul Lazăr? Cum ne responsabilizează acest mesaj în privinţa atitudinii faţă de viaţa aceasta?

4. În pilda cu omul bogat şi săracul Lazăr, Domnul Isus a declarat că unii nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi. Ce ne spune El aici despre reacţia pe care aveau să o aibă unii oameni faţă de învierea Sa, în ciuda dovezilor evidente?

5. Domnul Isus i-a tratat la fel pe toţi oamenii (cerşetorul orb, Zacheu, Nicodim, femeia din Samaria etc.). Ce schimbare ar trebui să aducă acest adevăr în purtarea noastră cu alţii şi mai ales cu cei faţă de care simţim ranchiună (din motive politice, sociale, culturale, etnice etc.)?

6. Cum îţi însuşeşti personal declaraţia de misiune a Domnului Hristos – „să caute şi să mântuiască ce era pierdut”?