Răzvrătire într-un univers perfect

Mulţi gânditori încearcă să explice originea răului. Unii sugerează că răul a existat dintotdeauna, pentru că, în opinia lor, binele poate fi apreciat doar în contrast cu răul. Alţii cred că lumea a fost creată perfectă, dar, într-un fel sau altul, a apărut răul. De exemplu, în mitologia greacă, răul şi-a făcut apariţia când curioasa Pandora a deschis o cutie sigilată, din care au ieşit toate relele lumii (acest mit nu explică totuşi originea relelor ascunse în acea cutie).

În schimb, Biblia susţine că Dumnezeul nostru iubitor este atotputernic (1 Cronici 29:10,11) şi desăvârşit (Matei 5:48). Tot ce face El trebuie să fie, de asemenea, desăvârşit (Deuteronomul 32:4), inclusiv modul în care a creat lumea noastră. Atunci cum au putut răul şi păcatul să apară într-o lume perfectă? Potrivit capitolului 3 din Geneza, căderea lui Adam şi a Evei a adus aici păcatul, răul şi moartea. Dar acest răspuns ridică o altă problemă: răul exista deja dinainte de cădere, manifestat prin prezenţa „şarpelui”, care a înşelat-o pe Eva (Geneza 3:1-5). Aşadar trebuie să mergem şi mai înapoi, înainte de cădere.

De înţeles: Care este sursa răului ce ne domină într-o atât de mare măsură existenţa şi care uneori poate face ca viaţa să fie de-a dreptul jalnică?

În starea ei actuală, natura transmite un mesaj ambiguu, care amestecă binele cu răul. Trandafirii sunt încântători şi parfumaţi, dar au şi spini, care produc durere. Tucanul ne impresionează prin frumuseţea penelor lui multicolore, dar ne şi tulbură când atacă alte cuiburi de păsări şi le mănâncă puii. Până şi oamenii, care acum sunt în stare să manifeste bunătate, în clipa următoare pot fi răi, chiar violenţi. Nu este de mirare că în pilda despre grâu şi neghină slujitorii îl întreabă pe stăpân: „Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are dar neghină?” (Matei 13:27). Iar stăpânul răspunde: „Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta” (v. 28). În acelaşi fel, Dumnezeu a creat universul perfect, dar un inamic l-a contaminat cu misterioasele seminţe ale păcatului.

1. Citeşte 1 Ioan 4:8,16. „Dumnezeu este dragoste” – Ce ne spune această certitudine despre natura actelor creatoare ale lui Dumnezeu?

Faptul că „Dumnezeu este dragoste” are cel puţin trei implicaţii majore: (1) Dragostea, prin natura ei, nu poate exista închisă în ea însăşi, ci trebuie să fie exprimată. Iubirea lui Dumnezeu este împărtăşită în interior între cele trei Persoane ale Dumnezeirii, iar în exterior în cadrul relaţiei Lui cu toate fiinţele create. (2) Tot ce face Dumnezeu este o expresie a iubirii Sale necondiţionate şi neschimbătoare. Sunt incluse aici acţiunile Sale creatoare, actele Lui răscumpărătoare şi chiar judecăţile Lui prin care pedepseşte. De fapt, „iubirea lui Dumnezeu se exprimă prin mila Sa, dar nu mai puţin prin dreptatea Sa. Dreptatea este temelia tronului Său şi rodul iubirii Sale” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/ Viaţa lui Iisus, p. 762). (3) Deoarece este dragoste şi tot ce face este o expresie a dragostei Lui, Dumnezeu nu poate fi autorul păcatului, care este diametral opus caracterului Său.

Chiar a avut Dumnezeu nevoie să creeze universul? Din perspectiva suveranităţii Lui, s-ar putea spune că nu, fiind o decizie izvorâtă din voinţa Lui liberă. Dar, din perspectiva naturii Lui iubitoare, Şi-a dorit un univers ca mod de a-Şi exprima dragostea. Ce minunat că a creat forme de viaţă, precum oamenii, capabile nu doar să răspundă la iubirea Lui, ci şi să exprime la rândul lor iubire – faţă de Dumnezeu şi faţă de alte fiinţe. (Vezi Marcu 12:30,31.)

În ce aspecte vezi reflectată în lume iubirea lui Dumnezeu, în ciuda ravagiilor păcatului? Cum putem extrage lecţii de speranţă din manifestarea iubirii divine în lumea creată?

2. Citeşte 1 Ioan 4:7-16. Ce înţelegem de aici despre voinţa liberă drept condiţie de cultivare a iubirii?

Florile artificiale pot fi splendide, dar ele nu cresc şi nu înfloresc precum cele naturale. Roboţii sunt programaţi să vorbească şi să execute sarcini, dar nu au nici viaţă, nici emoţii. În esenţă, viaţa şi voinţa liberă sunt obligatorii ca iubirea să fie cultivată şi împărtăşită. Dumnezeul nostru iubitor a creat îngeri (inclusiv pe Lucifer) şi fiinţe umane cu libertatea de a lua decizii, cu posibilitatea de a urma o cale greşită. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a creat întregul univers ca un mediu perfect şi armonios astfel încât creaturile Sale să se dezvolte în dragoste şi în înţelepciune.

În 1 Ioan 4, Ioan subliniază că Dumnezeu este dragoste, arătată faţă de noi prin trimiterea Fiului Său să moară pentru păcatele noastre. Drept urmare, prin iubirea noastră unii faţă de alţii noi ar trebui să ne exprimăm recunoştinţa pentru iubirea Lui infinită. O asemenea dragoste, de origine divină, ar fi cea mai convingătoare dovadă că Dumnezeu locuieşte în noi şi noi suntem în El. Acest apel de a reflecta iubirea lui Dumnezeu are sens doar adresat unor fiinţe care pot alege să exprime respectiva iubire sau, dimpotrivă, să trăiască o viaţă egoistă. Doar că libertatea de alegere poate uşor să fie folosită greşit, un fapt trist demonstrat în tragica răzvrătire a lui Lucifer în cer.

Chiar dacă recunosc importanţa liberului-arbitru, unii se întreabă: Dacă Dumnezeu ştia că Lucifer avea să se revolte, de ce l-a mai creat? În definitiv, crearea lui Lucifer nu Îl face pe Dumnezeu responsabil pentru originea păcatului? Aceasta poate fi o întrebare dificilă, deoarece există mulţi factori, inclusiv ce se înţelege prin cuvântul „responsabil”. Originea şi natura păcatului sunt mistere, deci nu se pot explica pe deplin.

În orice caz, Dumnezeu nu a hotărât mai dinainte existenţa păcatului; El doar i-a îngăduit existenţa şi apoi, la cruce, a luat asupra Lui pedeapsa supremă pentru păcat, fapt care Îi permite să-l stârpească, într-un final. În dureroasele noastre cugetări asupra răului, să nu uităm niciodată că Dumnezeu Însuşi a plătit cel mai mare preţ pentru existenţa păcatului şi a răului (vezi Matei 5:43-48; Romani 5:6-11) şi că a suferit din cauza acestora mai mult decât oricare dintre noi va suferi vreodată.

Voinţa liberă este sfântă, dar vine la pachet cu serioase consecinţe, nu doar pentru tine, ci şi pentru alţii. Folosind darul libertăţii, ce decizii iei şi care crezi că vor fi consecinţele lor?

3. Citeşte Ezechiel 28:12-19. Ce găsim aici despre misterioasa origine a păcatului?

Mare parte din cartea Ezechiel a fost scrisă în limbajul simbolic specific vremii sfârşitului. Anumite entităţi (persoane, animale, obiecte) şi evenimente locale reprezintă realităţi cosmice şi/sau istorice mai ample. În Ezechiel 28:1-10, Domnul i-a vorbit împăratului Tirului (un oraş-port fenician antic şi prosper) ca unui conducător bogat şi mândru care era doar un „om”, dar care s-a pretins dumnezeu şi ocupant al tronului dumnezeilor.

Apoi, în Ezechiel 28:12-19, această realitate istorică devine o analogie cu căderea lui Lucifer. Astfel, împăratul Tirului, o fiinţă umană reală trăind „în mijlocul mărilor” (Ezechiel 28:2,8), îl reprezintă acum pe „heruvim ocrotitor” care locuia în „Eden, grădina lui Dumnezeu” şi „pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu” (Ezechiel 28:13,14). O afirmaţie importantă este cea din Ezechiel 28:15. Citeşte-o cu atenţie. Deci, foarte important, perfecţiunea lui Lucifer a inclus posibilitatea răului, posibilitatea de a face ce este greşit, întrucât, ca fiinţă morală, Lucifer avea voinţă liberă – parte din ce înseamnă a fi o fiinţă perfectă.

Deci Lucifer a fost creat desăvârşit – ceea ce includea capacitatea lui de a alege în mod liber. Dar, abuzând de acea perfecţiune, prin folosirea greşită a voinţei sale libere, el s-a pervertit prin faptul că s-a considerat mai important decât era. Nemaifiind mulţumit de modul în care îl crease şi îl onorase Dumnezeu, Lucifer şi-a pierdut simţul recunoştinţei faţă de Dumnezeu şi a dorit să primească mai multă recunoaştere decât merita de fapt. Cum s-a putut întâmpla aşa ceva cu această fiinţă angelică perfectă ce trăia într-un univers perfect este o taină.

„Păcatul este un lucru misterios, de neexplicat. Nu a existat temei pentru existenţa lui; a-l explica înseamnă a căuta un motiv pentru existenţa lui şi aceasta ar însemna a-l îndreptăţi. Păcatul a apărut într-un univers desăvârşit, un lucru care s-a dovedit fără scuză” (Ellen G. White, Adevărul despre îngeri, p. 30).

Dacă trăieşti momente grele, inspiră-te din 1 Tesaloniceni 5:18 şi învinge nerecunoştinţa sau autocompătimirea, făcându-te de folos pentru vecinii sau cunoştinţele tale!

În Scripturi se pot observa două mari laitmotive opuse: (1) Salemul, muntele Sion, Ierusalimul şi Noul Ierusalim, care reprezintă Împărăţia lui Dumnezeu; (2) Babelul şi Babilonul, care simbolizează domeniul contrafăcut al lui Satana. De câteva ori Dumnezeu Şi-a chemat poporul afară din păgânul Babilon ca să-I slujească în Ţara Promisă. De exemplu, lui Avram (mai târziu, Avraam) i-a cerut să plece din Ur, din Haldeea, în ţara Canaan (Gen. 11:31 – 12:9). La sfârşitul lungului lor exil, evreii au plecat din Babilon şi s-au întors la Ierusalim (Ezra 2). Şi în cartea Apocalipsa, poporul lui Dumnezeu este chemat să iasă din Babilonul de la sfârşitul timpului (Apoc. 14:8) pentru ca, în cele din urmă, să locuiască cu Dumnezeu pe muntele Sion şi în Noul Ierusalim (Apoc. 14:1; 21:1-3,10).

4. Citeşte Isaia 14:12-15. Ce consecinţe pe termen lung a avut mândria lui Lucifer în univers şi în această lume?

În Biblie, oraşul Babilon simbolizează o putere care se opune categoric lui Dumnezeu şi Împărăţiei Sale, iar împăratul Babilonului (cu referire precisă la Nebucadneţar) devine un simbol al mândriei. Dumnezeu îi descoperise lui Nebucadneţar că Babilonul era doar capul de aur al marii statui de imperii succesive (Daniel 2:37,38). Sfidând revelaţia divină, împăratul a ridicat o statuie în întregime de aur – simbolizând că imperiul lui va dura veşnic – şi chiar a pretins ca toţi să i se închine (Daniel 3). Ca şi împăratul Tirului, împăratul Babilonului a devenit un simbol al lui Lucifer.

Isaia 14:3-11 descrie căderea semeţului şi despoticului împărat al Babilonului. Apoi, Isaia 14:12-15 se mută de pe tărâmul istoric în cel ceresc şi evidenţiază că o atitudine de mândrie asemănătoare a dus la căderea lui Lucifer. Textul lămureşte că Lucifer a plănuit să-şi înalţe tronul mai presus de toate fiinţele cereşti şi să devină „ca Cel Preaînalt” (Isaia 14:14). Era începutul unei noi şi ostile stări de fapt, în care dragostea şi cooperarea altruistă a lui Dumnezeu au fost puse sub semnul întrebării de egoismul şi rivalitatea lui Lucifer. Vrăjmaşului nu i-a fost teamă să-L acuze pe Dumnezeu de ceea ce el însuşi era şi să împrăştie minciuni printre îngeri. Iată misterioasele origini ale răului în univers!

Din cauza mândriei, putem ajunge să trăim în conflict cu persoane din jurul nostru. Concret, ce gest ai putea face astăzi pentru a reabilita relaţia cu o persoană care te urăşte?

5. Citeşte Apocalipsa 12. Ce aflăm despre extinderea rebeliunii din cer pe pământ?

Căderea lui Lucifer nu a însemnat doar o ciocnire de idei incompatibile. Capitolul 12 din Apocalipsa ne spune că un mare război a izbucnit în cer între Lucifer şi îngerii lui, pe de o parte, şi Hristos şi îngerii Lui, pe de altă parte. În acest pasaj, Lucifer este numit „balaurul cel mare”, „şarpele cel vechi”, „diavolul şi Satana” şi „pârâşul fraţilor noştri” (Apocalipsa 12:9,10). La Hristos se face referire prin „Mihail” (Apocalipsa 12:7), care înseamnă „Cine este ca Dumnezeu”. Pe baza versetului 9 din Iuda – „arhanghelul Mihail” -, unii exegeţi cred că este vorba doar de o fiinţă îngerească. Dar în cartea Daniel, fiecare viziune importantă culminează cu Hristos şi Împărăţia Sa fără sfârşit – piatra dezlipită „fără ajutorul vreunei mâini” (Daniel 2:34,45), „Unul ca un Fiu al omului” (Daniel 7:13), „căpetenia oştirii”, „Domnul domnilor” (Daniel 8:11,25) şi „marele voievod Mihail” (Daniel 12:1). Aşadar, după cum „Îngerul Domnului” este Domnul Însuşi (Exodul 3:1-6; Faptele 7:30-33 etc.), Mihail trebuie să fie aceeaşi Persoană divină, adică Hristos Însuşi.

Capitolul 12 din Apocalipsa oferă o imagine generală a acestei lupte, ce încă se desfăşoară şi care (1) a început în cer cu răzvrătirea lui Lucifer şi a unei treimi dintre îngeri, (2) a culminat cu victoria decisivă a lui Hristos la cruce şi (3) continuă încă împotriva poporului rămăşiţei lui Dumnezeu de la sfârşitul timpului. Referindu-se la începutul acestei lupte, Ellen G. White afirmă că „Dumnezeu, în marea Sa îndurare, a fost îngăduitor cu Lucifer. Nu a fost imediat retrogradat din poziţia lui înaltă când a început să nutrească spiritul de nemulţumire şi nici măcar când a început să-şi prezinte falsele pretenţii înaintea îngerilor loiali. I s-a permis să stea mult timp în cer. În repetate rânduri i s-a oferit iertare, cu condiţia să se pocăiască şi să se supună lui Dumnezeu” (Tragedia veacurilor, p. 495496). Nu ştim cât a durat războiul în cer. Indiferent de intensitatea sau durata lui, aspectul cel mai important este că Satana şi îngerii lui „n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer” (Apocalipsa 12:8; vezi şi Luca 10:18). Desigur, acum problema este că ei au venit aici, pe pământ.

În ce anume vedem realitatea acestei bătălii care se dă pe pământ? Care este singura noastră speranţă de a ieşi învingători în această bătălie?

Studiu suplimentar: Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, capitolul 1 De ce a fost îngăduit păcatul?; Tragedia veacurilor, capitolul 29 Originea răului

„Nu mai era nicio speranţă de răscumpărare pentru aceia care fuseseră martori la gloria inexprimabilă a cerului, care se bucuraseră de ea şi văzuseră teribila maiestate a lui Dumnezeu şi care, în prezenţa acestei slave, se răzvrătiseră împotriva Lui. Nu mai erau alte minunate manifestări ale marii puteri a lui Dumnezeu care să-i impresioneze la fel de profund ca cele la care deja asistaseră. Dacă au fost în stare să se revolte chiar în prezenţa slavei de nedescris, nu mai puteau fi puşi într-o situaţie mai favorabilă pentru a fi testaţi. Nu mai era nicio putere de rezervă şi nici înălţimi şi adâncimi mai mari ale gloriei nesfârşite care să învingă îndoielile lor invidioase şi nemulţumirile lor răzvrătite. Vina lor şi pedeapsa lor trebuiau să fie direct proporţionale cu înaltele lor privilegii din curţile cereşti” (Ellen G. White, Confruntarea cu ispita, p. 21).

STUDIU ZILNIC – BIBLIA ŞI CARTEA RUGĂCIUNEA

Biblia: 1 Samuel 12 – 18;
1. În mâinile cui i-a vândut Domnul pe israeliţi?
2. Unde îşi ascuţeau israeliţii uneltele agricole de fier când se toceau?
3. Când a ajuns Saul căpetenia seminţiilor lui Israel şi a fost uns împărat de Domnul?
4. Ce înălţime avea Goliat din Gat?

Ellen G. White, Rugăciunea, capitolul 5 „Făgăduinţele lui Dumnezeu cu privire la rugăciune”
5. Ce se întâmplă cu rugăciunea sinceră şi făcută din inimă, dar neexprimată corespunzător?

Aici puteţi citi cartea Rugăciunea de Ellen G. White.
Aici puteţi asculta cartea Rugăciunea de Ellen G. White.
De aici puteţi descărca cartea Rugăciunea.pdf

Ştirile de Sabat (video) pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet: Biserica Adventistă – Zona Muntenia, meniul „Noutăţi”, categoria „Info Muntenia”, sau de pe YouTube canalul: „Conferinta Muntenia – Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea”, meniul: Videoclipuri.

Veştile misionare (video) pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet a Departamentului „Şcolii de Sabat” meniul: Videoclipuri.

Comentarii pentru zecimi şi daruri (video) pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet a „Departamentului Isprăvnicie” meniul: Videoclipuri.

Menţionare! Materialele: prezentare PowerPoint, rezumat şi imaginea textului de memorat sunt preluate de la http://www.fustero.es/index_ro.php. (Mulţumiri!)
Coperta ciclului de Studii biblice şi Veştile misionare scrise ale fiecărui trimestru le veţi găsi doar la pagina primei lecţii din trimestru!