Un singur Legiuitor şi Judecător

Alte traduceri redau astfel începutul acestui text: „Unul singur este Dătătorul Legii şi Judecătorul” (NTR, RSV, NIV); „Unul este legiuitor şi judecător” (trad. Nitzulescu, ed. 1911)

Atitudinea faţă de lege (Legea lui Dumnezeu sau legile omeneşti) ne influenţează relaţia cu oamenii şi chiar relaţia cu Dumnezeu. Ai observat vreodată că unii oameni bogaţi şi celebri se poartă ca şi cum ar fi mai presus de lege sau ca şi cum legea nu i-ar privi şi pe ei? Ai remarcat că unii legiuitori formulează legile de aşa manieră, încât să-şi asigure câştigul personal? Nerespectarea legilor societăţii poate antrena lipsa de respect faţă de oameni, întrucât legile reglementează relaţiile dintre noi.

Dar şi cei care au o atitudine rigidă, inflexibilă faţă de aplicarea legii pot avea probleme în relaţiile interpersonale. Modul în care ne raportăm la o lege depinde de cât de înţelepţi îi credem pe legiuitori şi de cât de drepte credem că sunt legile lor.

Studiul din această săptămână se deschide cu câteva consideraţii despre lege şi se continuă cu câteva observaţii importante despre lauda de sine, de care poate că nu suntem conştienţi, dar despre care aflăm că e păcat, o încălcare a Legii lui Dumnezeu. De altfel, în această parte a epistolei sale, Iacov ne ajută să privim păcatul dintr-un alt unghi.

1. Ce se afirmă în Iacov 4:11. Cum să înţelegem aceste lucruri?

Vorbirea de rău amintită în acest verset poate cuprinde mai multe păcate ale vorbirii, inclusiv defăimarea, mărturia falsă şi rostirea de cuvinte mânioase (vezi Leviticul 19:15-18). Se pare că Iacov foloseşte aici cuvinte mai blânde decât în capitolul 3, însă implicaţiile vorbirii de rău a unui frate de credinţă sunt mai grave, deoarece aceasta este o contestare a Legii însăşi. Când ne aşezăm pe scaunul de judecător, uităm de slăbiciunile noastre (vezi Matei 7:1-3) şi ne concentrăm atenţia asupra abaterii altcuiva, de parcă noi am fi mai presus de lege. Când procedăm aşa, dovedim că nu ne iubim aproapele ca pe noi înşine (Leviticul 19:18) şi că, de fapt, nu respectăm Legea.

Pe de altă parte, deşi suntem îndemnaţi să nu-i judecăm pe alţii, noi avem nevoie totuşi de discernământ spiritual.

2. Identifică, pe baza pasajelor biblice următoare, domeniile în care avem nevoie de discernământ spiritual: Faptele 17:11; 1 Corinteni 6:1-5; 2 Corinteni 13:5; Galateni 6:1; Filipeni 1:9; 1 Ioan 4:1.

Avem nevoie să comparăm învăţăturile oamenilor cu Cuvântul lui Dumnezeu. De asemenea, avem nevoie să-i încurajăm pe membrii bisericii să-şi rezolve disensiunile singuri, fără să apeleze la curţile de judecată, unde, în general, judecătorii nu se ghidează după Cuvântul lui Dumnezeu. Şi, cel mai important din toate, avem nevoie să ne cercetăm pe noi înşine ca să vedem care este starea noastră spirituală şi dacă lucrurile cu care ne ocupăm mintea sunt înălţătoare şi desăvârşite sau dăunătoare pentru experienţa noastră creştină.

Cât de uşor ne este să-i criticăm şi să-i judecăm pe alţii, mai ales când fac un lucru pe care îl dezaprobăm! Cum ne putem obişnui să observăm când trecem dincolo de graniţa discernământului spiritual şi ne aşezăm mai presus de Legea lui Dumnezeu?

Toate legile din Vechiul Testament îşi au originea în Domnul Isus. Expresia „legile lui Moise” nu arată că Moise le-ar fi elaborat, ci doar că au fost date prin el (2 Cronici 33:8; Neemia 10:29). Domnul Isus a fost Cel care i-a condus pe israeliţi prin pustie şi le-a dat Cele Zece Porunci pe Sinai (vezi 1 Corinteni 10:1-4). Tot El, în Predica de pe Munte, a clarificat şi a amplificat Legea. El este „Cuvântul… făcut trup” (Ioan 1:14). Noi vom fi judecaţi pe baza Cuvântului Său (Ioan 12:48).

3. Citeşte Iacov 4:12. Ce ne spun următoarele texte biblice despre calitatea Domnului Isus de Judecător? Isaia 11:1-5; 33:22; Evrei 4:15,16; Apocalipsa 19:11-16.

Numai un bun cunoscător al legii este în măsură să spună dacă a existat sau nu o încălcare a ei. Juriştii studiază Dreptul mai mulţi ani şi apoi, dacă doresc să devină avocaţi, susţin un examen de intrare în barou. Pe timpul Domnului Isus, cărturarii (mulţi dintre ei făceau parte din gruparea fariseilor) studiau şi ei legile mozaice, dar şi tradiţiile. Domnul Isus nu a fost de acord cu multe dintre aceste tradiţii şi a intrat într-un conflict aprins cu conducătorii pe această temă, deşi El Însuşi era Dătătorul Legii şi, prin urmare, era singurul în măsură să o explice şi să evalueze dacă a fost sau nu încălcată. Numai El poate răsplăti fiecăruia după faptele lui (Apocalipsa 22:12). Numai El ne poate mântui de păcat, deoarece a luat asupra Sa natura umană, a dus o viaţă fără păcat, a murit în locul nostru şi a înviat, biruind moartea şi păcatul.

„Dumnezeu a dat toată judecata Fiului, fiindcă El este, mai presus de orice îndoială, Dumnezeu arătat în trup.

Dumnezeu a plănuit ca Prinţul suferinzilor în natură umană să fie Judecătorul întregii lumi. Numai Acela care a venit din curţile cereşti ca să-l scape pe om de moartea veşnică, (…) numai Acela care S-a lăsat adus înaintea tribunalului pământesc şi a suferit moartea ruşinoasă pe cruce, numai El va pronunţa verdictul de răsplătire sau de pedepsire.” – Ellen G. White, Maranatha, p. 341.

Fiind Dătătorul Legii şi Mântuitorul nostru, Domnul Hristos este singurul calificat să fie Judecătorul nostru.

La judecată, vom primi fie răsplata, fie pedeapsa. De cine este legată speranţa noastră de a primi răsplata, şi nu pedeapsa?

4. Citeşte Iacov 4:13 şi compară cu Luca 12:13-21. Cum putem îmbina armonios planificarea prudentă a viitorului cu aşteptarea zilnică a revenirii Domnului Hristos? Cum putem evita capcana construirii de „grânare” mai mari?

Ideea de a face planuri pe o perioadă de un an, sau chiar mai mult, este foarte bună. De regulă, companiile fac planuri pe termen scurt, mediu şi lung. Indivizii şi familiile au nevoie să facă economii şi să pună deoparte pentru situaţiile neprevăzute. Pe de altă parte, noi credem că Isus vine curând şi că, într-o bună zi, toate averile noastre pământeşti vor fi mistuite de flăcări (vezi 2 Petru 3:10-12).

Aceste două perspective asupra vieţii nu se află neapărat în tensiune. Cineva dădea următorul sfat: „Fă-ţi planuri ca şi cum Domnul Isus nu ar veni decât peste ani buni şi trăieşte fiecare zi ca şi cum El ar veni mâine.” Sugestia aceasta este bună, doar că planificarea pe termen lung ne poate împiedica să trăim fiecare zi pe rând. Mulţi dintre ascultătorii Domnului Isus (precum şi mulţi creştini de astăzi) au considerat probabil că omul căruia i-a rodit ţarina a fost binecuvântat de Dumnezeu. Dar Isus ne dezvăluie atitudinea lui faţă de aceste binecuvântări: „Suflete”, şi-a spus el, „ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!” (Luca 12:19). Cea mai mare dorinţă a lui era să-şi strângă comori pentru el.

5. Cum spune Iacov că ar trebui să gândim când ne facem planuri? Vers. 15

Cu alte cuvinte, noi ar trebui să adăugăm la finalul oricărui plan „D.V.” (prescurtarea de la Deo volente, în latină, „cu voia Domnului”), arătând în felul acesta că le supunem pe toate lui Dumnezeu. De asemenea, putem face următoarea rugăciune: „Doamne, vreau să cunosc voia Ta. Dacă nu Îţi sunt plăcute planurile mele, Te rog, arată-mi.” Apoi, dacă planurile noastre nu sunt bune, Dumnezeu ne va arăta acest lucru, în măsura în care suntem atenţi şi dispuşi să le corectăm sau chiar să le schimbăm total.

Reciteşte Iacov 4:13. Deşi la prima vedere nu pare a fi nimic greşit în ceea ce-şi propun oamenii aici, există totuşi o problemă: atitudinea cu care îşi fac planurile. Cum ne putem feri de această atitudine care ne poate fura fără să ne dăm seama?

6. Citeşte Iacov 4:14. Ce idee ne este transmisă aici?

Viaţa este fragilă. Fiecare respiraţie este un dar. Iacov 4:14 utilizează un cuvânt grecesc foarte rar (atmis), tradus în versiunea în limba română cu „abur”. La fel ca echivalentul său ebraic hebel („răsuflare”, „abur”), care apare de 38 de ori în Eclesiastul şi este redat prin termenul „deşertăciune”, el subliniază efemeritatea existenţei noastre. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, viaţa parcă trece şi mai iute. Când a ajuns la bătrâneţe, evanghelistul Billy Graham spunea: „Nici nu mi-am dat seama când a trecut viaţa.” Vremelnicia vieţii ne vorbeşte despre iminenţa morţii. Ne desparte de ea numai o bătaie de inimă. Oricând ne-am putea trezi faţă în faţă cu ea, dintr-un număr nesfârşit de cauze. Cât de mare dreptate are Iacov când spune: „Şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine!” (4:14). Noi nu ştim dacă mâine vom mai trăi sau nu.

„Nu voi stărui aici asupra scurtimii şi nesiguranţei vieţii, dar există un pericol teribil, un pericol care nu e suficient înţeles, şi anume acela al amânării supunerii faţă de glasul stăruitor al Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, acela al alegerii de a trăi în păcat, pentru că, de fapt, aceasta înseamnă amânarea.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 32

7. Citeşte Eclesiastul 2:15-19; 4:4; 5:10; 9:11,12. Ce completări aduc aceste texte la ideea transmisă de Iacov?

Suntem martori în viaţa aceasta la atâta nedreptate, la atâta părtinire, la atâtea lucruri lipsite de sens! De aceea tânjim cu toţii după viaţa veşnică pe care ne-a promis-o Domnul Isus. Dacă nu am avea această făgăduinţă, am fi doar un abur care dispare fără urmă, pentru totdeauna.

În ce măsură eşti prizonierul acestei lumi? Ce poţi face pentru a nu uita cât de trecătoare este viaţa?

8. Citeşte Iacov 4:15-17, ţinând seama de versetele anterioare. Ce idee ne transmite Iacov aici?

Iacov vorbeşte aici despre lauda de sine, despre „lăudăroşiile” cu care unii din biserică se „făleau”. Această laudă este „rea”. Cât de important este pentru noi, creştinii, să avem o atitudine potrivită!

Citeşte versetul 17. Biblia ne oferă două definiţii pentru păcat: (1) a face ceva rău; (2) a nu face ceea ce este bine. Prima definiţie este dată de Ioan: „Păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:4). Termenul „fărădelege” de aici, în limba greacă anomia, nu se referă la o purtare păcătoasă în general, ci, mai degrabă, la încălcări specifice ale legii (vezi Romani 4:7; Tit 2:14; Evrei 10:17). Deci o traducere fidelă a textului ar fi: „Păcatul este călcarea Legii.” A doua definiţie este în Iacov 4:17: „Deci, cine ştie să facă bine şi nu face săvârşeşte un păcat!” Aşadar, noi suntem chemaţi să depăşim stadiul de opoziţie faţă de ispita de a face rău. Suntem chemaţi să fim „copii ai luminii” (Efeseni 5:8) şi să lăsăm lumina noastră să lumineze înaintea oamenilor, „ca ei să vadă faptele bune şi să slăvească pe Tatăl care este în ceruri” (Matei 5:16; subl. aut.).

Desigur că acest gând ne poate duce la descurajare. Cine reuşeşte să facă în fiecare zi tot binele de care e în stare? Dar nu aceasta este problema. Nici chiar Domnul Isus nu a dus o viaţă de activitate neîntreruptă, ci Şi-a luat timp să Se roage sau, pur şi simplu, să Se odihnească (Luca 5:16; Marcu 6:31). El a căutat ca, prin tot ce făcea, să împlinească voia lui Dumnezeu (Ioan 5:30). El a asemănat împlinirea voinţei lui Dumnezeu cu mâncarea: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui” (Ioan 4:34). După cum există o cantitate limitată de alimente pe care le putem consuma la o masă, tot aşa există un număr limiat de activităţi pe care le putem realiza într-o zi. De aceea, Domnul Isus afirmă că unul seamănă şi altul seceră pentru ca amândoi „să se bucure în acelaşi timp” (versetele 36-38). Pe măsură ce lucrăm pentru Domnul, vom fi încurajaţi să facem mai mult şi ne vom ruga pentru o dispoziţie mai mare de a ne face utili în toate privinţele posibile.

Cum ne ajută rugăciunea să murim faţă de eu şi să avem o atitudine de supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu? Cum îţi poţi forma obiceiul de a-ţi supune planurile lui Dumnezeu?

Citeşte despre valoarea timpului din Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, cap. „Talanţii”, p. 342-346. Împărtăşeşte-le celorlalţi membri ai grupei ideile care te-au impresionat într-un mod deosebit.

„Nimeni dintre voi să nu se mai laude împotriva adevărului, declarând că acest spirit este o consecinţă obligatorie a tratării cu credincioşie a călcătorilor Legii şi a apărării adevărului. Această înţelepciune are mulţi admiratori, dar este foarte înşelătoare şi dăunătoare. Ea nu vine de sus, ci este rodul unei inimi nerenăscute. Iniţiatorul ei este Satana însuşi. Niciun acuzator al altora să nu-şi aroge meritul discernământului, fiindcă, în felul acesta, îmbracă însuşirile lui Satana în veşmintele neprihănirii.” – Comentariile lui Ellen G. White, CBAZS, vol. 7, p. 936, 937

„Cel care se face vinovat de ceva rău este primul care suspectează răul. Condamnându-l pe altul, el încearcă să ascundă sau să scuze răul din inima lui. Prin păcat au ajuns oamenii să cunoască răul – primii doi oameni au început să se acuze între ei imediat ce au păcătuit. Exact acest lucru îl va face natura umană în mod inevitabil atunci când nu este controlată de harul lui Hristos.” – Ellen G. White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 126

Întrebări pentru discuţie

1. Reciteşte al doilea paragraf dintre cele de mai sus. Cum ne putem feri de această atitudine de judecare şi acuzare a altora cu scopul de a ne simţi mai bine cu noi înşine şi cu defectele noastre?

2. Gândeşte-te cât de repede trece viaţa. Ţinând cont de această perspectivă, care crezi că ar trebui să fie priorităţile noastre? Teoria relativităţii ne spune că timpul variază în funcţie de cât de repede ne deplasăm într-un cadru de referinţă, dar un lucru este cert: oricât de repede sau de încet trece timpul, clipa, odată trecută, este pierdută pentru totdeauna. De aceea, cum crezi că ar trebui să folosim timpul?

3. Care este atitudinea potrivită faţă de cei ale căror păcate este necesar să fie luate în discuţie, fără să cădem în capcana cu privire la care ne atrage atenţia Iacov?