Sigiliul lui Dumnezeu și semnul fiarei: Partea 1

Pe măsură ce studiem evenimentele vremurilor din urmă cu privire la semnul fiarei, descoperim o idee crucială, și anume diferența între modul în care acționează Dumnezeu și modul în care o face vrăjmașul sufletelor.

După cum am văzut, chestiunile centrale din marea luptă dintre Hristos și Satana se concentrează asupra loialității, autorității și închinării. Profețiile care descriu puterea fiarei în Apocalipsa 13, cornul cel mic din Daniel 7 și „fiul pierzării” din 2 Tesaloniceni, toate vorbesc despre o putere care uzurpă autoritatea lui Dumnezeu, poruncește loialitate și introduce un sistem de închinare fals. Și face lucrul acesta folosind forța, constrângerea și, uneori, mita și răsplata – toate pentru a-i forța pe oameni la închinare.

În contrast, marea forță motivațională din Împărăția lui Dumnezeu este dragostea. În loc să se închine fiarei, poporul lui Dumnezeu își găsește bucuria și plăcerea în închinarea la El. Copiii Săi Îi sunt devotați pentru că știu cât de devotat le este El lor. Există un singur lucru care ne va împiedica să primim semnul fiarei la sfârșitul timpului – o dragoste pentru Isus atât de profundă, încât nimic să nu ne poată despărți de El. În această lecție vom explora mai profund aceste teme.

După cum am văzut în Apocalipsa 14:7, Dumnezeu cheamă toți oamenii să I se închine Creatorului. Aceasta este solia primului înger. În Apocalipsa 14:8, Dumnezeu îi avertizează pe oameni cu privire la „Babilon”, un sistem religios fals care își are rădăcinile în Babilonul antic. Aceasta este solia celui de-al doilea înger.

În Apocalipsa 14:9,10, al treilea înger avertizează cu privire la închinarea la fiară. Îngerul declară cu voce tare: „Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei și primește semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu.”

1. Citește Apocalipsa 14:12. Care sunt cele două caracteristici ale poporului lui Dumnezeu din zilele din urmă și de ce ambele sunt importante?

Cuvântul grecesc pentru „răbdare” este hupomone, care s-ar traduce mai bine ca „rezistență statornică”. Dumnezeu va avea în zilele din urmă un popor care Îi va fi loial în fața opoziției și a persecuției acerbe. Prin harul Său, ei vor suporta totul cu o rezistență statornică, trăind o viață care Îl are în centru pe Dumnezeu, plină de har și de ascultare.

Închinarea la Creator (Apocalipsa 14:7) se află în directă opoziție cu închinarea la fiară (Apocalipsa 14:9) și își găsește exprimarea într-un popor care păzește poruncile lui Dumnezeu și are credința lui Isus (Apocalipsa 14:12). Acest conflict final care vizează ascultarea de Hristos sau ascultarea de fiară se învârte în jurul închinării, iar Sabatul va fi în centrul acestei mari lupte dintre bine și rău.

2. Ce ne învaţă Romani 8:1-4; Efeseni 2:8-10 și Coloseni 1:29 despre rezultatele trăirii prin credinţă?

Trăind prin credință, primim harul Său și viața noastră este schimbată. Urmașii credincioși ai Mântuitorului nu vor avea doar credința „în” Isus, ci vor avea și credința „lui” Isus. Credința lor în vremurile din urmă va fi de aceeași natură cu cea a lui Isus și vor rămâne credincioși până la moarte așa cum a făcut Isus.

Cât de credincios ești în lucrurile mici? Ce ţi-ar putea spune calitatea aceasta despre cum vei fi când va veni adevărata încercare? (Vezi Luca 16:10.)

3. Citește Matei 27:45-50. Ce ne învaţă lucrul acesta cu privire la ce a experimentat Hristos pe cruce? Ce a vrut Isus să spună atunci când L-a întrebat pe Dumnezeu pentru ce L-a părăsit și cum ne ajută această scenă să înţelegem ce înseamnă să avem „credinţa lui Isus”?

Atârnat pe cruce, învăluit în întuneric, purtând vina, rușinea și condamnarea pentru păcatele lumii și separat de simțământul dragostei Tatălui Său, Isus era dependent de relația pe care o avusese cu Tatăl Lui de-a lungul vieții Sale de până atunci. Aceasta înseamnă că, printr-o viață de dependență completă de Tatăl chiar în vremuri bune, Isus fusese pregătit pentru cele mai rele întâmplări, chiar și pentru cruce. Mântuitorul a avut încredere, chiar și atunci când toate circumstanțele din jurul Lui Îi cereau să Se îndoiască. Chiar și atunci când părea că Dumnezeu L-a uitat, Isus nu a renunțat.

„În mijlocul întunericului înspăimântător, în aparență uitat de Dumnezeu, Domnul Hristos a băut ultimele drojdii din cupa durerii omenești. În ceasurile acelea îngrozitoare, El S-a sprijinit pe dovezile acceptării Sale de către Tatăl, care I-au fost date mai înainte. […] Prin credință, Domnul Hristos a fost biruitor” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 756).

Credința lui Isus este atât de profundă, atât de mare, încât toți demonii din univers și toate încercările de pe pământ nu o pot zgudui. Este o credință care are încredere atunci când nu poate vedea, crede când nu poate înțelege, se ține tare atunci când sunt puține lucruri de care să se țină. „Credința lui Isus” este ea însăși un dar pe care îl primim prin credință și care ne va ajuta să trecem prin criza care ne stă în față. Și totuși, nu este ceva ce apare de nicăieri. Poporul lui Dumnezeu învață să trăiască prin credință, zi după zi, acum. În vremuri bune, în vremuri rele, când Dumnezeu pare aproape ori departe – nu contează. „Cel neprihănit prin credință va trăi” (Galateni 3:11; vezi și Habacuc 2:4). Timpul pentru pregătire este acum. Fiecare încercare de acum, îndurată prin credință, poate aduce roade prețioase în viața noastră.

Gândește-te la o perioadă când viaţa părea să se destrame în jurul tău și tot ce aveai era credinţa ta. Ce lecţii ai învăţat? Ce anume din ce ai experimentat i-ar putea ajuta și pe alţii care trec prin situaţii asemănătoare?

Profeția cu privire la semnul fiarei este despre intoleranță religioasă, un boicot economic, persecuție și, în cele din urmă, un decret de moarte. În mod surprinzător, este și un mesaj de încurajare. Chiar și în cele mai grele timpuri, Dumnezeu va avea grijă de poporul Lui, de cei care „păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” (Apocalipsa 14:12). Și, printre acele porunci, desigur, se găsește și porunca Sabatului zilei a șaptea.

Profeția despre semnul fiarei, din Apocalipsa 13, ne vorbește despre cel mai puternic atac din războiul lui Satana împotriva lui Dumnezeu. Prima lui strategie în această campanie este amăgirea. Apocalipsa 13 ne vorbește despre o vreme în viitor când Diavolul va lucra printr-o putere politico-religioasă pământească numită „fiara” și va recurge la forță.

Persecuția religioasă, desigur, nu este un lucru nou. A fost pe pământ încă de când Cain l-a ucis pe Abel pentru că fratele lui s-a închinat așa cum le ceruse Dumnezeu să se închine (vezi Geneza 4:1-8). Isus a spus că persecuția avea să li se întâmple chiar și credincioșilor din secolul întâi și că avea să continue de-a lungul veacurilor. „Va veni vremea”, a avertizat El, „când oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu” (Ioan 16:2; vezi și Matei 10:22, 1 Petru 4:12).

Profeția despre semnul fiarei este despre ultima verigă din acest lanț al nelegiuirii. Asemenea persecuției din trecut, cea de acum urmărește să constrângă întreaga lume să se conformeze unui anumit set de credințe și unui sistem de închinare aprobat oficial.

4. Citește Apocalipsa 13:15-17. Cu ce se va confrunta poporul lui Dumnezeu de la sfârșitul timpului în timpul crizei finale?

Profeția spune că persecuția va începe cu sancțiuni economice. „Nimeni să nu poată cumpăra sau vinde” dacă nu are „semnul acesta”. Când se va întâmpla lucrul acesta, o majoritate imensă va ceda. Oricine refuză va fi, în cele din urmă, condamnat la moarte.

Prin mici compromisuri în viața lor, Diavolul îi pregătește pe creștinii doar cu numele să primească semnul fiarei atunci când vor fi supuși testului final în viitor. Dragostea lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi ne va întări și ne va susține în vremurile tulburi care ne stau în față.

Citește Galateni 6:7-9. Deși nu este scris în contextul evenimentelor finale, de ce principiul expus aici este atât de relevant pentru chestiunile legate de semnul fiarei și de modul în care putem rămâne credincioși?

5. Citește Apocalipsa 13:1,2. De unde vine fiara și cine îi dă autoritatea?

Prima fiară din Apocalipsa 13 își primește puterea, scaunul de domnie și stăpânirea mare de la balaur. Apocalipsa 12:9 și Apocalipsa 20:2 îl identifică pe balaur ca fiind Satana. Satana este un vrăjmaș viclean și lucrează prin puteri pământești. Apocalipsa 12:3-5 spune că acest „balaur” – Diavolul – a încercat să distrugă „copilul de parte bărbătească” de îndată ce Acesta S-a născut. Acest „copil de parte bărbătească” a fost mai târziu „răpit la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie”. Acest pasaj face referire, desigur, la Hristos. Dorindu-și să Îl distrugă pe copilul Hristos, Satana a lucrat prin Irod și prin Roma imperială. La sfârșitul vieții lui Isus, un guvernator roman, Pilat, L-a condamnat la moarte; un călău roman L-a pironit pe crucea dureroasă; un soldat roman L-a împuns cu o suliță; și soldații romani I-au păzit mormântul. Conform cu Apocalipsa 13:2, balaurul, Satana, lucrând prin Roma păgână, avea să-i lase scaunul lui de domnie fiarei care avea să se ridice.

„Deși în sens primar îl reprezintă pe Satana, într-un sens secundar balaurul reprezintă Imperiul Roman. […] Puterea care a urmat Imperiului Roman și care a primit de la balaur «puterea lui, scaunul lui de domnie și o stăpânire mare» este, cu siguranță, Roma papală” (Comentariul biblic AZȘ, vol. 7, p. 817). Istoricul A.C. Flick explică faptul că „din ruinele Romei politice s-a ridicat marele imperiu moral, în «făptura uriașă» a Bisericii Romane” (The Rise of the Medieval Church [1900], p. 150, după cum este citat în Comentariul biblic AZȘ, vol. 7, p. 817).

6. Citește Apocalipsa 13:3 și Apocalipsa 14:4. Ce contraste găsești?

În contrast cu „tot pământul”, care urmează fiara, Dumnezeu va avea un popor care Îl „urmează pe Miel”. Ca întotdeauna, oamenii vor fi fie de o parte, fie de alta – fie de partea lui Isus, fie împotriva Lui. Și atunci, ca și acum, nu va exista o cale de mijloc, o poziție de neutralitate. A nu te dedica în mod hotărât lui Isus, înseamnă, în mod conștient sau nu, a te dedica celeilalte părți.

Citește Matei 10:22. Cât ești de pregătit să fii urât de toţi și să rabzi până la sfârșit?

7. Citește Apocalipsa 13:4,5. Ce semne distinctive ale puterii fiarei descoperim în aceste versete?

Fiara din Apocalipsa este o putere religioasă apostată care se ridică din Roma păgână și crește, ajungând un sistem de închinare mondial. Conform cu Apocalipsa 13:5, este o putere care hulește. În Noul Testament, hula este echivalată cu asumarea drepturilor și prerogativelor lui Dumnezeu ca egal al Lui.

8. Citește Luca 5:18-26 și Ioan 10:33. Care sunt două aspecte ale hulei identificate în aceste versete?

Isus a fost acuzat de blasfemie de către liderii religioși ai vremii. În cazul lui Isus, acuzațiile erau nedrepte, pentru că El are toată puterea și toate prerogativele lui Dumnezeu – inclusiv dreptul de a ne ierta păcatele. Iar aceasta pentru că Isus este Dumnezeu. Sau, așa cum a exprimat-o El într-un mod atât de relevant: „De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: «Arată-ne pe Tatăl»?” (Ioan 14:9).

1 Timotei 2:5 ne învață că există un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos. În contrast, Biserica Romană ne învață că preotul este mijlocitorul între Dumnezeu și omenirea păcătoasă. Dar pentru că preotul însuși este o ființă umană păcătoasă, nu poate fi mijlocitorul nostru, pentru că și el are nevoie de mijlocitor. Hula este definită și ca pretenția unui om că este Dumnezeu sau că este înlocuitorul lui Dumnezeu. Iată numai două declarații din partea unor surse reprezentative ale Bisericii Catolice:

„Papa este atât de vrednic și de înălțat, încât nu este doar un om […], este ca Dumnezeu pe pământ” (Lucius Ferraris, „Papa”, articolul 2 din Prompta Bibliotheca [1763], vol. 6, pp. 25-29).

Papa Leon al XIII-lea se lăuda: „Noi ținem pe pământ locul Atotputernicului Dumnezeu” (The Great Encyclical Letters of Pope Leo XIII [ New York: Benziger, 1903], p. 193).

Aceste afirmații devin și mai relevante atunci când înțelegem că termenul „anti”, ca în anti-Hrist, nu înseamnă întotdeauna „împotriva”, ci poate însemna și „în locul”. Prin urmare, anti-Hrist înseamnă și „în locul lui Hristos”. Ce hulă!

„Încă de la începutul marii lupte din cer, scopul lui Satana a fost acela de desființa Legea lui Dumnezeu. Tocmai pentru a-și atinge acest obiectiv s-a revoltat împotriva Creatorului și, deși a fost expulzat din cer, a continuat același război pe pământ. Scopul urmărit în mod constant a fost acela de a-i induce în eroare pe oameni și a-i determina să calce Legea lui Dumnezeu. […] Încercând să genereze dispreț față de poruncile divine, Satana a falsificat doctrinele Bibliei și, astfel, în credința a mii de oameni care pretind că se bazează pe Scriptură au fost strecurate erori. Ultimul mare conflict dintre adevăr și eroare nu este decât faza finală a unei îndelungi controverse cu privire la Legea lui Dumnezeu” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 582).

După cum am văzut, conceptul că Isus este Creatorul se află chiar în inima închinării în ziua Sabatului. Isus subliniază în mod constant importanța zilei al cărei „Domn” se proclamă (Matei 12:8; Marcu 2:28; Luca 6:5). Sabatul este o amintire veșnică a identității noastre. Ne amintește cine suntem ca ființe umane. Dă valoare fiecărei ființe omenești. Reîntărește în mod constant ideea că suntem ființe create și că Dumnezeu, Creatorul nostru, este vrednic de ascultarea și de închinarea noastră. De aceea Diavolul urăște Sabatul atât de mult. Este legătura de aur care ne unește cu Creatorul nostru și, de aceea, va juca un rol crucial în criza de la sfârșitul timpului.

Studiu zilnic

Biblia: Psalmii 22 – 28;

Cum descrie autorul, în Psalmul 22, starea în care a ajuns inima lui?

Cine se va ridica până la locul cel sfânt al Domnului?

Cui îi arată Domnul calea pe care trebuie să meargă?

Ce lucru dorea fierbinte David?

Ellen G. White, cartea Rugăciunea, capitolul 22 (în continuare, până la final).

Ce mijloace și ce avantaje să folosim pentru refacerea sănătăţii?