Umblați cârmuiți de Duhul

Unul dintre cele mai îndrăgite imnuri creştine este „M-a aflat păstorul nostru” compus de Robert Robinson. Acesta nu a fost dintotdeauna un om al credinţei. Din cauza decesului tatălui său, s-a lăsat cuprins de mânie şi a căzut pradă desfrâului şi alcoolului. După ce l-a ascultat pe marele predicator George Whitefield, el şi-a predat viaţa Domnului, a devenit pastor metodist şi a scris imnul amintit mai sus, care, în limba engleză, includea iniţial şi strofa aceasta: ,,0, harului cât de datori Zilnic sunt con­ strâns să fiu!! Bunătatea Ta, ca o funie/ Să lege inima-mi rătăcitoare de Tine!”

Cineva însă nu s-a simtit confortabil cu cuvintele „inima rătăcitoare” si a schimbat versurile astfel: „Înclinată spre închinare,! Doamne, inima mi-o simt,/ Sunt înclinat să Îl iubesc/ Pe Dumnezeul căruia Îi slujesc.”

Nu ne îndoim de intenţiile bune ale celui ce a făcut această schimbare, însă strofa iniţială descrie cu exactitate lupta creştinului. Credincioşii au două firi: firea pământească şi firea duhovnicească. Aceste două firi sunt în opoziţie. Cu toate că firea noastră păcătoasă va fi mereu „înclinată” să se îndepărteze de Dumnezeu, noi nu mai suntem robii dorinţelor fi­rii pământeşti, dacă suntem dispuşi să ne lăsăm conduşi de Duhul Său. Aceasta este ideea principală a pasajelor pe care le vom studia săptămâna aceasta.

1. Ce legătură există Între „a umbla cârmuiţi de Duhul” şi a trăi viaţa de credinţă? Gal. 5,16, vezi şi Deut. 13,4.5; Rom. 13,13; Efes. 4,1.17; Col. 1,10.

„Umblarea” este o figură de stil preluată din Vechiul Testament, care se referă la modul în care trebuie să se comporte omul. Fiind evreu, Pavel apelează des la această figură de stil în epistolele sale pentru a înfăţişa con­ duita specifică vieţii creştine. De asemenea, întrebuinţarea ei este, proba­bil, legată de primul nume dat bisericii primare. Înainte să primească nu­mele de creştini (Fapte 11,26), urmaşii lui Isus erau cunoscuţi sub numele de cei care urmează „Calea” (Ioan 14,6; Fapte 22,4; 24,14).

Prin urmare, la începuturile lui, crestinismul nu era doar un set de convingeri teologice care Îl aveau în centru pe Isus, ci era şi o „cale” pe care credincioşii trebuiau să „umble”, un mod de a trăi.

2. Ce deosebire există Între termenul „a umbla” din scrierile lui Pavel si „a umbla” din Vechiul Testament? Compară Ex. 16,4; Lev. 18,4; ler. 44,23 cu Gal. 5,16.25; Rom. 8,4.

În Vechiul Testament, comportamentul nu era numit „umblare prin Duhul”, ci mai degrabă „umblare după Lege”. Halakhah este termenul juridic folosit de evrei, care desemnează regulile şi orânduielile găsite în Lege, dar şi în tradiţiile rabinice ale strămoşilor lor. Cuvântul halakhah este tradus de obicei prin „legea evreiască”, dar el provine, de fapt, din cuvântul ebraic „a umbla” si are sensul literal de „mod de a merge”.

Îndemnul de a „umbla cârmuiţi de Duhul” nu se opune ascultării de Lege. Pavel nu propune ca adepţii creştinismului să ducă o viaţă de încălcare a Legii. După cum s-a afirmat deja, el nu este împotriva Legii sau a ascultării de ea. El este împotriva modului legalist de raportare la Lege. Ascultarea autentică pe care Dumnezeu o aşteaptă nu se va realiza niciodată prin impunerile venite din exterior, ci prin motivaţia interioară oferită prin Duhul (Gal. 5,18).

Ce experienţe ai avut până acum în ceea ce priveşte ” umblarea ” sub călauzirea Duhului Sfânt? Cum e posibilă o astfel de experienţă? Ce obiceiuri din viaţa ta te împiedică să ai o astfel de umblare cu Domnul?

3. Despre ce conflict vorbeste Pavel În continuare? Gal. 5,17; vezi si Rom. 7,14-24. Ai cunoscut realitatea crudă si dureroasă descrisă prin aceste cuvinte?

Lupta descrisă aici de Pavel nu este o luptă specifică fiecărei fiinţe omeneşti; ea se referă mai exact la lupta care se dă în sufletul creştinului. Dat fiind faptul că oamenii ascultă de când se nasc de firea pământească (Rom. 8,7), numai după naşterea din nou prin Duhul izbucneşte ade­văratul conflict spiritual (Ioan 3,6). Aceasta nu înseamnă că în sufletul necrestinilor nu există niciodată conflicte de ordin moral. Există în mod categoric. Însă chiar şi aceste conflicte sunt, în final, rezultatul lucrării Duhului Sfânt. Totuşi, lupta creştinului dobândeşte o nouă dimensiune, deoarece în credincios există două firi care se împotrivesc una alteia: firea pământească şi firea duhovnicească.

De-a lungul istoriei, creştinii au tânjit să fie eliberaţi din acest conflict.

Unii au încercat să-i pună capăt prin retragerea din societate, iar alţii au ajuns la concluzia că firea păcătoasă poate fi eradicată printr-un act al ha­rului divin. Ambele concepţii sunt greşite. Este adevărat că, prin puterea Duhului, noi putem supune poftele firii pământeşti, însă conflictul va conti­nua sub alte forme, până când vom primi un trup nou la revenirea Domnului. Retragerea din societate nu ne ajută, fiindcă purtăm lupta aceasta cu noi oriunde mergem şi o vom purta până la moarte sau până va reveni Isus.

Când scrie că lupta interioară îi împiedică pe creştini să facă tot ce vor, Pavel vrea să arate cât de intens este acest conflict. Noi avem două firi (două naturi) şi, de aceea, ne aflăm simultan pe două fronturi de luptă. Partea spirituală din noi tânjeşte după lucrurile spirituale şi detestă firea pământească. Dar partea păcătoasă din noi tânjeşte după lucrurile firii pământeşti şi se împotriveşte lucrurilor spirituale. Mintea omului conver­tit este prea slabă pentru a se opune singură firii pământeşti şi, de aceea, singura noastră speranţă de a ne supune firea pământească este aceea de a lua zilnic decizia de a fi de partea Duhului Sfânt şi de a ne împotrivi eului nostru păcătos. Acesta este motivul pentru care Pavel insistă să alegem să umblăm conduşi de Duhul.

Pornind de la experienţa ta legată de lupta dintre aceste două firi, ce sfat i-ai oferi unui creştin care se străduieşte să înţeleagă acest conflict permanent cu eul?

Pavel ilustrează opoziţia dintre firea pământească şi Duhul Sfânt prin intermediul unei liste a viciilor şi a virtuţilor. O astfel de listă era un pro­cedeu literar întrebuinţat şi în literatura ebraică, şi în literatura greco­ romană.

Studiază cu atenţie listele cu vicii şi cele cu virtuţi din pasajele de mai jos. Ce asemănări şi ce deosebiri există Între Gal. 5,19-24 şi celelalte pa­ saje? ler. 7,9; Osea 4,2; Marcu 7,21.22; 1 Tim. 3,2.3; 1 Petru 4,3; Apoc. 21,8.

Fără îndoială că Pavel cunoştea foarte bine listele viciilor şi virtuţilor, însă există deosebiri semnificative în ceea ce priveste modul în care el întrebuinţează cele două liste în Galateni. În primul rând, deşi pune în con­trast cele două liste, el nu le denumeşte printr-o pereche de termeni anto­nimici. Denumirea listei viciilor este „faptele firii pământeşti”, pe când lista virtuţilor poartă denumirea de „roada Duhului”. Aceasta este o deosebire importantă. După cum scrie James G. Dunn, „firea pământească cere, pe când Duhul aduce rod.

Prima listă emană în jur o atmosferă impregnată de vanitate şi îngăduinţă de sine, pe când cealaltă vorbeşte mai mult despre preocuparea faţă de ceilalţi, despre linişte, despre tărie, despre încredere. Prima înfăţişează manevrele omeneşti, cealaltă împuternicirea divină prin har, subliniind ideea că transformarea interioară este sursa conduitei res­ponsabile.” – The Epistle ta the Galatians, pag. 308

A doua deosebire interesantă este aceea că lista viciilor are în denu­ mirea ei un termen la plural „faptele firii pământeşti”. „Roada Duhului” este la singular. Deosebirea aceasta ne lasă să înţelegem că viaţa dusă după firea pământească promovează dezbinarea, neliniştea, disensiunile şi despărţirea. Dimpotrivă, viaţa condusă de Duhul produce un singur rod al Duhului care se manifestă sub forma a nouă calităţi ce promovează unitatea.

În acest context, unii declară că nu contează ce convingeri avem despre Dumnezeu, atâta timp cât suntem sinceri. Nimic mai departe de adevăr! Lista viciilor alcătuită de Pavel ne demonstrează contrariul: concepţiile pervertite despre Dumnezeu duc la idei distorsionate despre compor­ tamentul sexual, despre religie, despre etică şi au ca rezultat ruperea relaţiilor dintre oameni. Mai mult decât atât, ele pot duce la pierderea vieţii veşnice (Gal. 5,21).

Revezi lista ,,faptelor firii pământeşti.” Este fiecare dintre viciile enumerate o încălcare a unei porunci din Decalog?

5. În ce fel se reflectă ea În ascultarea de Cele Zece Porunci? Vezi si Matei 5.22.23

6. In ce fel se reflecta ea in ascultarea de Cele Zece Porunci? Vezi si Matei 5,21.22.27.28; 22,35-40

Dragostea nu exclude păzirea Celor Zece Porunci; ele împreună ne arată cum să manifestăm dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de seme­nii noştri. Dragostea trece dincolo de litera Legii, dar, cu toate acestea, dragostea şi Legea nu se exclud reciproc. A spune că dragostea faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de semeni anulează poruncile Decalogului este tot atât de absurd ca a spune că iubirea faţă de natură anulează legea gravitaţiei!

De asemenea, spre deosebire de lista faptelor firii pământeşti, care conţine şaptesprezece vicii, lista roadei Duhului conţine nouă frumoa­se virtuţi. Cercetătorii consideră că aceste nouă virtuţi pot fi împărţite în grupe de câte trei, însă există multe opinii cu privire la semnificaţia fiecărei grupe. Unii consideră că împărţirea pe trei grupe ar fi o referire indirectă la Trinitate; alţii cred că aceste trei grupe de câte trei corespund celor trei relaţii fundamentale: relaţia cu Dumnezeu, relaţia cu semenii şi, în final, relaţia cu noi înşine. Alţii văd în această listă o enumerare a calităţilor lui Isus. Cu toate că fiecare dintre aceste interpretări are me­ritele ei, ideea cea mai importantă, care nu trebuie ignorată este aceea că dragostea ocupă primul loc în viaţa creştină.

Nu este întâmplător faptul că Pavel începe lista celor nouă virtuţi cu dragostea. El a subliniat deja, în vers. 6 şi 13, rolul central al dragostei în viaţa creştină şi o include şi în listele virtuţilor din alte epistole (2 Cor. 6,6; 1 Tim. 4,12; 6,11 şi 2 Tim. 2,22). In timp ce toate celelalte virtuţi apar şi în surse necreştine, dragostea este o particularitate a creştinului. Aşadar, dragostea nu trebuie considerată o virtute între toate celelalte, ci virtutea esenţială a creştinului, cheia tuturor celorlalte virtuţi. Dragostea este cel mai important rod al Duhului (1 Cor. 13,13; Rom. 5,5); ea ar trebui să caracterizeze viaţa şi atitudinile fiecărui creştin (Ioan 13,34.35), chiar dacă uneori e greu să o manifestăm.

De câtă renunţare la sine este nevoie pentru a manifesta dragoste? Poţi iubi fără să dai dovadă de renunţare la sine? Ce ne învaţă Isus despre dragoste şi despre renunţarea la sine?

Cu toate că în inima fiecărui credincios se va da permanent o luptă între firea pământească şi Duhul Sfânt, viaţa creştină nu trebuie trăită sub semnul înfrângerii, al eşecului şi al păcatului.

7. Care este secretul unei vieţii În care Duhul stăpâneşte peste firea pă­mântească? Gal. 5,16-26

Pasajul din Galateni 5,16-26 conţine cinci verbe-cheie care descriu viaţa condusă de Duhul Sfânt. Mai întâi, credinciosul trebuie „să umble” cârmuit de Duhul (vers. 16). Verbul grecesc este peripateo care are sensul literal de „a umbla împrejurul sau a urma”. Urmaşii renumitului filozof grec Aristotel au ajuns să fie cunoscuţi, sub numele de Peripatetici, deoarece ei îl urmau pe Aristotel pretutindeni. Intrucât verbul este la prezent, înţelegem că Pavel nu vorbeşte despre o umblare ocazională, ci mai degrabă despre o experienţă zilnică neîntreruptă. Pe lângă aceasta, întrucât avem de-a face cu o poruncă („umblaţi cârmuiţi de Duhul”), înseamnă că umblarea aceasta este o alegere pe care trebuie să o facem în fiecare zi. Al doilea verb este „călăuziţi” (vers. 18). El ne sugerează că avem nevoie să Îi per­ mitem Duhului să ne arate încotro să mergem (compară cu Rom. 8,14; 1 Cor. 12,2). Sarcina noastră nu este aceea de a conduce, ci de a urma.

Următoarele două verbe apar în vers. 25. Primul este „trăim” (zao în greceşte). Când foloseşte acest cuvânt, Pavel se referă la experienţa naşterii din nou care trebuie să aibă loc în viaţa fiecărui credincios. Faptul că verbul este la prezent ne arată că experienta nasterii din nou trebuie reînnoită zilnic. În continuare, Pavel scrie că, dacă trăim prin Duhul, atunci trebuie „să şi umblăm” prin Duhul. Cuvântul tradus cu „să umblăm” este diferit de cuvântul folosit în versetul 16. Este cuvântul stoi­cheo, un termen militar al cărui sens literal este „a se alinia”, „a ţine pasul” sau „a se conforma”. Ideea este că Duhul ne dă viaţă şi că tot El ar trebui să ne îndrume paşii în fiecare zi din viaţă.

Verbul întrebuinţat de Pavel în versetul 24 este „au răstignit”, un cu­ vânt care şochează. Dacă umblăm călăuziţi de Duhul Sfânt, atunci trebuie să luăm decizia fermă de a omorî dorinţele firii pământeşti. Desigur că Pavel vorbeşte aici în mod simbolic. Noi răstignim firea pământească prin hrănirea vieţii spirituale şi prin „înfometarea” dorinţelor firii pământeşti.

Ce schimbări trebuie să faci şi ce hotărâri trebuie să iei pentru a obţine biruinţa promisă în Hristos, biruinţă pe care aştepţi să o obţii de multă vreme?

„Viaţa creştinului nu este deloc lină. El are de întâmpinat conflicte serioase. Ispite grele îl asaltează. «Firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii pământeşti.» Cu cât ne apropiem mai mult de încheierea istoriei acestui pământ, cu atât mai amăgitoare şi mai ademenitoare vor fi atacurile vrăjmaşului. Atacurile lui vor deveni tot mai vehemente şi mai frecvente. Cei care se împotrivesc luminii şi adevărului vor deveni mai împietriţi, mai insensibili şi mai înverşunaţi împotriva celor care Il iubesc pe Dumnezeu şi păzesc poruncile Sale (MS 33,1911).” – Co­mentariile Ellen G. White, în CBAZS, voI. 6, pag. 1111

„Influenţa Duhului Sfânt este viaţa lui Hristos în suflet. Noi nu Îl vedem pe Hristos si nu vorbim cu El, dar Duhul Său cel Sfânt este tot la fel de aproape de noi într-un loc ca şi în alt loc. El lucrează în şi prin toţi cei care Îl primesc pe Hristos. Cei care cunosc locuirea lăuntrică a Duhului manifestă roadele Duhului – dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia (MS 41, 1897).” – Idem, pag. 1112

Întrebări pentru discuţie

1. Meditează mai mult la îndemnul de a răstigni firea pământească. Ce înseamnă aceasta? Cum o putem răstigni?

2. Are efortul uman vreun rol în producerea roadei Duhului? Dacă da, ce rol? Ce ai învăţat din experienţa personală despre acest rol?

3. Pavel spune că aceia care fac faptele firii pământeşti nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Cum împaci această afirmaţie cu adevărul că suntem mântuiţi prin credinţă, şi nu prin fapte?

4. Care este cea mai mare problemă cu care te confrunţi în umblarea ta cu Domnul? Nu cumva păcatul şi modul în care acesta îţi afectează relaţia cu Dumnezeu? Există vreun creştin care să nu fi simţit înstrăinarea, îndoiala şi dezamăgirea ca urmare a păcatului lui, mai ales că avem făgăduinţa biruinţei asupra acelui păcat? De ce trebuie să nu uităm că mântuirea noastră se bazează numai pe ceea ce Isus a făcut pentru noi?

Rezumat: Cu toate că în viaţa tuturor credincioşilor există un con­ flict între dorinţele firii pământeşti şi dorinţele Duhului, viaţa creştină nu este condamnată la eşec. Datorită faptului că Hristos a înfrânt pute­ rea păcatului şi a morţii, creştinul poate duce o viaţă sub conducerea Duhului Sfânt, care îi va oferi zilnic o măsură de har pentru a-şi ţine în frâu dorinţele firii pământeşti.