Neprihănirea numai prin credinţă

După cum am văzut săptămâna trecută, Pavel l-a înfruntat public pe Petru, în Antiohia, din cauza decalajului dintre credinţa pe care o predica şi comportamentul pe care-l avea. Decizia lui Petru de a nu mai sta la masă cu foştii păgâni le transmite a acestora mesajul că erau, în cel mai bun caz, nişte creştini de clasă inferioară. Fapta lui lăsa să se înţeleagă că păgânii trebuiau să se supună ritualului circumciziei, dacă îşi doreau în mod real să facă parte din familia lui Dumnezeu şi să se bucure de binecuvântările părtăsiei depline.

Ce i-a spus Pavel lui Petru în acea situaţie tensionată? În studiul de săptămâna aceasta, ne vom opri asupra pasajului care sintetizează reacţia lui Pavel. Este unul dintre pasajele cele mai condensate din Noul Tes­ tament şi este deosebit de semnificativ, deoarece ne face cunoştinţă pentru prima dată cu câteva cuvinte şi expresii fundamentale atât pen­tru înţelegerea Evangheliei, cât şi a restului Epistolei lui Pavel către galateni. Printre aceste cuvinte şi expresii-cheie sunt următoarele: socotiţi neprihăniţi, neprihănirea, faptele Legii, am crezut, credinţa în Isus.

Ce înţelege Pavel prin aceste cuvinte şi cum ne ajută ele să înţelegem Planul de Mântuire?

1. Ce vrea sa spuna in Gal.2,15

Cuvintele acestea trebuie înţelese în context. În încercarea de a-i câştiga de partea lui pe fraţii de credinţă iudei, Pavel porneşte de la o idee cu care ştie că ei sunt de acord – de la distincţia tradiţională dintre iudei şi neamuri. Iudeii erau aleşii lui Dumnezeu -lor li se încredinţase Legea, se bucurau de beneficiile legământului cu El. Pe de altă parte, păgânii erau păcătoşi – Legea lui Dumnezeu nu le restricţiona comportamentul, ei se aflau în afara legământului făgăduinţei (Efes. 2,12; Rom. 2,14). Păgân ii erau în mod evident „păcătoşi”, însă, în versetul 16, Pavel le atrage atenţia creştinilor iudei că privilegiile lor spirituale nu îi fac mai plăcuţi înaintea lui Dumnezeu, fiindcă nimeni nu este socotit neprihănit prin „faptele Legii”.

2. În Gal. 2,16.17, Pavel foloseşte de patru ori expresia socotit neprihănit Ce înţelege el prin aceste cuvinte? Citeşte Ex. 23,7 şi Deul. 25,1.

Expresia a socoti neprihănit este un termen-cheie pentru Pavel. În Noul Testament, ea apare de 39 de ori (de 37 de ori în epistolele lui Pavel). În Galateni, această expresie este folosită de 8 ori, în cap. 2,16.17 apărând de 4 ori. Ea înseamnă „a declara nevinovat” şi este sinonimă cu a achi­ ta, termen folosit în domeniul juridic, referindu-se la hotărârea rostită de judecător în dreptul unei persoane pe care o declară nevinovată de acuzaţiile care i-au fost aduse. Opusul termenului a achita este a condam­na. Pe lângă aceasta, întrucât cuvintele neprihănit şi drept provin din acelaşi cuvânt grecesc, atunci când un om este „socotit neprihănit” este socotit şi drept, adică este „îndreptăţit”. Prin urmare, „a fi socotit neprihănit” înseamnă mai mult decât a fi iertat; este declaraţia fermă că omul este neprihănit şi drept.

Totuşi, pentru unii credincioşi evrei, „a fi socotit neprihănit” sau „a fi îndreptăţit” se referea şi la relaţia lor cu Dumnezeu şi cu legământul Său. „A fi îndreptăţit” însemna şi a fi considerat un membru credincios al comunităţii înfiinţate prin legământullui Dumnezeu, membru al familiei lui Avraam.

Citeşte Galateni 2,15-17. Ce îţi transmite Pavel aici şi cum poţi aplica aceste cuvinte la experienţa creştină personală?

3. În Galateni 2,16, Pavel afirmă de 3 ori că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii. Ce înţelege el prin expresia „faptele Legii”? Cum ne ajută Gal. 2,16.17; 3,2.5.10 şi Rom. 3,20.28 să înţelegem la ce se referă?

Ce înţelegea Pavel prin cuvântul Lege? Cuvântul lege (nomos în greacă) apare de 121 de ori în epistolele lui Pavel. El poate desemna voinţa lui Dumnezeu pentru poporul Său, primele cinci cărţi ale lui Moise, tot Vechiul Testament sau doar un principiu general. Totuşi, Pavel îl întrebuinţează în principal cu referire la întreaga colecţie de porunci date de Dumnezeu poporului Său, prin Moise.

Prin urmare, în expresia „faptele Legii” sunt incluse toate cerinţele găsite în poruncile date de Dumnezeu, prin Moise, fie ele morale sau ce­ remoniale. Ideea lui Pavel este aceea că, oricât ne-am strădui să ascultăm şi să respectăm Legea lui Dumnezeu, ascultarea noastră nu va fi niciodată suficient de bună, pentru ca Dumnezeu să ne îndreptăţească, să ne de­clare neprihăniţi înaintea Sa. Aceasta deoarece Legea Sa ne cere fidelitate absolută în gând şi în faptă – nu numai uneori, ci tot timpul, şi nu doar faţă de unele porunci, ci faţă de toate.

Deşi expresia „faptele Legii” nu apare în Vechiul Testament şi nici în alte scrieri din Noul Testament, în afara scrierilor lui Pavel, o confir­mare uimitoare a sensului ei a ieşit la iveală în 1947, cu ocazia desco­peririi sulurilor de la Marea Moartă, o colecţie de scrieri copiate de nişte evrei (numiţi esenieni) din vremea lui Isus. Deşi au fost scrise în ebraică, unul dintre suluri conţine exact această expresie. Titlul sulului este Miqsat Ma’as Ha-Torah, care poate fi tradus astfel: „Faptele importante ale Le­ gii”. Sulul abordează o serie de aspecte legate de legea biblică privitoare la evitarea pângăririi lucrurilor sfinte şi la aspectele legate de distincţia dintre evrei şi păgâni. La final, scriitorul notează că acela care va respecta aceste „fapte ale Legii”, „va fi declarat neprihănit” înaintea lui Dumnezeu. Spre deosebire de Pavel, acest scriitor nu îi oferă cititorului neprihănirea pe baza credinţei, ci pe baza comportamentului.

Cât de bine ţii Legea lui Dumnezeu? Suficient de bine ca să poţi fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu pe baza respectării ei? (Rom. 3,10-20) Dacă nu, de ce nu? Cum te ajută răspunsul la această întrebare să înţelegi ce vrea să spună Pavel aici?

4. Ce dorinta avea Pavel? Fil. 3,9

Şi pentru creştinii iudei credinţa în Hristos era importantă – ei erau cu toţii urmaşi ai lui Isus şi credeau în El. Dar comportamentul lor arăta că, pentru ei, credinţa nu era suficientă în ea însăşi; ea trebuia completată cu ascultarea, de parcă ascultarea noastră ar putea adăuga ceva la actul îndreptăţirii. Îndreptăţirea, argument au ei, era şi prin credinţă, şi prin fapte. Faptul că Pavel pune, în mod repetat, în contrast credinţa în Hristos cu faptele Legii ne arată că el se împotrivea puternic concepţiei lor.

Credinţa nu era nici pentru Pavel un concept abstract; ea este strâns legată de Isus. De altfel, expresia tradusă în Galateni 2,16 prin „credinţa în Isus” şi „am crezut în Isus” are o bogăţie de sensuri greu de cuprins în altă limbă. Expresia din limba greacă se traduce, textual, prin „credinţa” sau „credincioşia” lui Isus. Această traducere literală pune în lumină con­ trastul izbitor pe care îl creează Pavel între faptele Legii pe care le facem noi şi lucrarea lui Hristos pentru noi, faptele pe care El, prin credincioşia Sa (de aici şi „credincioşia lui Isus”), le-a făcut pentru noi.

Credinta nu completează îndreptătirea, fiindcă nu are niciun merit în ea însăşi. Ea este doar mijlocul prin care Îl primim pe Hristos şi faptele Sale săvârşite pentru noi. Nu suntem îndreptăţiţi pe temeiul credinţei noastre, ci pe temeiul credincioşiei lui Isus, credincioşie care cerem să fie aşezată în dreptul nostru, prin credinţă.

Hristos a împlinit tot ce nu au putut să împlinească oamenii şi, de aceea, numai El este credincios lui Dumnezeu în tot ce a făcut. Speranţa noastră este în credincioşia lui Hristos, nu în credincioşia noastră. Un au­tor face următorul comentariu: „Noi credem în Hristos, nu ca să putem fi îndreptăţiţi prin această credinţă, ci ca să fim îndreptăţiţi prin credinţa (credincioşia) Sa faţă de Dumnezeu.” – John McRay, Paul: His Life and Teaching,pag.355

O traducere siriacă timpurie transmite foarte bine ideea lui Pavel:

„De aceea, noi ştim că omul nu este îndreptăţit prin faptele Legii, ci prin credinţa lui Isus Mesia, iar noi credem în El, în Isus Mesia, ca să putem fi îndreptăţiţi prin credinţa Lui, a lui Mesia, şi nu prin faptele Legii.”

Citeşte Romani 3,22.26; Galateni 3,22; Efeseni 3,12 şi Filipeni 3,9. Cum ne ajută aceste texte şi explicaţiile anterioare să înţelegem că singurul temei al mântuirii noastre este credincioşia lui Hristos pusă în dreptul nostru, ascul­tarea Sa desăvârşită de Dumnezeu?

Credinţa este absolut fundamentală pentru viaţa creştină. Ea este mij­locul prin care ne însuşim făgăduinţele pe care le avem în Hristos.

5. Ce ne spun textele următoare despre modul În care ia naştere credinţa? Gen. 15,5.6; Ioan 3,14-16; 2 Cor. 5,14.15; Gal. 5,6.

Credinţa biblică autentică este întotdeauna răspunsul faţă de Dumnezeu. Credinţa nu este un simţământ sau o atitudine pe care oamenii decid într-o zi să o aibă, pentru că Dumnezeu aşa cere. Dimpotrivă, credinţa autentică apare în inima plină de dragoste şi de recunoştinţă faţă de bunătatea lui Dumnezeu. Din acest motiv, atunci când vorbeste despre credintă, Biblia se referă la credinţa care apare întotdeauna după iniţiativele lui Dumnezeu. În cazul lui Avraam, de exemplu, credinţa este răspunsul lui la făgăduinţele uimitoare pe care i le făcuse Dumnezeu (Geneza15,5.6), iar Pavel spune în Noul Testament că ea îşi are rădăcina în înţelegerea a ceea ce a făcut Hristos pentru noi la cruce.

6. Credinţa este răspunsul nostru faţă de Dumnezeu. Ce conţine acest răspuns? Ce spun următoarele texte despre natura credinţei? Ioan 8,32.36; Fapte 10,43; Rom. 1,5.8; 6,17; Evr. 11,6; lac. 2,19.

Pentru mulţi oameni, credinţa este sinonimă cu convingerea. Lucrul acesta este problematic, întrucât în greacă, termenul tradus prin „credinţă” este pur şi simplu substantivul provenit din verbul „a crede”. De aceea, definirea lui prin intermediul cuvântului din care provine nu ne ajută.

La o examinare atentă a Scripturii, descoperim că termenul credinţă implică nu numai cunoaşterea despre Dumnezeu, ci şi consimţământul sau acceptarea acelei cunoaşteri la nivel mental. De aceea este foarte im­ portant să ne formăm o imagine corectă despre Dumnezeu. Ideile dis­torsionate despre caracterul lui Dumnezeu sunt un impediment în calea credinţei. Însă acceptarea Evangheliei doar la nivel intelectual nu este suficientă, întrucât, în acest sens restrâns, „şi dracii cred şi se înfioară”. Credinta adevărată aduce schimbări în modul de a trăi al unei persoane. În Romani 1,5, Pavel scrie despre „ascultarea credintei”. El nu pune sem­ nul egal între ascultare şi credinţă. În concepţia lui, credinţa adevărată schimbă viaţa omului în întregime, nu doar gândire a lui. Ea implică an­ gajamentul faţă de Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos şi nu doar faţă de o listă de reguli. Credinţa este ceea ce facem, cum trăim şi în cine ne punem încrederea, în aceeaşi măsură în care este şi ceea ce credem.

Una dintre principalele acuzaţii care îi erau aduse lui Pavel era aceea că Evanghelia lui, a îndreptăţirii numai prin credinţă, îi încuraja pe oa­ meni să păcătuiască (vezi Rom. 3,8; 6,1). Acuzatorii comentau că, dacă nu li se impune să ţină Legea pentru a fi acceptaţi de Dumnezeu, oamenii nu mai au de ce să se preocupe de modul în care trăiesc.

7. Cum răspunde Pavel acuzaţiei că doctrina îndreptăţirii numai prin cre­ dinţă ar încuraja comportamentul păcătos? Gal. 2,17.18

Pavel răspunde la învinuirile adversarilor lui printr -o negaţie categorică: „Nicidecum!” Deşi se mai întâmplă ca omul să cadă în păcat după ce s-a întors la Hristos, nu Hristos este responsabil de căderea lui. Când încalcă Legea, omul este cel care comite păcatul.

8. Cum descrie Pavel unirea lui cu Isus Hristos? Cum respinge el aici obiecţiile ridicate de adversarii săi? Gal. 2,19-21

Pavel consideră că argumentele adversarilor săi sunt pur şi simplu ab­surde. Acceptarea lui Hristos prin credinţă nu este un fapt neînsemnat, nu este unjoc imaginar, în care Dumnezeu îl socoteşte pe un om neprihă­nit în pofida faptului că nu există nicio schimbare în modului de a trăi. Dimpotrivă, acceptarea lui Hristos prin credinţă este un eveniment radi­cal. Ea presupune unirea totală cu Hristos – o unire atât în moarte, cât şi în înviere. Spiritual vorbind, Pavel spune că noi suntem răstigniţi împreună cu Hristos si că vechile noastre căi păcătoase înrădăcinate în egoism se sfârşesc acolo (Rom. 6,5-14). În momentul acela, ne despărţim total de trecutul nostru. Toate lucrurile s-au făcut noi (2 Cor. 5,17). De asemenea, suntem înviaţi la o viaţă nouă în Hristos. Hristos cel înviat trăieşte în noi, făcându-ne cu fiecare zi tot mai asemănători cu El. Prin urmare, credinţa în El nu este un pretext pentru păcat, ci o chemare la o relaţie cu Hristos mai profundă şi mai puternică decât ar fi posibilă vreodată în religia bazată pe Lege.

Ce părere ai despre acest concept al mântuirii numai prin credinţă, fără faptele Legii? Te sperie puţin, gândindu-te că ea ar putea fi o scuză pentru păcat sau te bucuri de ea? Ce îţi spune răspunsul tău despre concepţia ta de­ spre mântuire?

„Din nou şi din nou, mi-a fost prezentat pericolul de a susţine, ca popor, idei false cu privire la îndreptăţirea prin credinţă. De ani de zile, mi-a fost arătat că Satana va lucra în mod special pentru a încurca minţile asupra acestui subiect. Legea lui Dumnezeu a fost tratată pe larg şi a fost prezentată în adunări, aproape la fel de lipsită de cunoaşterea lui Isus Hristos şi a legăturii Sale cu Legea cum a fost jertfa lui Cain. Mi-a fost arătat că mulţi au fost ţinuţi departe de credinţă, din cauza ideilor con­ fuze şi amestecate cu privire la mântuire şi a modului greşit în care au lucrat pastorii pentru a ajunge la inimi. Ideea care mi-a fost prezentată cu insistenţă timp de mulţi ani este neprihănirea lui Hristos atribuită. [ … ] Nu există o altă idee care trebuie să fie tratată cu mai multă seriozitate, să fie repetată mai des sau întipărită cu mai multă fermitate în mintea tuturor cum este aceea cu privire la imposibilitatea omului căzut de a merita ceva prin faptele sale, oricât ar fi ele de bune. Mântuirea este primită numai prin credinţa în Isus Hristos.” – Ellen G. White, Credinţa şi faptele, pag. 18, 19

„Legea cere neprihănirea, iar cel păcătos îi datorează Legii lucrul aces­ ta, dar este incapabil să îl îndeplinească. Singura cale prin care poate să ajungă la neprihănire este credinţa. Prin credinţă, el poate să-I aducă lui Dumnezeu meritele lui Hristos, iar Domnul pune ascultarea Fiului Său în contul celui păcătos. Neprihănirea lui Hristos este primită în locul greşelii omului, iar Dumnezeu primeşte sufletul încrezător şi pocăit, îl iartă, p îndreptăţeşte şi îl tratează ca şi când ar fi neprihănit şi îl iubeşte aşa cum Il iubeşte pe Fiul Său.” – Ellen G. White, Selected Messages, voI. 1, pag. 367

Întrebări pentru discuţie

1. Discutaţi în cadrul grupei dacă afirmaţiile de mai sus sunt la fel de aplicabile astăzi ca pe vremea când au fost scrise şi, dacă da, de ce.

2. De ce spune Pavel în Gal. 2,21 că, dacă îndreptăţirea este prin Lege, Hristos a murit degeaba? Ce vrea să spună el prin aceste cuvinte?

Rezumat: Modul în care s-a purtat Petru în Antiohia transmite a ideea că foştii păgâni nu puteau fi creştini cu adevărat dacă nu se supuneau cir­ cumciziei. Pavel a demonstrat că ideea aceasta era greşită. Dumnezeu nu poate să îndreptăţească niciun om pe baza faptelor lui, deoarece nici chiar cei mai buni oameni nu sunt desăvârşiţi. Doar prin acceptarea a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi, prin Hristos, putem fi îndreptăţiţi înaintea Sa.