Ferice de tine, Israele!

În culturile în care se pune accent pe individualitate, este uşor să dai uitării punctul de pornire al oricărei închinări: interventia lui Dumnezeu în istorie. Închinarea autentică este răspunsul sincer al creştinului faţă de faptul că Dumnezeu ne-a creat şi ne-a răscumpărat (ideea de bază a mesajului îngerului al treilea). Inchinarea autentică este răspunsul nostru faţă de dragostea lui Dumnezeu şi ea trebuie să pătrundă în fiecare do­meniu al vieţii noastre. De altfel, închinarea adevărată nu este doar ceeace facem în Sabat; ea trebuie să fie încorporată în toate aspectele vieţii noastre, nu doar în activitatea de la biserică.

Ne dorim ca religia să fie relevantă şi putem aluneca foarte uşor pe panta accentuării eului nostru, a nevoilor şi a dorinţelor noastre. Este adevărat că închinarea trebuie să satisfacă nevoia sufletească personală, Însă pericolul vine din modul în care căutăm să obţinem satisfacerea aces­tei nevoi. Satisfacerea nevoilor noastre sufleteşti, atât cât este posibil într-o lume păcătoasă şi căzută, se găseşte numai în Domnul, în Acela care ne-a crcat şi ne-a răscumpărat.

Săptămâna aceasta, vom sublinia alte câteva lecţii despre adevărata inchinare desprinse din istoria lui Israel, atât din evenimentele pozitive prin care a trecut acest popor, cât şi din evenimentele negative.

După cele şapte zile de consacrare în slujba Domnului (vezi Levitic 8), în a opta zi, preoţii au început lucrarea de slujire în Sanctuar. Lucrarea aceasta avea să continue mai bine de o mie patru sute de ani (aproape neîntrerupt) şi avea să prefigureze lucrarea lui Hristos din Sanctuarul ceresc, adevăratul Sanctuar în care El mijloceşte pentru noi.

1. Ce elemente din Leviticul 9 ne vorbesc despre închinare? Ce adevăruri transmise de diferitele ceremonii ne aiută să înţelegem lucrarea lui Dumnezeu pentru oameni şi motivul pentru care ne închinăm Lui? Ce ne învaţă ceremonialul de ispăşire despre ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi şi despre motivul pentru care ne închinăm Lui?

Versetele 22-24 sunt deosebit de importante. Ne este greu să ne imaginăm ce gânduri şi ce sentimente au avut Moise şi Aaron când au intrat şi au ieşit din Sanctuar şi apoi, când slava Domnului s-a arătat în­ tregului popor. Textul nu descrie în amănunţime ce s-a întâmplat, dar ştim că, în momentul acela, se aflau în tabără mulţi oameni şi probabil că ceea ce au văzut a fost cu totul spectaculos. Probabil că slava Domnului s-a manifestat prin ceea ce s-a întâmplat apoi: „Un foc a ieşit dinaintea Domnului şi a mistuit pe altar arderea de tot şi grăsimile. Tot poporul a văzut lucrul acesta; au scos strigăte de bucurie şi s-au aruncat cu faţa la pământ” (Lev. 9,24).

Tabernaculul a fost sfinţit, iar preoţii au fost consacraţi pentru slujba sfântă. Focul sfânt a apărut ca semn că jertfa a fost primită. Poporul a răspuns la unison – a strigat de bucurie şi apoi s-a închinat cu umilinţă înaintea manifestării sfinte a prezenţei lui Dumnezeu. A fost o reacţie de respect adânc, de veneraţie şi de supunere; fiecare detaliu al poruncilor lui Dumnezeu fusese respectat, iar Domnul Şi-a manifestat aprobarea în mod special.

Poporul a strigat de bucurie şi s-a aruncat cu faţa la pământ. Serviciul de închinare era deosebit de solemn, iar reactia israelitilor a fost una de respect si teamă, dar şi de bucurie. Cum ne putem obişnui să ne exprimăm atât respectul şi adorarea, cât şi bucuria în serviciile noastre divine?

„Asistat de fiii săi, Aaron a adus jertfele cerute de Dumnezeu, apoi şi-a înălţat mâinile şi a binecuvântat poporul. Toate au fost făcute aşa cum poruncise Dumnezeu, iar El a primit jertfa şi Şi-a descoperit slava într-un chip deosebit: a trimis foc din cer, care a mistuit jertfa de pe altar. Poporul a privit la această minunată manifestare a puterii divine cu frică si cu mult interes. În ea, israeliţii au văzut un semn al slavei şi al bunăvoinţei lui Dumnezeu, au scos cu toţii strigăte de laudă şi de adorare şi au căzut cu feţele la pământ, ca şi cum s-ar fi aflat chiar în prezenţa lui Dumnezeu.” ­ Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, pag. 359

Este greu de crezut că, după o experienţă atât de înălţătoare, avea să urmeze imediat o decădere adâncă. Am putea crede că, după o manifes­tare atât de impresionantă a puterii lui Dumnezeu, toţi israeliţii, şi înde­osebi preoţii (mai ales preoţii de seamă), aveau să ducă o viaţă de ascul­tare strictă. Insă inima omenească este nespus de înşelătoare!

2. Cine erau Nadab şi Abihu? Ce păcat au comis? Lev. 10,1-11 (Compară cu Ex. 30.9; Lev. 16,12; 10.9.) Tinând cont de contextul acestui incident, ce semnificaţie are modul in care ei şi-au găsit sfârşitul? Ce lecţie importantă desprindem de aici?

Textele din Lev. 9,24 şi 10,2 conţin aceeaşi exprimare în ebraică: „Un foc a ieşit dinaintea Domnului şi a mistuit. .. ” (Lev. 9,24). Ce anume a mis­tuit? In primul caz, a mistuit jertfa; în al doilea caz, i-a mistuit pe păcătoşi. Avem aici o ilustrare a Planului de Mântuire. La Cruce, „focul ieşit de la Dumnezeu” (mânia Sa) „a mistuit” jertfa, adică pe Isus. De aceea, toţi cei care îşi pun credinţa în El, nu vor fi consumaţi de acest foc (de mânia Sa), fiindcă pentru ei a murit un Inlocuitor Aceia care refuză, la fel ca aceşti preoţi, calea mântuirii oferită de Dumnezeu, vor fi consumaţi de focul mâniei (Apoc. 20,9). Slava care s-a manifestat la Cruce este una şi aceeaşi cu slava care va distruge păcatul la sfârşit. Aşadar, opţiunile care ne stau la dispoziţie sunt foarte clare!

Care a fost deosebirea dintre focul lui Dumnezeu şi focul „străin” adus de Nadab şi Abihu? Nu era tot foc? La ce ,Joc străin” trebuie să renunţi personal?

Imaginează-ţi scena: Moise, slujitorul credincios, este mustrat de Domnul pentru accesul lui de furie înaintea poporului (Num. 20,8-12).

Mai târziu, Moise ştie că i se apropie sfârşitul. Deşi ar fi putut să cadă în autocompătimire şi nemulţumire, el şi-a îndreptat gândurile spre confraţii lui şi spre viitorul lor. În ultima ocazie în care a stat înaintea lor în calitate de conducător, Moise a rostit, sub inspiraţia Duhului Sfânt, câte o binecuvântare pentru fiecare seminţie. La sfârşit, a rostit o binecuvântare generală.

3. Ce cuvinte ale lui Moise ne ajută să înţelegem ce înseamnă închina­rea? Ce adevăruri şi principii putem aplica pentru a identifica închi­narea adevărată? Deuteronomul 33,26-29

Cuvântul Yeshurun este un termen poetic folosit în dreptul poporului Israel (vezi Deut. 33,5.26 – în orig. „El era împărat în Yeshurun”; „Nimeni nu este ca Dumnezeul lui Yeshurun”). El provine din rădăcinayashar, care înseamnă „drept”, „corect”, „integru”. Despre Iov se spune că era „curat la suflet” (cuvânt derivat din yashar); vezi şi Psalm 32,11; 97,11; Prov. 15,8. Moise se referă aici la imaginea ideală a poporului lui Dumnezeu care a încheiat un legământ cu El.

Aşa cum se întâmplă de regulă, accentul se pune pe minunile şi pe intervenţia lui Dumnezeu în favoarea poporului Său. Toate binecuvântările viitoare – biruinţa asupra vrăjmaşilor, siguranţa, salvarea şi roadele pă­mântului – sunt ale lor, fiindcă Domnul lucrează în favoarea lor. Cât de important era ca ei să nu uite aceste adevăruri! Închinarea reprezintă, printre altele, un mijloc de comemorare a lucrurilor pe care le-a făcut pentru noi „Dumnezeul lui Yeshurun”. Lauda, închinarea şi adorarea­ exprimate verbal sau nu ne pot ajuta în mare măsură să ne concentrăm atenţia asupra lui Dumnezeu, şi nu asupra noastră sau asupra problemelor noastre.

Gândeşte-te la motivele personale pentru care Îi poţi aduce laudă şi închi­nare Domnului. De ce este important să rememorăm binecuvântările Sale în permanenţă? Ce efect are această atitudine asupra simţământului de descura­jare?

În Biblie, închinarea este o activitate solemnă. Ea nu ţine de gustul personal, de înclinaţiile şi de predispoziţiile personale. Ne pândeşte mereu pericolul de a o transforma în ritualuri şi tradiţii fără viaţă, care devin un scop în sine şi nu un mijloc care ne duce la un scop, şi anume la adevărata închinare înaintea Domnului, în aşa fel încât viaţa noastră să se schimbe conform cu voinţa şi caracterul Său (Gal. 4,19). Pe de altă parte, trebuie să fim atenţi să nu cădem în capcana înălţării de sine, a plăcerilor păcătoase şi a dorinţei de a impune un anumit stil de închinare.

Azi vom studia un eveniment din istoria lui Israel care ne va ajuta să descoperim modul în care sufletul pocăit se poate închina cu adevărat.

4. Ce anume din experienţa Anei ne ajută să descoperim care este scopul închinării şi modul în care trebuie să ne închinăm Domnului? 1 Samuel 1

Este adevărat că Dumnezeu trebuie să Se afle în centrul închinării noas­ tre, dar noi nu ne închinăm Lui fără să ţinem cont de contextul în care ne aflăm. Noi nu ne închinăm unei fiinţe distante, abstracte; noi ne închinăm Dumnezeului care ne-a creat şi ne-a răscumpărat şi care Se implică în evenimentele pământeşti. Noi ne închinăm unui Dumnezeu personal care intervine în cele mai mărunte aspecte ale vieţii noastre, pentru a satisface nevoile sufletului nostru.

Ana s-a închinat înaintea Domnului cu toată inima ei. Într-un anumit sens, şi noi suntem ca ea. Cu toţii avem anumite nevoi sufleteşti pe care nu ni le putem împlini singuri. Ana a venit înaintea Domnului cu o atitudine de predare totală (avem dovada clară că a fost dispusă să il dea Domnului pe fiul ei!). Şi noi putem (şi ar trebui) să venim înaintea Domnului cu toate nevoile noastre; dar trebuie să subordonăm aceste nevoi chemării primite din partea Domnului. Adevărata închinare se va revărsa din inima omului zdrobit şi conştient de neputinţa şi de dependenţa lui de Dumnezeu.

Care sunt suferinţele tale sufleteşti? Cum te poţi deprinde să I le predai Domnului?

5. Ce principiu fundamental desprindem din 1 Sam.15,22, privitor la semni­ficaţia adevăratei inchinări, şi ce greşeală este arătată? Cum ne putem feri de greşeala aceasta?

Samuel rosteşte această avertizare pentru Saul, primul rege al lui Israel, care pornise pe panta descendentă a apostaziei. Saul ar fi trebuit să atace şi să nimicească (cuvântul ebraic are semnificaţia de „a destina nimicirii”) orice făptură omenească şi orice animal.

Prin Israel, Dumnezeu dorea să aducă pedeapsa asupra amaleciţilor, o naţiune nelegiuită, a căror nimicire o amânase timp de aproximativ trei secole.

În ciuda faptului că i se spusese clar ce trebuia să facă, Saul nu a ascul­ tat (1 Samuel 15,1-21) şi acum avea să culeagă consecinţele faptelor lui.

Răspunsul dat de Samuel în verse tele 22 şi 23 ne ajută să înţelegem mai bine ce este închinarea adevărată.

1. Dumnezeu primeşte mai degrabă inimile, decât jertfele noastre. (Oamenii care se predau pe ei înşişi, aduc şi jertfe.)

2. Ascultarea Îi este mai plăcută decât jertfele. (Ascultarea este modul prin care dovedim că înţelegem semnificaţia jertfelor.)

3. Încăpăţânarea, îndârjirea de a face ceea ce vrem noi, este idolatrie, deoarece, de fapt, ne închinăm nouă, dorinţelor şi opiniilor noastre.

Ascultă vocea Duhului Sfânt în timp ce îţi pui următoarele întrebări: În ce aspecte din viaţa mea aleg să mă ghidez după dorinţele şi opiniile mele şi nu după voia lui Dumnezeu? Cum pot aplica învăţăturile de astăzi la experienţa închinării mele?

Ellen G. White, Patriarhi si profeti, capitolele „Păcatul lui Nadab si Abihu” şi „Încumetarea lui Saul”.

‘ ,
„Dumnezeu a rostit un blestem asupra acelora care se depărtează de poruncile Lui şi care nu fac nicio deosebire între ce este profan şi ce este sfânt.” – Ellen G. White, Patriarhi si profeti, pag. 360

„Încumetarea lui fatală trebuie să fie pusă pe seama unei vrăjitorii satanice. Saul manifestase mult zel pentru desfiinţarea idol a­ triei şi a vrăjitoriei; totuşi, în neascultarea sa faţă de porunca divină, era călăuzit de acelaşi duh al împotrivirii faţă de Dumnezeu şi dominat în fapt de Satana la fel ca vrăjitorii, iar cu prilejul mustrării sale, el adăugă la răzvrătire şi încăpăţânarea. N-ar fi putut aduce o ofensă mai gravă Duhului lui Dumnezeu, nici dacă s-ar fi unit pe faţă cu cei care se închinau la idoli.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, pag. 635

Întrebări pentru discuţie

1. De ce este atât de important să Îl păstrăm pe Domnul Hristos în cen­trul închinării noastre? Ce alte lucruri pot ajunge să Îi ia locul? E oare posibil ca, deşi rostim Numele Domnului şi Îl lăudăm în cântările noas­tre, să ne închinăm de fapt la altceva?

2. Putem fi ipocriţi în închinare? Cum ne purtăm în afara bisericii şi cum ne purtăm în biserică? Categoric, nimeni nu este desăvârşit, dar nu este normal ca viaţa noastră să corespundă închinării pe care o practicăm? Din nefericire, unii oameni vin la biserică, „se închină”, apoi pleacă acasă şi abuzează de partenerii de viaţă şi de copiii lor sau au un alt comportament greşit. Cum reuşesc aceste comportamente să anuleze închinarea?

3. Reciteşte textul de memorizat şi analizează-I în contextul temei închi­ nării. Cum ne putem feri de pericolele prezentate în acest pasaj?

4. Cum putem să învăţăm să ne închinăm şi să ne predăm Domnului cu adevărat? Cum ne putem apropia de Domnul în momentele de studiu şi rugăciune?