Hristos, Legea şi Evanghelia

Cu un secol înainte de Hristos, poetul roman Lucreţiu a scris un poem filosofic cu titlul „Despre natura lucrurilor”. Deşi a fost deseori acuzat de ateism, Lucreţiu nu a negat în acest poem existenţa zeilor, ci a afirmat doar că zeii, prin simplul fapt că sunt zei, nu sunt deloc interesaţi de vreun lucru omenesc.

Spre deosebire de acest poet al Antichităţii, Biblia susţine că există un singur Dumnezeu care este foarte preocupat de tot ce se întâmplă aici, la noi. El Şi-a dovedit acest interes în două moduri: ne-a dat o lege (ca ghid de viaţă) şi ne-a dat har (mijlocul prin care suntem salvaţi, în ciuda faptului că am încălcat Legea Sa). Legea şi harul sunt aşezate în mod frecvent într-o relaţie de opoziţie, însă, în realitate, ele se află într-o relaţie de dependenţă reciprocă. Fiecare îşi are rolul său, însă împreună ne arată cum va triumfa neprihănirea asupra păcatului. Ele sunt dovada puternică a iubirii lui Dumnezeu faţă de omenire şi a dorinţei Sale de a ne primi în Împărăţia Sa veşnică.
_____________________
Un proiect pentru inima ta

Pentru meditaţie şi rugăciune

„Dacă dorim să avem inimi iubitoare, aşa cum a avut Domnul Isus când a fost pe pământ, şi acea împreună-simţire sfinţită, pe care o au îngerii pentru muritorii păcătoşi, atunci trebuie să cultivăm în copilărie sentimentele de milă, înţelegere, simpatie, iar aceasta nu înseamnă altceva decât a fi sinceri, deschişi. Numai atunci vom fi oameni distinşi, nobili, călăuziţi de principii divine.” – Ellen G. White, Căminul adventist, p. 86
__________&__________

1. Ce spune apostolul Pavel despre relaţia dintre păcat şi Lege? Romani 7:7-12

În pasajul de faţă, Pavel abordează relaţia dintre Lege şi păcat, punând întrebarea: „Este Legea ceva păcătos?” sau cum este tradusă în alte versiuni: „Este Legea păcat?”. În continuare, el răspunde printr-un nu categoric, pentru ca mai târziu să tragă concluzia: „Aşa că Legea, negreşit, este sfântă şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (versetul 12).

Legea lui Dumnezeu nu este păcat, după cum legea penală nu este o faptă penală. Un act este considerat a fi penal numai dacă este definit ca atare de lege. Astfel, o faptă poate fi ilegală într-o ţară, pe când în altă ţară poate fi legală, în funcţie de prezenţa sau de absenţa unei legi în acea privinţă. Aceeaşi faptă are consecinţe diferite. Ce face diferenţa? Legea.

Un alt aspect de luat în considerare este acela că nu întotdeauna ce este legal este şi bun. La începutul istoriei Americii, bunăoară, exista o lege care le impunea oamenilor să îi predea pe sclavii fugari stăpânilor lor. Aceasta era legea, dar nu înseamnă că era şi o lege dreaptă. Legea lui Dumnezeu însă este diferită de legile oamenilor, pentru că ea reflectă caracterul Său. Tocmai de aceea spune Pavel că ea este dreaptă şi bună.

2. Ce poruncă foloseşte Pavel ca argument pentru a demonstra rolul Legii? Romani 7:7. De ce nu foloseşte altă poruncă, cum ar fi de pildă: „Să nu furi”?

Probabil că Pavel aminteşte aici această poruncă deoarece nu e chiar atât de evident că a pofti bunurile aproapelui este un lucru greşit. Mulţi oameni nu-şi pot da seama singuri că pofta este un păcat. Despre ucidere şi furt da, îşi pot da seama; în general, nu avem nevoie să cunoaştem Decalogul pentru a înţelege acest lucru. Nu tot aşa stau lucrurile însă cu păcatul poftei. Din acest motiv, porunca aceasta este un exemplu perfect pentru a sublinia ideea că Legea este cea care ne arată ce este păcatul. Dacă nu ar fi fost Legea, nu am fi ştiut că pofta este un păcat.

Darea Legii pe Sinai a fost un eveniment special. Chiar înainte de aceasta, Dumnezeu le-a amintit israeliţilor că ei aveau să fie „o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt” (Exodul 19:6), ceea ce însemna că, dintre toate naţiunile lumii, El îi alesese pe ei pentru a le descoperi Legea Sa (Romani 9:4). Legea nu trebuia să fie o povară, ci un mijloc prin care ei să le descopere oamenilor de pretutindeni codul moral care stă la baza guvernării divine. Israel trebuia să colaboreze cu Dumnezeu în misiunea de evanghelizare a lumii, iar Legea trebuia să fie semnul distinctiv al reprezentanţilor Săi.

3. Care este relaţia dintre Lege şi făgăduinţele date lui Avraam, Isaac şi Iacov? Ce aplicaţie au aceste principii în experienţa celor care se află sub noul legământ? Deuteronomul 30:15-20; Matei 7:24-27.

Dumnezeu a ales poporul Israel să fie reprezentantul Său, prin care popoarele de pe pământ să beneficieze de binecuvântările promise lui Avraam, Isaac şi Iacov. Totuşi poporul ales nu primea aceste binecuvântări în mod automat, ci numai cu condiţia umblării în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Moise a arătat că ei se puteau bucura de viaţă şi de prosperitate numai în măsura în care păzeau „poruncile Lui, legile Lui şi rânduielile Lui” (Deuteronomul 30:15,16).

Însă, din nefericire, Israel s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu în repetate rânduri şi nu a reuşit să respecte condiţiile legământului. Pe de altă parte, să nu uităm totuşi că „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Niciun popor de pe faţa pământului nu a împlinit voia lui Dumnezeu. Chiar şi în istoria recentă, naţiuni care se declară a fi creştine reprezintă greşit cauza lui Dumnezeu prin instigarea la război, prin aducerea de prejudicii altor naţiuni şi prin exploatarea lor.

Din experienţa ta, ce relaţie există între ascultare şi credinţă? Altfel spus, ce influenţă are ascultarea asupra credinţei? Dar neascultarea? Cum ajută ascultarea la întărirea credinţei?

4. Ce adevăr important găsim în Faptele apostolilor 10:34,35; 17:26,27; Romani 1:20 şi 2:14?

În ciuda eşecului lui Israel de a-şi îndeplini misiunea, Dumnezeu nu a lăsat celelalte popoare fără o mărturie. Acei oameni nu au avut privilegiul de a primi descoperirea divină printr-un text scris, dar au primit-o prin intermediul naturii (Romani 1:20). Cartea naturii conţine suficiente informaţii despre Dumnezeu pentru a-i conduce pe oameni la El.

În acelaşi timp, Dumnezeu a pus în sufletul fiecărui om nevoia după o viaţă spirituală. Potrivit apostolului Pavel, cei care devin conştienţi de această nevoie prin Duhul Său pornesc în căutarea lui Dumnezeu (Faptele 17:27). Atât de mulţi oameni simt că viaţa lor nu are niciun sens şi că nimic din tot ce le oferă lumea aceasta nu îi împlineşte în mod real, Această goliciune sufletească, această lipsă de împlinire îi determină în mod frecvent să caute altceva, să caute ceva dincolo de existenta lor cotidiană. În dorinţa de a-şi potoli setea şi foamea sufletului, ei sunt atraşi spre adevărul revelat.

În momentul în care ia cunoştinţă de voia lui Dumnezeu, fie prin adevărul scris, fie prin cel descoperit în natură, omul este dator să si-l însuşească. Adevărul rămâne tot adevăr, indiferent de mijlocul prin care este transmis, iar cei care îl înăbuşă vor avea parte de mânia lui Dumnezeu (Romani 1:18). Prin urmare, chiar aceia care nu au avut niciodată contact cu Biblia sau cu Cele Zece Porunci vor fi traşi la răspundere pentru adevărurile pe care au reuşit totuşi să le afle. La sfârşit, toţi oamenii vor fi judecaţi, iar judecata se va face pe baza unei legi: fie pe baza Legii lui Dumnezeu, descoperite prin Moise, fie pe baza legii conştiinţei formate pe parcursul vieţii, prin ascultarea de voinţa descoperită a lui Dumnezeu în natură.

Ce mari dezamăgiri te-au ajutat să înţelegi că nu merită să-ţi pui încrederea în lucrurile din lumea aceasta şi că ele nu îţi aduc o împlinire reală? Ce ai învăţat cu acele ocazii despre lucrurile care contează cu adevărat?

Ioan a condensat istoria mântuirii într-un singur verset: „Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1:17). Din momentul în care Adam a păcătuit, toţi oamenii care au urmat după el au fost afectaţi de blestemul păcatului. La acesta s-au adăugat şi înclinaţiile personale spre păcat. Ulterior, Dumnezeu a ales un popor care să fie o lumină pentru celelalte popoare. El i-a încredinţat acestui popor Legea Sa, nu ca pe un mijloc de mântuire, ci ca pe un mijloc de a-i face pe oameni să-şi aducă aminte, să-şi dea seama de nevoia lor după neprihănire.

5. Ce aflăm din Filipeni 2:8, Ioan 15:10 şi Matei 26:39 despre modul în care a trăit Domnul Isus?

Prin neascultarea de porunca expresă a lui Dumnezeu, primul Adam a adus întreaga omenire la o stare de haos şi de înrobire. Dar, prin viaţa Sa de ascultare, Domnul Isus, al doilea Adam, a venit să scoată lumea din această robie. Când a fost pe pământ, El S-a supus voinţei Tatălui Său şi a ales să nu păcătuiască. Primul Adam a adus în lume condamnarea şi neadevărul, dar Domnul Isus a adus „harul şi adevărul”. El nu a aşezat harul şi adevărul în locul Legii, ci a arătat că Legea nu putea, prin ea însăşi, să aducă mântuirea. Adevărul adus de El era o înţelegere mai clară a harului.

6. Potrivit cu Romani 6:23 şi Efeseni 2:8, cum este oferit harul venit prin Isus Hristos?

Cuvântul grecesc (charis), tradus prin „har”, poate avea şi sensul de „cadou, dar” şi este înrudit cu „bucurie” (chara). Harul pe care îl oferă Isus omenirii este viaţa veşnică. Mai mult, harul ia forma prezenţei lui Hristos în suflet, care îl ajută pe om chiar acum să se împărtăşească de neprihănirea cerută de Lege. Pavel declară că, prin condamnarea păcatului în firea pământească, Isus a făcut posibil ca „porunca Legii să fie împlinită în noi” (Romani 8:4). Harul ne eliberează de condamnarea Legii şi, totodată, ne face în stare să păzim Legea aşa cum suntem chemaţi să o păzim.

Oricât de bună ar fi viaţa pe care o ducem, niciunul dintre noi nu poate să scape de lucrurile care amintesc de păcat. Fericirea noastră este în mod inevitabil curmată de boală, de moarte sau de nenorociri. Simţământul că suntem puternici din punct de vedere spiritual este adeseori înecat de amintirile păcatelor trecute sau, chiar mai rău, de imboldul de a păcătui iarăşi.

7. Care este efectul păcatului asupra noastră? Romani 6:23; 7:24; Efeseni 2:1.

Omul care trăieşte în păcat nu este decât un cadavru ambulant care aşteaptă ziua în care îşi va da ultima suflare. Meditând la condiţia umană, apostolul Pavel strigă disperat: „Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?”. Acesta este strigătul după eliberarea din fărădelege. Iar în versetul următor, spune că eliberarea vine prin Isus. Aceasta este Evanghelia: vestea bună că noi, cei prinşi într-un trup al fărădelegii, putem fi înveşmântaţi în neprihănirea lui Hristos; este garanţia că putem scăpa de sub condamnarea Legii fiindcă acum avem neprihănirea cerută de ea (Romani 8:1).

Când Pavel scria Epistola către romani, vestea morţii Domnului Isus se răspândea în tot Imperiul Roman. Cei care o auziseră erau pe deplin conştienţi că modul în care El murise era scandalos. De regulă, rudele celui condamnat la moartea prin răstignire trăiau tot restul vieţii în ruşine. Însă Pavel şi ceilalţi creştini împreună cu el au înţeles că moartea ruşinoasă a lui Hristos este cel mai măreţ eveniment din istoria lumii: „Mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Romani 1:16). În inima Evangheliei se află făgăduinţa că, în final, moartea nu va mai avea ultimul cuvânt şi oamenii mântuiţi prin Isus vor trăi pentru totdeauna pe Noul Pământ.

Mulţi consideră că viaţa nu are sens, fiindcă firul ei este întrerupt de moarte şi nimic din ce facem în viaţă nu durează. Ce rost mai are viaţa, dacă tot ce am făcut şi influenţa pe care am exercitat-o pier şi sunt date uitării?

Citeşte capitolul „Predicarea adevărurilor distinctive”, p. 231, 232, din Evanghelizare de Ellen G. White.

„Să prezentăm în mod distinct şi clar acest subiect: meritele făpturii create nu pot să schimbe cu nimic nici statutul nostru înaintea lui Dumnezeu, nici darul pe care ni-l dă Dumnezeu. Dacă faptele şi credinţa ar putea să cumpere darul mântuirii pentru cineva, atunci Creatorul ar avea o obligaţie faţă de făptura creată. Aici există posibilitatea ca ideile false să fie acceptate ca fiind adevăr. Dacă vreun om este în stare să merite mântuirea, prin ceva ce ar putea face el, atunci se află pe aceeaşi poziţie ca şi catolicul care face penitenţe pentru păcatele lui. Astfel, mântuirea ar fi parţial ceva datorat nouă, ceva ce poate fi obţinut ca o răsplată care ni se cuvine. Dar, dacă omul nu poate să merite mântuirea prin niciuna dintre faptele lui bune, înseamnă că ea este primită în totalitate prin har, păcătosul o primeşte pentru că o acceptă şi crede în Isus. Ea este în totalitate un dar. Îndreptăţirea prin credinţă este dincolo de orice controversă. Îndată ce este stabilit definitiv faptul că meritele câştigate de omul căzut, prin faptele lui bune, nu-i pot obţine niciodată viaţa veşnică, orice controversă încetează.” – Ellen G. White, Credinţa şi faptele, p. 19, 20

Întrebări pentru discuţie

1. Meditează la paragraful de vineri, la adevărurile minunate prezentate aici. Cum ne putem deprinde să cerem împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu în dreptul nostru şi să demonstrăm prin viaţa noastră că Îl credem pe cuvânt?

2. Biblia arată că Dumnezeu foloseşte şi alte metode decât descoperirea Legii Sale scrise prin care să le descopere voinţa Sa oamenilor care nu au acces la revelaţia scrisă (Romani 1:20; 2:14; Faptele 17:26,27). Dacă Dumnezeu le-a descoperit voinţa Sa pe aceste căi, ce rost mai are lucrarea misionarilor şi a evangheliştilor?

3. Pornind de la ideea că „harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos”, mulţi oameni pun Legea în opoziţie cu „harul şi adevărul”. Cum putem argumenta că nu este corect? Cum se împletesc Legea, harul şi adevărul pentru a ne descoperi caracterul lui Dumnezeu, ilustrat în planul de mântuire?