Imnurile Domnului cântate pe un pământ străin

Nu trebuie să săpăm adânc în cartea Psalmii pentru a descoperi că psalmii sunt rostiți într-o lume imperfectă, o lume a păcatului, a răului, a suferinței și a morții. Lumea stabilă creată și condusă de Domnul suveran și de legile Lui perfecte este constant amenințată de rău. Pe măsură ce păcatul corupe lumea din ce în ce mai mult, pământul devine din ce în ce mai mult „un pământ străin” pentru poporul lui Dumnezeu. Această realitate ridică o problemă pentru psalmist: Cum să trăiești o viață de credință pe un pământ străin?

După cum am văzut deja, psalmiștii recunosc conducerea și puterea suverană a lui Dumnezeu, precum și judecățile Lui drepte. Ei știu că Dumnezeu este locul de adăpost veșnic și de nădejde și un ajutor în vreme de nevoie. De aceea, psalmiștii sunt uneori uimiți (cine nu ar fi?) de aparenta absență a lui Dumnezeu și de înmulțirea răului în fața bunului Domn suveran. Natura paradoxală a psalmilor-rugăciuni apare în reacțiile psalmiștilor la aparenta tăcere a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, psalmiștii răspund atât la presupusa absență a lui Dumnezeu, cât și la prezența Sa.

1. Citește Psalmii 74:18-22 și 79:5-13. Care este miza aici?

Psalmistul caută să înțeleagă marea luptă dintre Dumnezeu și puterile răului și subliniază răbdarea nemărginită a lui Dumnezeu, precum și înțelepciunea și puterea Sa infinită.

Problema răului în psalmi este în primul rând teologică și inevitabil vizează întrebări despre Dumnezeu. Prin urmare, distrugerea Ierusalimului și a templului este văzută în primul rând ca o ocară divină, pentru că le-a dat păgânilor oportunitatea de a-L huli pe Dumnezeu. Moștenirea lui Dumnezeu (poporul Israel) este semnul alegerii și al legământului Său divin (Deuteronomul 4:32-38; 32:8,9) care nu va pieri niciodată. Conceptul de moștenire a lui Dumnezeu conține și o dimensiune a sfârșitului timpului, pentru că într-o zi toate popoarele vor deveni moștenirea lui Dumnezeu și Îi vor sluji. Ideea că națiunile au invadat moștenirea lui Dumnezeu amenință aceste promisiuni divine.

Fără îndoială, psalmistul recunoaște că păcatele comise au afectat relația de legământ a poporului cu Dumnezeu și au adus asupra poporului toate consecințele (Psalmii 79:8,9). Supraviețuirea depinde numai de intervenția plină de har a lui Dumnezeu și de refacerea legăturii de legământ prin ispășirea pentru păcat. Domnul este „Dumnezeul mântuirii noastre”, ceea ce transmite credincioșia lui Dumnezeu în ce privește făgăduințele legământului Său (79:9).

Cu toate acestea, mai importantă decât restaurarea perspectivelor lui Israel este apărarea caracterului lui Dumnezeu în lume (79:9). Dacă faptele rele ale popoarelor vor scăpa nepedepsite, va părea că Dumnezeu Și-a pierdut puterea (74:18-23; 83:16-18; 106:47). Numai când Dumnezeu Își va salva poporul, Numele Lui va fi reabilitat și înălțat.

Același principiu există acum ca și atunci. Păcatele noastre, regresul nostru, relele noastre pot să ne discrediteze nu doar pe noi, ci, mai rău, pe Dumnezeul al cărui nume Îl proclamăm. Acțiunile noastre greșite pot avea efecte spirituale dăunătoare pentru mărturia și misiunea noastră. Câți oameni au fost îndepărtați de credința noastră prin acțiunile celor care mărturisesc numele lui Hristos?

„Onoarea lui Dumnezeu și onoarea lui Hristos au legătură cu desăvârșirea caracterului poporului Său” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viaţa lui Iisus, p. 671). Cum înţelegi acest adevăr important și ce ar trebui să însemne în viaţa ta creștină?

2. Citește Psalmii 41:1-4; 88:3-12 și 102:3-5,11,23,24. Ce experienţe traumatice de aici seamănă cu experienţa ta?

Aceste rugăciuni pentru eliberarea de boală și de moarte demonstrează faptul că aceia care sunt copii ai lui Dumnezeu nu sunt scutiți de suferințele acestei lumi. Psalmii redau chinurile teribile ale psalmistului. Este lipsit de putere, se usucă precum iarba, nu poate să mănânce, stă întins printre cei morți, zace ca cei uciși și culcați în mormânt, nedorit de prieteni, în suferință și disperare. Oasele i se lipesc de carne.

Mulți psalmi exprimă premisa că Dumnezeu a permis necazurile din cauza neascultării lui Israel. Psalmistul recunoaște că păcatul poate aduce boala, prin urmare, face referire la iertarea care vine înaintea vindecării (Psalmii 41:3,4). Cu toate acestea, unii psalmi, precum Psalmul 88 și Psalmul 102, exprimă faptul că suferința nevinovată a poporului lui Dumnezeu este o realitate a vieții, indiferent cât de greu ar fi de înțeles.

În Psalmul 88, Dumnezeu este acuzat că l-a adus pe psalmist în pragul morții (88:6-8). De notat însă că, până și atunci când sunt rostite cele mai îndrăznețe plângeri, lamentarea este clar un act de credință, pentru că, dacă Domnul în suveranitatea Lui a permis necazurile, El ar putea reface și bunăstarea copilului Său.

În pragul morții, psalmistul își amintește de minunile, bunătatea, credincioșia și dreptatea lui Dumnezeu (88:10-12). În ciuda senzației că a fost lovit de Dumnezeu, psalmistul se agață de El. Deși suferă, el nu neagă iubirea lui Dumnezeu și știe că Dumnezeu este singura lui salvare. Aceste apeluri arată că psalmistul nu cunoaște doar suferința, ci cunoaște îndeaproape harul lui Dumnezeu și cele două nu se exclud neapărat reciproc.

Pe scurt, faptul că Dumnezeu permite atât durerea, cât și eliberarea de durere reprezintă demonstrații ale suveranității Lui supreme. Cunoașterea faptului că Dumnezeu deține controlul inspiră speranță. Când citim Psalmul 88 în lumina suferinței lui Hristos, suntem uimiți de profunzimile iubirii Sale, în virtutea căreia a fost dispus să treacă pragul morții de dragul omenirii.

Gândește-te la Isus pe cruce și la ce a suferit din cauza păcatului. Cum ne ajută această realitate, că Dumnezeu prin Hristos a suferit mai mult decât oricare dintre noi, să ne menţinem credinţa în vremurile de durere și încercare?

3. Citește Psalmii 42:1-3; 63:1; 69:1-3 și 102:1-7. Ce îi provoacă psalmistului o mare durere?

Psalmistul este tulburat nu doar de suferințele personale și de cele ale comunității, ci și – sau mai ales – de aparenta nepăsare a lui Dumnezeu față de greutățile slujitorilor Săi. Absența lui Dumnezeu este resimțită ca o secetă puternică într-o țară aridă (Psalmii 42:1-3; 63:1) și ca o angoasă ucigătoare (102:2-4). Poetul se simte îndepărtat de Dumnezeu și se compară cu păsările singuratice: „Semăn cu pelicanul din pustie, sunt ca o cucuvea din dărâmături; nu mai pot dormi și sunt ca pasărea singuratică pe un acoperiș” (102:6,7).

Menționarea pustiului evidențiază senzația de izolare de Dumnezeu. O pasăre „singuratică pe un acoperiș” se află în afara cuibului ei, a locului ei de odihnă. Psalmistul strigă la Dumnezeu „din fundul adâncului”, ca și când ar fi fost înghițit de ape și s-ar afunda în noroi (69:1-3; 130:1). Aceste imagini descriu o situație dificilă din care nu există scăpare decât prin intervenție divină.

4. Citește Psalmii 10:12; 22:1; 27:9 și 39:12. Cum reacţionează psalmistul la aparenta absenţă a lui Dumnezeu?

Este remarcabil că psalmiștii hotărăsc să nu rămână tăcuți în fața tăcerii lui Dumnezeu. Psalmiștii cred cu tărie în rugăciune, pentru că rugăciunea este îndreptată către Dumnezeul cel viu și milostiv. Dumnezeu este tot acolo, chiar și când pare absent. Este același Dumnezeu care i-a auzit în trecut, așa că au încredere că îi aude și acum. Ocaziile în care El tace îi fac să se cerceteze și să Îl caute pe Dumnezeu, dar cu mărturisire și cereri umile. Ei știu că Dumnezeu nu va rămâne tăcut pentru totdeauna. Psalmii demonstrează că relația și comunicarea cu Dumnezeu trebuie să continue, indiferent de circumstanțele vieții.

Ce putem învăţa din reacţiile psalmistului la aparenta indiferenţă a lui Dumnezeu? Tu cum reacţionezi când Dumnezeu pare să nu spună nimic? Ce îţi menţine credinţa?

5. Citește Psalmul 77. Prin ce experienţă trece autorul?

Psalmul 77 începe cu o cerere de ajutor adresată lui Dumnezeu, plină de lamentații și de amintiri dureroase (77:1-6). Întreaga ființă a psalmistului se întoarce cu jale către Dumnezeu. Psalmistul refuză să se lase mângâiat de orice alinare în afară de cea care vine de la Dumnezeu. Însă amintirea lui Dumnezeu pare să îi intensifice angoasa. „Mi-aduc aminte de Dumnezeu și gem” (77:3). Cuvântul ebraic hamah, „gem”, redă adeseori vuietul apelor învolburate (46:3). În mod asemănător, întreaga ființă a psalmistului se află într-o stare de neliniște intensă.

Cum poate amintirea lui Dumnezeu să producă sentimente de durere atât de profunde? O serie de întrebări tulburătoare trădează cauza neliniștii (77:7-9): S-a schimbat Dumnezeu? Poate Dumnezeu să Își trădeze legământul?

Contrastul izbitor între actele salvatoare ale lui Dumnezeu din trecut și aparenta Lui absență din prezent face ca psalmistul să se simtă abandonat de El. Dacă Dumnezeu S-a schimbat, atunci psalmistul nu are nicio speranță – o concluzie pe care se luptă să o respingă.

Între timp, psalmistul nu poate să doarmă, pentru că Domnul îl ține treaz (77:4). Lucrul acesta amintește de alte personaje biblice a căror insomnie a fost folosită providențial de Dumnezeu pentru împlinirea planurilor Sale (Geneza 41:1-8; Estera 6:1; Daniel 2:1-3). Nopțile lungi nedormite îl fac pe psalmist să se gândească la actele de izbăvire ale Domnului din trecut și să ia o nouă decizie (Psalmii 77:5,10).

Asigurarea pe care psalmistul o primește de la Dumnezeu constă nu în explicații cu privire la situația lui personală, ci într-o confirmare a credincioșiei și loialității lui Dumnezeu (la fel ca în cazul lui Iov). Psalmistul este încurajat să Îi slujească Domnului cu credință, știind că

El este același Dumnezeu care a făcut minuni în trecutul lui Israel (77:1118). Psalmistul conștientizează, de asemenea, că „nu s-au mai cunoscut urmele” Domnului (77:19), adică recunoaște îndrumarea divină chiar și în situații în care prezența Lui nu este evidentă pentru ochii omenești. Psalmistul își dă seama că Domnul este în același timp descoperit și ascuns, așa că aduce laudă căilor tainice și suverane ale Domnului.

Gândește-te la situaţii în care Dumnezeu a lucrat în viaţa ta. Cum te poate ajuta acest adevăr să faci faţă lucrurilor cu care te confrunţi în prezent?

6. Citește Psalmii 37:1,8; 49:5-7; 94:3-7 și 125:3. Cu ce se confruntă psalmistul?

Acești psalmi reclamă bunăstarea prezentă a celor răi și dificultatea pe care acest fapt le-o creează celor neprihăniți. Cei răi nu doar că prosperă, dar uneori Îl disprețuiesc în mod deschis pe Dumnezeu și îi asupresc pe alții. Problema care stârnește uimire este că, în timp ce „toiagul de cârmuire al răutății” (125:3) domină lumea, „toiagul de dreptate” (45:6) pare să își piardă puterea. În acest caz, de ce să nu renunțăm și să nu îmbrățișăm răul, așa cum fac alții?

7. Citește Psalmii 73:1-20,27. Ce îl face pe autor să iasă din acea criză? Care este sfârșitul celor care se încred în lucruri trecătoare? Vezi și 1 Petru 1:17.

Având atenția concentrată pe nedreptatea actuală din lume, psalmistul din Psalmul 73 nu putea să vadă imaginea de ansamblu din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Încercarea credinței lui din cauza prosperității celor răi era una copleșitoare. El credea, de asemenea, că argumentul lui despre inutilitatea credinței se baza pe realitate.

Dar Psalmul 73 arată că „aceste lucruri îi fac de râs pe cei care ignoră primul verset al acestui psalm, ce constituie rezumatul întregului psalm: «Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima curată!»” (Johannes Bugenhagen, Reformation Commentary on Scripture, 2018, p. 11).

Psalmistul este condus la sanctuar, locul conducerii suverane a lui Dumnezeu, și i se amintește că ziua de „astăzi” nu este decât o piesă din puzzle și ar trebui să se gândească la „soarta de la urmă”, când cei răi se vor confrunta cu judecata lui Dumnezeu. Faptul că psalmistul a înțeles acest adevăr în sanctuar și și-a mărturisit rătăcirea anterioară arată că realitatea poate fi înțeleasă numai din perspectivă spirituală, și nu prin logica omenească.

Ce încurajare găsești în perspectiva judecăţii lui Dumnezeu în dreptul lumii și al tuturor relelor ei, când atât de multe rele rămân în prezent nepedepsite?

Studiu suplimentar: Psalmul 56; Ellen G. White, Calea către Hristos, capitolul 13, „Bucuria în Domnul”.

Asemenea psalmiștilor, oamenii lui Dumnezeu din toate timpurile s-au întrebat adeseori cum să Îi înalțe imnuri Domnului „pe un pământ străin”. Credința noastră în domnia suverană a lui Dumnezeu este încercată, uneori puternic, atunci când ne întrebăm dacă Dumnezeu Se află la conducere sau dacă este într-adevăr atât de puternic și de bun pe cât susțin Scripturile.

Credința biblică implică adeseori la fel de multă nesiguranță și suspans pe câtă încredere și claritate. Uneori, nesiguranța și suspansul, mai ales în fața răului și a aparentei absențe a lui Dumnezeu, pot fi aproape de nesuportat. Cu toate acestea, nu ar trebui să ne îndoim niciodată de Dumnezeu, de caracterul Lui drept și iubitor și de credincioșia Lui. Și dacă sunt nesiguri cu privire la viitor, psalmiștii adeseori fac apel la iubirea și devotamentul neclintit al lui Dumnezeu (Psalmii 36:5-10; 89:2,8).

Noi trebuie să le urmăm exemplul. „Concentrați-vă toate puterile să priviți în sus, nu în jos, la dificultățile voastre, și atunci nu veți cădea pe cale. Curând Îl veți vedea pe Isus în spatele norului, întinzând mâna pentru a vă ajuta. Și nu veți avea de făcut altceva decât să întindeți mâna într-o credință simplă și să-L lăsați să vă conducă. Pe măsură ce deveniți încrezători, prin credința în Isus, vă umpleți de mai multă speranță” (Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 5, p. 578-579).

Studiu zilnic

Biblia: Isaia 59 – 65;

1. Ce i se întâmplă celui ce se depărtează de rău?
2. Ce dă Domnul în locul unui duh mâhnit?
3. Completează: „Am ajuns ca un popor pe care niciodată………”
4. Ce li se va întâmpla celor ce pun o masă „Norocului” și umplu un pahar în cinstea „Sorții”?

Ellen G. White: Divina vindecare, capitolul „Folosirea remediilor”.

1. Numește patru remedii explicate în secţiunea de studiat.