Înţelepciune pentru o viaţă neprihănită

După cum am văzut, harul lui Dumnezeu asigură iertarea păcatelor și dă naștere unei inimi noi în păcătosul pocăit, care trăiește acum prin credință. Cuvântul lui Dumnezeu oferă îndrumări pentru o viață dreaptă, neprihănită (Psalmii 119:9-16). Păzirea legii lui Dumnezeu nu este în niciun caz o păzire legalistă a unor reguli, ci o viață trăită într-o relație strânsă cu Dumnezeu, o viață plină de binecuvântări (119:1,2; 128).

Totuși viața persoanei neprihănite nu este lipsită de ispite. Uneori cel drept poate fi ispitit de natura înșelătoare a păcatului (141:2-4) și poate chiar cădea în acea ispită. Dumnezeu permite vremuri de încercare pentru a scoate la iveală credincioșia (sau necredincioșia) copiilor Săi. Dacă fiii și fiicele lui Dumnezeu urmează îndrumările și îndemnurile Sale, credința lor va fi curățită și încrederea lor în Domnul va fi întărită. Înțelepciunea pentru o viață neprihănită se dobândește prin dinamica unei vieți cu Dumnezeu în mijlocul ispitelor și dificultăților. Astfel, rugăciunea ca Dumnezeu să ne învețe să ne numărăm bine zilele „ca să avem parte de o inimă înțeleaptă” (90:12, NTR) reflectă un angajament continuu de a umbla în credincioșie față de Domnul.

1. Citește Psalmii 119:1-16,161-168. Cum ar trebui să păzim poruncile lui Dumnezeu și care sunt binecuvântările care izvorăsc din aceasta?

Biblia descrie viața zilnică de credință ca pe un pelerinaj („umblare”) cu Dumnezeu pe calea neprihănirii Sale. Această viață se menține prin umblarea „după Legea Domnului” (119:1) și umblarea „în lumina Feței Sale” (89:15). Acestea nu sunt în niciun caz două umblări diferite. Umblarea în lumina feței lui Dumnezeu implică păzirea legii Sale. Tot la fel, umblarea „după Legea Domnului” presupune căutarea lui Dumnezeu cu toată inima (119:1,2,10).

A fi „fără prihană în calea” ta este un alt mod în care psalmii descriu o viață curată (119:1). „Fără prihană” înseamnă o jertfă „fără cusur” (Exodul 12:5) care este acceptabilă înaintea lui Dumnezeu (12:5). Tot la fel, viața persoanei fără prihană, care este o jertfă vie (Romani 12:1), trebuie să fie nepătată de atracția pentru păcat. O viață consacrată lui Dumnezeu este, de asemenea, „o cale neprihănită”, însemnând că persoana în cauză alege o direcție corectă în viață, care este plăcută lui Dumnezeu (Psalmii 101:2,6; vezi și 18:32).

Păzirea poruncilor lui Dumnezeu nu are nicio legătură cu respectarea legalistă a unor reguli divine. Dimpotrivă, constă într-o „minte sănătoasă” care înțelege diferența dintre bine și rău, dintre corect și greșit (Psalmii 111:10; vezi și 1 Cronici 22:12) și implică întreaga persoană, nu doar acțiunile exterioare. A fi „fără prihană/neprihănit”, a păzi poruncile lui Dumnezeu și a-L căuta pe Dumnezeu din toată inima sunt atitudini inseparabile în viața credinciosului (119:1,2).

Poruncile lui Dumnezeu sunt o exprimare a voii Lui pentru lume. Ele învață poporul lui Dumnezeu cum să devină înțelept și să trăiască în libertate și pace (119:7-11,133). Psalmistul este încântat de lege pentru că legea îl asigură de credincioșia lui Dumnezeu (119:77,174).

„Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta și nu li se întâmplă nicio nenorocire” (119:165). Imaginea nenorocirii descrie eșecul moral. Fiind candelă pentru picioarele psalmistului (119:105), Cuvântul lui Dumnezeu îl ferește de ispite (119:110).

Cum a demonstrat Domnul Hristos puterea Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa Sa (Matei 4:1-11)? Ce ar trebui să ne spună lucrul acesta despre puterea care vine dintr-o inimă hotărâtă să asculte de legea lui Dumnezeu?

2. Citește Psalmii 90; 102:11 și 103:14-16. Care este situaţia în care se află oamenii?

Existența omului căzut nu este decât un abur în lumina veșniciei. O mie de ani în ochii lui Dumnezeu sunt ca „o strajă din noapte”, care dura trei sau patru ore (Psalmii 90:4). În comparație cu timpul divin, viața omului zboară (90:10). Cei mai puternici dintre oameni sunt asemănați cu cele mai firave plante (90:5,6; 103:15,16). Cu toate acestea, până și acea viață scurtă este plină de trudă și de durere (90:10). Până și oamenii seculari, care nu au nicio credință în Dumnezeu, deplâng scurtimea vieții, în special în raport cu veșnicia, care este undeva acolo și despre care știu că amenință să continue fără ei. Psalmul 90 prezintă condiția umană în contextul grijii lui Dumnezeu pentru oameni în calitatea Sa de Creator al lor. Domnul a fost locul de adăpost pentru copiii Săi din toate generațiile (90:1,2). Cuvântul ebraic ma´on, „loc de adăpost” Îl descrie pe Dumnezeu ca refugiu sau ascunziș pentru poporul Său (91:9). Dumnezeu Își stăpânește mânia sfântă și Își pune harul din nou la dispoziție. Psalmistul exclamă: „Dar cine cunoaște puterea mâniei Tale și furia Ta?” (90:11, NTR), sugerând că nimeni nu a simțit vreodată efectul deplin al mâniei lui Dumnezeu față de păcat, prin urmare există speranța ca oamenii să se pocăiască și să dobândească înțelepciune pentru o viață neprihănită.

Înțelepciunea biblică include nu doar simpla inteligență, ci venerație față de Dumnezeu. Înțelepciunea de care avem nevoie este să știm cum „să ne numărăm bine zilele” (90:12). Dacă ne putem număra zilele înseamnă că zilele noastre sunt limitate și că știm că sunt limitate. Trăirea înțeleaptă înseamnă conștientizarea caracterului tranzitoriu al vieții în așa fel încât să ducă la credință și la ascultare. Această înțelepciune este dobândită numai prin pocăință (90:8,12) și prin darul iertării, compasiunii și milei lui Dumnezeu (90:13,14). Problema noastră fundamentală nu constă în faptul că suntem creați ca ființe umane, ci păcatul și ce a adus păcatul în lumea noastră constituie problema noastră. Efectele lui distrugătoare se văd peste tot și în fiecare persoană. Mulțumită însă Domnului Isus, s-a făcut posibilă o cale de ieșire din starea noastră căzută (Ioan 1:29; 3:14-21). Altfel nu am fi avut nicio speranță.

Ce perspective avem în Isus, indiferent cât de repede trece viaţa noastră? (Vezi Ioan 3:16.) Ce speranţă am avea fără El?

3. Citește Psalmii 81:7,8; 95:7-11 și 105:17-22. Ce spun aceste texte despre încercările Domnului?

Meriba este locul în care israeliții au testat credincioșia și puterea lui Dumnezeu de a Se îngriji de nevoile lor (Exodul 17:1-7; Psalmii 95:8,9). Psalmul 81 face o inversiune și interpretează același eveniment ca ocazia când Domnul l-a pus pe Israel la încercare (81:7). Și, prin neascultarea și lipsa lui de încredere (81:11), poporul nu a trecut testul lui Dumnezeu.

Referirea la Meriba transmite un mesaj dublu. În primul rând, poporul lui Dumnezeu nu trebuie să repete greșelile generațiilor trecute. În schimb, trebuie să se încreadă în Dumnezeu și să umble pe calea Lui (81:13). În al doilea rând, deși poporul nu a trecut testul, Dumnezeu a venit în ajutorul lui când a avut necazuri (81:7). Harul salvator al lui Dumnezeu din trecut le oferă noilor generații siguranța harului divin.

Psalmul 105 arată că încercările erau modalitățile lui Dumnezeu de a testa încrederea lui Iosif în Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la viitorul său (Geneza 37:5-10; Psalmii 105:19). Termenul ebraic tsarap, „încercat”, din versetul 19, transmite ideea de curățare, rafinare sau purificare. Prin urmare, scopul încercării credinței lui Iosif era să-i spulbere acestuia toate dubiile cu privire la făgăduința lui Dumnezeu și să-i fortifice încrederea în călăuzirea divină.

Scopul disciplinării divine este să-i întărească pe copiii lui Dumnezeu și să-i pregătească pentru împlinirea făgăduinței, după cum apare în exemplul lui Iosif (105:20-22). Doar că respingerea îndrumărilor divine generează în om o încăpățânare tot mai mare și o împietrire a inimii. „Dumnezeu cere o ascultare promptă și fără comentarii de legea Sa, dar oamenii sunt adormiți sau paralizați de înșelăciunile lui Satana, care le sugerează scuze și subterfugii și le învinge reținerile de ordin moral, spunându-le cum i-a spus Evei în grădină: «Hotărât că nu veți muri.» Neascultarea împietrește nu doar inima și conștiința celui vinovat, ci corupe și credința altora. Ceea ce la început li se părea foarte rău ajunge pe parcurs să își piardă gravitatea, din cauza obișnuinței, până când, în cele din urmă, cei în cauză ajung să pună la îndoială dacă respectivul lucru este cu adevărat păcat și, fără să-și dea seama, cad în aceeași greșeală” (Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 4, p. 146).

Tu cum ai simţit că păcatul împietrește inima? De ce ar trebui ca acest gând să ne conducă la Calvar, acolo unde putem găsi puterea de a asculta?

4. Citește Psalmul 141. Pentru ce se roagă psalmistul?

Psalmul 141 este o rugăciune prin care psalmistul cere să fie ferit de ispitele din interior și din exterior. El nu numai că este pus în pericol de uneltirile celor răi (141:9,10), dar este și ispitit să acționeze la fel ca ei. Primul punct slab este autocontrolul asupra vorbirii, așa că psalmistul se roagă ca Domnul să păzească ușa buzelor sale (141:3). Această imagine face aluzie la păzirea porților unei cetăți, care, în vremurile biblice, protejau cetatea.

O altă ispită este ademenirea omului lui Dumnezeu la ospețele celor răi (141:4,5) în loc să urmeze sfatul celui neprihănit. Psalmistul își consideră propria inimă principala amenințare, pentru că acolo se dă adevărata luptă. Numai rugăciunea neîncetată marcată de o încredere deplină în Dumnezeu și de un total devotament față de El poate salva pe cineva de ispită (141:2).

5. Citește Psalmii 1:1 și 141:4. Cum este înfăţișat caracterul progresiv și viclean al ispitei?

Versetul 4 din Psalmul 141 descrie natura treptată a ispitei. În primul rând, inima este înclinată spre rău. În al doilea rând, face fapte rele (sensul în ebraică exprimă caracterul repetitiv al acțiunii). În al treilea rând, se înfruptă din bunătățile celor răi, adică acceptă practicile lor rele ca ceva de dorit. Și în versetul 1 din Psalmul 1 se arată că ispita vine pentru a-l împiedica pe copilul lui Dumnezeu să umble pe calea Domnului, făcându-l să umble împreună cu cei răi, să se oprească pe calea celor păcătoși și, în cele din urmă, să stea pe scaunul celor batjocoritori. Păcătoși, răi și batjocoritori – nu trebuie să fim așa sau să-i lăsăm pe cei care sunt așa să ne îndepărteze de Domnul!

Psalmii prezintă caracterul progresiv, seducător și viclean al ispitei, ceea ce denotă că numai o dependență totală de Domnul poate asigura victoria. Psalmii accentuează importanța cuvintelor rostite sau auzite în mijlocul ispitei. Sfârșitul celor răi și sfârșitul celor neprihăniți ar trebui să îi învețe pe oameni să caute înțelepciunea la Dumnezeu (Psalmii 1:4-6; 141:8-10). Totuși, în ambii psalmi, reabilitarea finală a copiilor lui Dumnezeu rămâne în viitor. Aceasta înseamnă că toți credincioșii sunt chemați să se încreadă cu răbdare în Dumnezeu și să nădăjduiască în El.

6. Citește Psalmii 1:1-3; 112:1-9 și 128. Ce binecuvântări le sunt promise celor care Îl iubesc pe Domnul?

Dintre multele binecuvântări promise celor care se închină lui Dumnezeu, pacea este poate una dintre cele mai mari. Psalmul 1 îl descrie pe cel neprihănit printr-o comparație cu un „pom sădit lângă un izvor de apă, care își dă rodul la vremea lui și ale cărui frunze nu se veștejesc” (Psalmii 1:3; Ieremia 17:7,8; Ezechiel 47:12). Această comparație identifică sursa tuturor binecuvântărilor, și anume, locuirea în prezența lui Dumnezeu, în sanctuarul Său, și bucuria unei relații continue și pline de iubire cu Dumnezeu. Spre deosebire de cei răi, care sunt comparați cu pleava, fără stabilitate, fără niciun loc și fără niciun viitor, cei neprihăniți sunt ca un pom roditor cu rădăcini, aproape de Dumnezeu și de viața veșnică.

Psalmii 128:2,3 evocă binecuvântările împărăției mesianice, unde relaxarea sub propria viță și sub propriul smochin este un simbol al păcii și al prosperității (Mica 4:4). Binecuvântarea Ierusalimului cu pace (Psalmii 122:6-8; 128:5,6) transmite speranța în Mesia care va pune capăt răului și va readuce pacea în lume.

„În Biblie, moștenirea celor mântuiți este numită «patrie» (Evrei 11:14-16). Acolo, Păstorul ceresc Își conduce turma la izvoarele apelor vieții. Pomul vieții își dă roadele în fiecare lună, iar frunzele lui servesc la vindecarea oamenilor. Acolo sunt izvoare care curg continuu, limpezi ca cristalul, de pe ale căror maluri pomi unduitori își aruncă umbrele pe cărările pregătite pentru cei răscumpărați de Domnul. Câmpii întinse sunt mărginite de dealuri frumoase, iar munții lui Dumnezeu își înalță piscurile grandioase” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 675).

Noul Testament spune că această speranță se va materializa la revenirea Domnului Isus și la crearea unei lumi noi (Matei 26:29; Apocalipsa 21). Prin urmare, deși cei neprihăniți primesc multe binecuvântări în viața aceasta, plinătatea bunătății lui Dumnezeu îi așteaptă atunci când împărăția lui Dumnezeu va fi complet restaurată la sfârșitul timpului.

De ce crucea și ce s-a întâmplat acolo reprezintă garanţia împlinirii făgăduinţelor din Noul Testament cu privire la ce a pregătit Dumnezeu pentru noi? Cum putem găsi alinare în acele făgăduinţe chiar și acum?

În aceste vremuri moderne, dobândirea înțelepciunii nu pare să fie atât de dezirabilă precum dobândirea fericirii. Oamenii ar prefera să fie mai degrabă fericiți decât înțelepți. Putem însă să fim cu adevărat fericiți și să trăim o viață împlinită fără înțelepciune divină? Psalmii ne spun că nu putem. Vestea bună este că nu ni se cere să alegem între înțelepciune și fericire. Înțelepciunea divină aduce adevărata fericire.

Un exemplu din limba ebraică poate ilustra această idee. În ebraică, termenul „pas” la plural (’așurey) sună foarte asemănător cu termenul „fericire” (’așrey). Deși nu se poate reda în traduceri, această asociere transmite un mesaj puternic: „pașii” celui ce rămâne pe calea lui Dumnezeu duc la o viață „fericită” (Psalmii 1:1; 17:5; 37:31; 44:18; 89:15; 119:1).

„Fiul lui Dumnezeu părăsind tronul Tatălui Său, îmbrăcându-Și divinitatea în haina naturii umane, ca să-l poată salva pe cel păcătos de sub puterea lui Satana; biruința câștigată de El în favoarea noastră, deschizând astfel cerul pentru oameni și dezvăluind privirii noastre omenești locul în care Dumnezeirea Își descoperă slava; omenirea căzută, dar ridicată din ruina în care o aruncase păcatul și adusă iarăși în legătură cu Dumnezeul cel infinit, trecând cu bine încercarea divină, prin credința în Mântuitorul nostru, îmbrăcat în neprihănirea Domnului Hristos și înălțat la tronul măririi Sale – iată scenele pe care Dumnezeu ar dori să le contemplăm” (Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 118).

Studiu zilnic

Biblia: Ieremia 14 – 20 ;

Poate cerul să dea ploaie?

Când urma să fie profetul ca gura Domnului?

Cine este ca un pom care aduce rod în anul secetei?

Când Îi pare Domnului rău de răul sau de binele pe care îl plănuise?

Ellen G. White: Divina vindecare, capitolul „În contact cu natura”.

Ce va face minuni pentru mulţi bolnavi neajutoraţi și aproape lipsiţi de orice speranţă?