La umbra aripilor Sale

„Trei lucruri sunt mai presus de puterile mele şi chiar patru pe care nu le pot pricepe: urma vulturului pe cer…” (Prov. 30,18.19). Vulturul este un fel de avion de război viu. Cu ciocul său încovoiat şi ghearele foarte ascuţite, el este echipat ca un avion de război. Are aripi puternice, oase tari, este plin de viaţă şi de forţă. Vulturul este o pasăre de pradă şi este necrofag. El se năpusteşte din înălţimea cerului şi plonjează în apă cu o viteză ameţitoare. Când se află în cuib, lângă puii lui, vulturul îşi retrage ghearele ca să nu-i rănească.

Vulturul este simbolul regalităţii, al puterii, al graţiei şi nu numai. Nu este de mirare atunci că scriitorii Bibliei se minunau de frumuseţea falnică a zborului vulturilor.

David însuşi a folosit o imagine asemănătoare în Psalmi, când a vorbit despre adăpostirea sub aripile lui Dumnezeu. Săptămâna aceasta, vom medita împreună cu David la modul în care Dumnezeu ne oferă adăpost şi ne acoperă păcatele. Însă mai întâi vom studia evenimentele care l-au determinat pe David să caute adăpost la Dumnezeu; după aceea, vom încerca să înţelegem de ce avem şi noi nevoie, ca să ne adăpostim sub aripile Sale.

Vulturii pot zbura la o altitudine de 3.000 m, mai sus decât oricare altă pasăre. Asemenea vulturului, şi David „a zburat” pe înălţimi. Micul păstor a ajuns la o măreţie cu care numai puţini împăraţi se pot lăuda. El s-a bucurat de biruinţe în lupte şi a fost copleşit cu onoruri. Însă David a uitat că veşmintele regale pe care le purta erau un dar de la Domnul. Ele nu-i puteau ascunde păcatele de privirea lui Dumnezeu.

În sens spiritual, hainele pe care le purta David erau şi preoţeşti, nu doar regeşti; el era şi conducătorul teocraţiei lui Israel. Păcatele amarnice care au pătat aceste haine l-au determinat să scrie Psalmii 32 şi 51. Pentru a înţelege pe deplin simbolurile folosite în aceşti psalmi (adăpostul împotriva păcatului şi aripile lui Dumnezeu ca expresie a ocrotirii), trebuie să vedem ce evenimente din viaţa lui David le-au inspirat. Vom descoperi că istoria tristă a căderii lui a pornit de la faptul că el a plecat de sub aripile Domnului.

În culmea măreţiei, David se confruntă cu cea mai aprigă luptă din viaţa sa. Bătălia nu se dă pe câmpul de luptă din Raba, ci undeva, în spatele frunţii sale, în lobul frontal. Satana şi-a ales „arma” cu grijă. Ceea ce Goliat nu a reuşit cu suliţa lui uriaşă, reuşeşte o femeie care îşi face baie şi pe care regele o priveşte de pe acoperişul palatului său. Din păcate, David uită „lecţia praştiei”: ce uşor este doborât un uriaş de o pietricică, iar în cazul acesta, doar de o privire!

1. Ce a făcut David, încercând să-şi acopere păcatul, ca să nu fie aflat de oameni? 2 Samuel 11

Încercările noastre de a acoperi păcatul pentru a nu se afla şi a nu fi pedepsiţi duc numai la săvârşirea unor păcate şi mai mari şi la creşterea riscului de a fi descoperiţi. De ce? Cum este subliniată această idee în relatarea evenimentului?

O singură privire într-o direcţie interzisă declanşează nişte evenimente care duc la crimă şi la riscul izbucnirii unui război civil. David ia toate măsurile pentru a-şi ascunde fapta şi a scăpa de consecinţe. Realitatea teribilă a păcatului este aceea că, dacă săvârşim doar un păcat, însă nu-l mărturisim şi nu ne lăsăm de el, vom face altul mai grav, pentru a-l ascunde pe primul. David a comis adulter şi a ucis la adăpostul poziţiei sale de rege. Însă ochiul lui Dumnezeu pătrunde dincolo de veşmintele împărăteşti şi priveşte la inimă.

La ce pericole spirituale suntem expuşi în timp de prosperitate? Cum le putem evita? De ce ne apropiem mai mult de Dumnezeu când trecem prin încercări?

Timp de un an, David şi-a ascuns păcatul sub masca minciunii. Se părea că regele a scăpat nepedepsit. Păcatul îi împietreşte inima. Dar Dumnezeu îl trimite pe Natan ca să-l sensibilizeze. Profetul nu îl demască direct (ca să nu-şi pună viaţa în primejdie), ci îi prezintă adevărul printr-o parabolă.

2. Citeşte parabola spusă de Natan şi interpretarea ei. (Să nu uităm că şi Domnul Isus a folosit parabole). Care sunt avantajele folosirii parabolelor? Ce a făcut ca această metodă să fie mai eficientă şi chiar necesară pentru David? 2 Samuel 12,2-12

Parabola lui Natan este destul de scurtă, însă conţine câteva lecţii preţioase despre modul în care putem ajunge la inima împietrită de păcat. În primul rând, el nu vine la David cu o atitudine acuzatoare, ci cu smerenie şi cu tact, cerându-i ajutorul într-o problemă. Deşi inima lui David era împietrită de păcat, simţul dreptăţii era încă destul de ascuţit. În al doilea rând, Natan recurge la o parabolă pentru a-l dezarma. În al treilea rând, el îl determină pe David să asculte fără să aibă impresia că este judecat. Care a fost rezultatul? David se autocondamnă.

Verdictul lui Natan („Tu eşti omul acesta!”) reuşeşte să dea la o parte masca autoînşelării sub care se ascundea David. Răspunsul lui David, „Am păcătuit împotriva Domnului!”, este întâmpinat cu cuvintele: „Domnul îţi iartă păcatul” (vers. 13). De ce are Domnul puterea de a ierta sau de „a acoperi” păcatul? Vezi 1 Ioan 1,9.

Păcatul lui David a fost iertat, dar copilul conceput în păcat trebuia să moară. Probabil că David ar fi fost dispus să-şi dea şi viaţa numai să ştie că micuţul va putea să trăiască. El a dezbrăcat veşmintele împărăteşti, s-a îmbrăcat în hainele umilinţei şi ale întristării şi s-a prosternat înaintea Domului în pocăinţă, cerând ca viaţa copilului să fie cruţată. Însă, după moartea copilului, spre nedumerirea sfetnicilor lui, s-a ridicat de la pământ, s-a spălat şi şi-a schimbat hainele. El, unsul Domnului, se unge iar se închină înaintea lui Dumnezeu.

Gesturile lui ne arată că, după ce ne întristăm pentru păcat, trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne vindece: în primul rând, Dumnezeu îl ridică pe păcătos şi Îl atrage la Sine; după aceea, îl curăţă de vinovăţia păcatului şi îl acoperă cu haina neprihănirii Sale. El ne unge cu Duhul Său, ca să putem să ne închinăm înaintea Sa. Căderea lui David începe cu o baie şi se sfârşeşte cu o spălare. Însă aceasta din urmă nu este începutul păcatului, ci sfârşitul lui şi începutul unei inimi curate.

Ce speranţă ne dă refacerea lui David? Cum putem să venim înaintea Domnului şi să ne închinăm Lui plini de încredere?

David refuză să-şi mărturisească păcatul cu Bat-Şeba timp de un an. Însă, după cum aflăm din Psalmul 32, tăcerea îi afectează liniştea sufletului şi sănătatea trupului.

3. Ce simboluri foloseşte David pentru a arăta cum se simţea atunci cândrefuza să-şi mărturisească păcatul? Potrivit versetului 5, ce a făcut el pentru a pune capăt chinului sufletesc? Ps. 32,3-5

David şi-a ascuns adulterul prin minciuni şi vărsare de sânge, dar povara vinovăţiei îl zdrobea. Însă, cu smerenie şi pocăinţă adevărată, el a apelat la îndurarea lui Dumnezeu. Când a strigat după iertare, David a făcut câteva lucruri importante pe care trebuie să le ştie toţi cei care doresc ca Domnul să le ierte păcatul şi să-l acopere: (1) Nu şi-a scuzat păcatul. (2) Nu s-a dezvinovăţit. (3) Nu a dat vina pe Legea lui Dumnezeu pentru faptul că îl condamnă. (4) S-a considerat a fi singurul vinovat pentru păcatul lui. (5) A urât păcatul care l-a despărţit de Dumnezeu şi s-a lăsat de păcat. Iar Dumnezeu l-a iertat.

4. Ce a făcut David cu păcatul său? Ps. 32,3.4. Ce face Dumnezeu? Vers. 1.2. Ce deosebire este între „a ascunde” păcatul şi „a-l acoperi”?

Dumnezeu nu trece cu vederea păcatul, însă îl poate acoperi, în sensul că, atunci când ne pocăim, nu ne mai socoteşte vinovaţi de păcat. Mărturisirea nu este completă fără pocăinţă. Trebuie să regretăm păcatul săvârşit şi totodată trebuie să-l părăsim prin puterea lui Dumnezeu.

Dumnezeu poate ierta şi poate acoperi orice fel de păcat. El nu numai că iartă păcatul, ci îl priveşte pe păcătosul pocăit ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată! Aceasta este puterea lui Isus, Înlocuitorul nostru, asupra căruia au fost puse păcatele noastre. În felul acesta, neprihănirea Sa îi este atribuită păcătosului pocăit.

Cât de repede îţi recunoşti păcatul şi greşelile înaintea lui Dumnezeu? Dacă nu le mărturiseşti, cine are de suferit? Meditează la implicaţiile răspunsului tău.

La fel ca Psalmul 32, Psalmul 51 este un psalm al pocăinţei, pe care David l-a scris după mărturisirea păcatului. El face şi aici aluzie la haine şi la nevoia ca Dumnezeu să-i acopere păcatul, însă în mod indirect, punând accent pe ideea de spălare şi curăţare a hainelor şi pe semnificaţia ei spirituală.

5. Ce Îl roagă David pe Dumnezeu? Ce implică această spălare? Cum ne ajută expresiile „curăţeşte-mă cu isop” şi „voi fi mai alb decât zăpada” (vers. 7) să înţelegem despre ce fel de curăţire este vorba? Ps. 51,2

Cuvântul folosit de David aici pentru spălare apare şi în altă parte din Scriptură, cu referire la spălarea hainelor (vezi Gen. 49,11; Ex. 19,10). Cuvântul „curăţeşte-mă” face referire la ispăşirea pentru păcat. Isopul era o plantă exotică aromatică, folosită drept condiment şi medicament, apreciată deci pentru efectul nutritiv şi cel vindecător.

David ştia prea bine că isopul avea o istorie veche în Israel. El a fost folosit în ceremonialul primului Paşte (Ex. 12,22), era întrebuinţat la curăţirea leprei de pe un bolnav sau de pe o casă (Lev. 14,6.49) şi apărea în ritualul de jertfire a vacii roşii pentru curăţarea oamenilor sau a lucrurilor devenite necurate din cauza contactului cu un mort. Moise a folosit isopul cu ocazia ratificării legământului (Evr. 9,19.20).

Toate acestea ne arată că isopul era considerat un agent puternic de curăţare. Din faptul că face referire la el, înţelegem că David ştia că păcatul lui putea fi curăţat numai prin folosirea celui mai „puternic agent de curăţare”: sângele ispăşitor al Mântuitorului nostru.

6. Ce Îl roagă David pe Dumnezeu? Ce înseamnă să avem o inimă curată? Ps. 51,10

Dumnezeu ne curăţeşte inima de nelegiuire şi totodată ne oferă (sau „zideşte” în noi) o inimă nouă. O inimă nouă înseamnă o minte, o gândire nouă. Pavel ne îndeamnă: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre” (Rom. 12,2), „prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos” (Tit 3,5.6).
Rugăciunea pentru iertare trebuie să fie însoţită de rugăciunea pentru înnoirea inimii şi pentru o viaţă sfântă.

David dorea să fie acoperit cu haina nouă a unei minţi noi şi a unei firi noi. El s-a rugat să fie statornic în ascultare şi să nu fie lipsit de călăuzirea Duhului Sfânt. Doreşti şi tu aceste lucruri?

7. Ce dorinţă exprimă David în Psalmul 61,4?

Anvergura aripilor unor vulturi este de aproape trei metri. Sub ele se adăpostesc foarte bine puii de vultur. Tot la fel, oamenii care părăsesc păcatul se pot adăposti la umbra aripilor îndurării lui Dumnezeu, oricât de greu ar fi păcătuit. Totuşi, deşi vinovăţia este ştearsă complet, consecinţele păcatului nu pot fi îndepărtate.

David a trăit această experienţă amară de patru ori: la moartea a trei dintre fiii lui şi atunci când Tamar, fiica lui, a fost violată de Amnon, fratele ei vitreg.

8. De ce s-a adăpostit David la umbra aripilor lui Dumnezeu? Ce se aştepta să găsească acolo? De care lucruri ne ocrotesc aripile Lui? Ps. 17,8; 36,7; 57,1.

La umbra aripilor lui Dumnezeu găsim bunătate, îndurare şi adăpost. Viaţa vulturilor subliniază acest adevăr în mod impresionant: masculul îşi învaţă puiul să zboare purtându-l în spinare până la înălţimi mari; după aceea, se înclină, iar puiul cade în gol, rostogolindu-se şi dând din aripi agitat; tatăl coboară înaintea lui şi îl prinde pe aripi, după care îl duce iar sus.

Oricât de jos am cădea, Dumnezeu este mereu lângă noi ca să ne prindă pe aripile Sale şi să ne ducă din nou sus. El transformă căderile noastre în ocazii în care ne învaţă cum să zburăm. Dacă ne pocăim la fel ca David, după ce am căzut, vom fi mai aproape de Dumnezeu decât înainte de cădere.

Probabil că aceste cunoştinţe despre viaţa vulturilor l-au inspirat pe David să scrie Psalmul 61, în care aminteşte despre adăpostul aripilor lui Dumnezeu. Se presupune că el a compus acest psalm în perioada în care Absalom i-a uzurpat tronul. El cere ca bunătatea şi credincioşia lui Dumnezeu să vegheze asupra lui, făcând probabil referire la capacul ispăşirii (milostivitorul sau tronul harului) din Sanctuar. Acolo se afla chivotul legământului lui Dumnezeu cu poporul Său, iar de o parte şi de alta a chivotului erau heruvimii ale căror aripi stăteau întinse peste Lege – transcrierea caracterului lui Dumnezeu. David îşi exprimă aici dorinţa de a locui, prin credinţă, împreună cu Dumnezeu în Sanctuarul Său, având sufletul înveşmântat în lumina transformatoare a dragostei Sale.

Poate că, deşi ţi-ai reconsacrat viaţa lui Dumnezeu, suferi chiar acum conse cinţele unui păcat: înstrăinare, exil, boală, durere sufletească. Ce speranţă ne oferă adăpostirea sub aripile lui Dumnezeu?

Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, cap. „Păcatul şi pocăinţa lui David”; Educaţie, cap. „Biografii biblice” (pag. 157).
„Pocăinţa lui David a fost sinceră şi profundă. El n-a căutat să-şi acopere nelegiuirea. Rugăciunea lui nu era inspirată de dorinţa de a scăpa de pedepsele cu care era ameninţat, ci el a văzut grozăvia păcatului său împotriva lui Dumnezeu, a văzut cât de murdar îi era sufletul şi îi era scârbă de păcatul său. El nu se ruga numai pentru a i se ierta păcatul, ci şi pentru a avea o inimă curată. David n-a părăsit lupta cuprins de disperare.

În făgăduinţele lui Dumnezeu pentru păcătosul pocăit, el a văzut dovada că este iertat şi primit… Cu toate că David căzuse, Domnul l-a ridicat. El avea acum o comuniune mai strânsă cu Dumnezeu şi o mai profundă împreună-simţire cu semenii săi decât înainte de cădere…

Acela care, sub mustrarea lui Dumnezeu, îşi umileşte sufletul prin mărturisire şi pocăinţă, asemenea lui David, poate fi sigur că există nădejde pentru el. Acela care primeşte cu credinţă făgăduinţele lui Dumnezeu va afla iertare. Domnul nu va lepăda niciun suflet care se pocăieşte cu adevărat. El a dat făgăduinţa: «vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine» (Is. 27,5). «Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând» (Is. 55,7).” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, pag. 725, 726, (sublinierea autorului).

Întrebări pentru discuţie

1. Discutaţi la grupă despre inutilitatea încercării de a ne acoperi cu haina îndreptăţirii de sine şi nu cu haina neprihănirii lui Isus. De ce este haina aceasta singurul remediu pentru păcat şi singura cale spre mântuire?

2. Încercaţi să compuneţi un psalm despre dragostea şi îndurarea lui Dumnezeu simţite într-o experienţă personală. Împărtăşiţi-l grupei.

3. Reclamele la produsele de curăţare promit să facă rufele curate şi moi. Dacă folosim înălbitori fără balsam, s-ar putea ca materialul să aibă de suferit. Pe de altă parte, dacă folosim balsam şi nu curăţăm petele, rufele rămân murdare. Prin urmare, aplicând spiritual, de ce avem nevoie atât de înălbire şi curăţare prin judecata lui Dumnezeu, cât şi de înmuiere şi îmblânzire prin îndurarea Sa?

4. Păcatul ne aduce nefericire, dar, dacă l-am mărturisit, nu trebuie să uităm că el este iertat. Cum putem să ne obişnuim cu gândul că păcatul nostru a fost iertat, în ciuda faptului că suferim consecinţele lui?