Legea pusă în practică

Dumnezeu dorea ca poporul Său să fie diferit de națiunile din jur. El dorea ca israeliții să fie o comunitate devotată de credincioși care să trăiască sub conducerea și autoritatea Lui. Toți urmau să fie supuși legii Sale. Trebuiau să fie numiți judecători ca administratori ai legii, iar preoții trebuiau să îi învețe pe oameni legea. Părinții jucau și ei un rol important.
În orice cultură, legile dezvăluie idealurile, scopurile, intenția și caracterul legiuitorului. De exemplu, atunci când faraonul a poruncit uciderea fiecărui copil evreu de sex masculin, această lege a dezvăluit cum era el: rău. În schimb, dacă un rege ar face o lege prin care fiecare tânăr de 18 ani din regatul lui să primească educație superioară gratuită, mulți ar considera acest lucru o dovadă a generozității regelui și a dorinței ca țara lui să prospere.
Legea lui Dumnezeu Îl dezvăluie pe El, adică bunătatea, iubirea, valorile, dreptatea și restricțiile Sale privind răul. După cum legea este sfântă și dreaptă, la fel este și Dumnezeu. În timp ce creează spațiu pentru o viață la superlativ, legea ne și ferește de pericole și calamități. Respectul față de Dumnezeu, față de ceilalți și față de valorile vieții stă la baza sistemului legislativ divin.

La Sinai, când Și-a făcut cunoscută legea, Dumnezeu a demarat procesul de a-Și învăța poporul cum, prin relația cu El, putea trăi o viață sfântă. Dar principiile legii trebuiau să fie aplicate în viața de zi cu zi, așa că Dumnezeu le-a dat israeliților legi suplimentare, așa-numitul „cod al legământului”. Era responsabilitatea judecătorilor să vegheze la aplicarea acestor legi în mod corect.
„Mintea poporului, orbită și înjosită de sclavie și de păgânism, nu era pregătită să prețuiască pe deplin principiile larg cuprinzătoare ale Celor Zece Porunci ale lui Dumnezeu. Pentru ca obligațiile Decalogului să poată fi înțelese și aplicate în mod deplin, au fost date și alte norme, care ilustrau și aplicau principiile Celor Zece Porunci. Legile acestea au fost numite «hotărâri», atât pentru că erau ancorate în înțelepciunea și dreptatea infinită, precum și pentru ca aceia care aplicau legea să hotărască în raport cu ele. Spre deosebire de Cele Zece Porunci, ele i-au fost date lui Moise în mod personal și el trebuia să le facă cunoscute poporului” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 310).

1. Studiază Exodul 21:1-32. Ce reguli clare au fost date cu privire la sclavii evrei, omucidere și vătămări corporale?

Codul legământului cuprinde mai multe capitole (Exodul 21:1 – 23:19). Toate aceste reglementări și legi au fost emise pentru a opri avalanșa de rău și pentru a construi o societate organizată. Legile privind sclavia erau speciale și nu ar trebui confundate cu practica incorectă și rea a sclaviei moderne sau medievale. Sclavii evrei erau, de fapt, protejați și apreciați. În societățile moderne și medievale, servitorii și sclavii erau proprietatea stăpânului lor, care putea face ce dorea cu ei. În schimb, legile biblice reglementau altfel lucrurile. Servitutea era limitată la șase ani (Exodul 21:1,2; Ieremia 34:8-22), iar în al șaptelea an toți sclavii trebuiau eliberați, cu excepția cazului în care doreau să rămână cu stăpânul lor. De asemenea, stăpânii trebuiau să le acorde Sabatul liber (Exodul 20:9,10) și să le împlinească nevoile de bază.

Deși în cea mai mare parte a lumii practica malefică a sclaviei institu ţionalizate a fost în mare parte abolită, care sunt modalităţile prin care unele dintre principiile acesteia încă există și ce putem face noi, în sfera noastră limitată, pentru a lupta împotriva acestor principii?

În mila Lui, Dumnezeu i-a învățat pe judecători cum să procedeze cu oamenii în diferite situații legate de drepturile de proprietate. Sunt enumerate mai multe studii de caz, indicând ce trebuia făcut dacă un taur ataca taurul unui vecin, dacă oamenii furau un animal domestic și îl vindeau, dacă animalele pășteau pe câmpul sau în via altui proprietar, dacă un obiect împrumutat de o persoană era furat de la aceasta sau dacă un animal închiriat era rănit sau murea (Exodul 21:33 – 22:15).

2. Ce chestiuni abordau legile din Exodul 22:16 – 23:9 și cum erau rezolvate?

Legile lui Dumnezeu vizau diferite probleme. Existau reglementări specifice împotriva înjosirii sau umilirii oamenilor. Domnul nu dorea niciun fel de exploatare. În mila Lui, Dumnezeu corectează tendințele păcătoase ale inimii omului și înfrânează înclinațiile naturale ale oamenilor. Societatea trebuia menținută în siguranță, răul trebuia eliminat, iar relațiile interpersonale pozitive trebuiau cultivate. Dreptatea și iubirea trebuie să guverneze toate interacțiunile umane.

3. Ce probleme importante sunt avute în vedere în Exodul 23:10-19?

Sabatul și sărbătorile însemnau închinare și aminteau de evenimente marcante din istoria mântuirii. Închinarea era atent reglementată, deoarece aceasta era baza teologică pentru toate celelalte activități. Sabatul a fost instaurat la creație (Geneza 2:2,3; Exodul 20:8-11), a fost legat de eliberarea și răscumpărarea poporului Israel (Deuteronomul 5:12-15) și face trimitere, într-un mod pregnant, la închinarea la Dumnezeu în calitate de Creator, Răscumpărător și Domn al nostru (Marcu 2:27,28).
Existau trei sărbători majore pe care poporul Israel trebuia să le țină în fiecare an: (1) Paștele, sau Sărbătoarea Azimelor, primăvara (de obicei între jumătatea lunii martie și jumătatea lunii aprilie); (2) Rusaliile, sau Sărbătoarea Secerișului (sau Sărbătoarea Săptămânilor), la șapte săptămâni după sărbătoarea precedentă, începând astfel după o perioadă de 50 de zile, și (3) Sărbătoarea Corturilor, sau Sărbătoarea Strângerii Roadelor, toamna (de obicei între jumătatea lunii septembrie și jumăta tea lunii octombrie; vezi și Exodul 34:18-26; Leviticul 23:4-44; Numeri 28:16 – 29:40; Deuteronomul 16:1-16).

4. Potrivit cu Exodul 23:20-33, ce metode dorea Dumnezeu să folosească pentru cucerirea Țării Promise?

Dumnezeu nu a intenționat ca israeliții să lupte pentru noul lor teritoriu; acesta trebuia să le fie dat. Le fusese promis lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov și ar fi trebuit să fie primit ca dar special de la Dumnezeu pentru poporul Israel. La trecerea Mării Roșii a fost exemplificat modul de cucerire a Țării Promise. Dumnezeu a luptat pentru poporul Său și i-a dat biruință deplină asupra celor care plănuiau să îl ucidă (Exodul 14:13,14). Egiptenii au fost înfrânți pentru că Domnul a intervenit în mod miraculos. În mod similar, în timpul împăratului asirian Sanherib, Dumnezeu a învins și numeroasa armată asiriană, puternic echipată și bine antrenată, dar fără ca israeliții să fie nevoiți să lupte. Dumnezeu le-a oferit victoria pentru că regele Ezechia a crezut cuvântul lui Dumnezeu dat prin profetul Isaia (2 Împărați 19:35; Isaia 37:36).
Dumnezeu l-a informat pe Avraam că Țara Promisă nu va fi dată imediat urmașilor săi, ci numai după 400 de ani (Geneza 15:13-16). De ce? Motivul era legat de răutatea locuitorilor din Canaan. Dumnezeu era în durător cu acei oameni și le dădea o altă perioadă de grație pentru a se pocăi. Cu toate acestea, ei au continuat să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu și a valorilor Sale, așa că, atunci când nelegiuirea lor a atins apogeul, Dumnezeu a fost gata să le dea evreilor teritoriul lor.
În plus, Dumnezeu a promis că o să alunge națiunile de dinaintea lui Israel prin două metode neobișnuite, dar foarte eficiente: (1) prin teroare și frică și (2) cu viespi care aveau să îi alunge pe oameni. Înainte ca israeliții să ajungă în noul teritoriu, dușmanii lor aveau să îl elibereze și „să dea dosul” (Exodul 23:27,28).
Rolul principal în cucerirea Țării Promise este jucat de Îngerul Domnului. Acest mesager era Domnul Hristos, care a îndrumat poporul Israel, a cucerit teritorii și a protejat oamenii. El era stâlpul de nor care îi ghida în timpul zilei și stâlpul de foc din timpul nopții. Poporul Israel trebuia să fie foarte atent și să-L asculte, deoarece El avea autoritate divină (Exodul 23:21). Sfidarea voinței lui Dumnezeu și necredința în conducerea Sa aveau să le complice israeliților înaintarea.

Dumnezeu le-a acordat păgânilor mulţi ani pentru a-și schimba obiceiurile. Ce ne spune acest lucru despre harul lui Dumnezeu, dar și despre limitele acestui har pentru cei care refuză să îl accepte?

5. Cum interpretează Domnul Isus, în Matei 5:38-48, semnificaţia legii talionului? Cum ar trebui să o aplicăm astăzi?

În Predica de pe Munte, Isus Hristos a citat texte din Vechiul Testament, texte cu care oamenii erau cu siguranță familiarizați. Cu toate acestea, El Se exprima contra interpretărilor rabinice de atunci, care de-a lungul secolelor se îndepărtaseră de scopul inițial al acestor legi. Cu alte cuvinte, tradiția umană nu numai că umbrise scopul Cuvântului lui Dumnezeu, dar, în unele cazuri (gândește-te la regulile privind Sabatul și la ceea ce făcuseră din porunca Sabatului), pervertise intenția și înțelesul acestuia. Prin ceea ce a spus, Isus a restabilit semnificațiile originale ale acestor legi. Pe Muntele Fericirilor, Domnul a încercat să corecteze unele dintre aceste interpretări false, arătându-le ascultătorilor Săi rostul și sensul original al textelor.
Textul din Exodul 21:24, care vorbește despre „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, a fost citat în Matei 5:38 („Ați auzit că s-a zis […]. Dar Eu vă spun”) și făcea referire la lex talionis, așa-numita „lege a răzbunării” sau „lege a talionului”. Acest verset este utilizat și în alte locuri din Biblie (Leviticul 24:20; Deuteronomul 19:21).
Scopul inițial al acestei legi era de a împiedica orice răzbunare personală. Era menită să pună capăt vendetelor sau răzbunărilor în lipsa unei investigații prealabile. Prejudiciile trebuiau evaluate de judecători, iar apoi se stabilea și se plătea o compensație monetară adecvată. Această practică a fost instituită pentru a-i opri pe oameni să „ia legea în propriile mâini”. Trebuia să se facă dreptate, dar aceasta trebuia făcută în conformitate cu legea lui Dumnezeu.
Isus Hristos, care i-a dat lui Moise aceste legi sociale, cunoștea scopul acestei legi; prin urmare, El putea să o aplice obiectiv, potrivit intenției ei inițiale. Motivul din spatele ei era acela de a aduce dreptate și împăcare și de a restabili pacea. S-ar putea spune că, într-un anumit sens, dreptatea implică totuși un fel de răzbunare. Aplicarea corectă a acestor legi era, se pare, o încercare de a găsi echilibrul între ideea de dreptate și cea de răzbunare.

Într-o zi se va face dreptate. Cum te ajută aceasta să faci faţă tuturor nedreptăţilor pe care le vedem acum?

6. „Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu, căci este scris: «Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti», zice Domnul” (Romani 12:19; vezi și Deuteronomul 32:35). Ce făgăduinţă și poruncă găsim în aceste versete și care este legătura dintre ele?

Până când Domnul va aduce dreptatea de care ducem atâta lipsă acum, era datoria judecătorilor din vechiul Israel să pună în aplicare legea și să stabilească o pedeapsă dreaptă atunci când se producea o daună sau o vătămare. Dar aveau nevoie mai întâi de fapte. Problema era că învățătorii legii din vremea lui Hristos aplicau această lege într-un mod care crea condiții pentru răzbunare personală. În felul acesta, principiul era scos din context, iar scopul inițial era pierdut din vedere. În consecință, ei apărau ceea ce legea interzicea de fapt.

7. Studiază Matei 6:4,6; 16:27; Luca 6:23 și 2 Timotei 4:8. Cum înţelegea Domnul Isus principiul recompensă-pedeapsă?

Isus nu era împotriva principiului recompensă-pedeapsă. Dreptatea este o chestiune de principiu; este o parte esențială a vieții. Cu toate acestea, nimeni nu trebuie să își asume rolul de judecător, juriu și „călău”. Cât de ușor ne-ar veni să pervertim dreptatea! Nu depinde de noi să reparăm răul. Dacă un rău trebuie reparat, acest lucru trebuie realizat de o instanță obiectivă; este misiunea judecătorilor.
În acest context, Domnul ne spune să fim desăvârșiți așa cum „Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit”. Cum putem fi la fel de desăvârșiți ca Dumnezeu Însuși? Iubirea neegoistă este caracteristica generală a lui Dumnezeu. El îi învață pe urmașii Săi cum să își iubească dușmanii și să se roage pentru cei care îi persecută. Adevărata desăvârșire este să iubești, să ierți și să fii milostiv (Luca 6:36), chiar și față de cei care nu merită. Acest principiu și acțiunile la care duce reprezintă ceea ce în seamnă reflectarea caracterului lui Dumnezeu.

Care sunt modalităţile prin care, zi de zi, putem învăţa să iubim în felul în care ni s-a poruncit? De ce implică aceasta întotdeauna o moarte faţă de sine?

Deoarece trăim în teritoriul inamicului nostru, nu este de mirare că putem avea de suferit în viața reală din cauza uneltirilor lui abile și înșelătoare. Care dintre noi nu a cunoscut durerea și suferința, toate provocate de păcat și de lumea decăzută păcătoasă în care trăim? Din păcate, toate acestea fac parte din viață acum. Totuși Dumnezeu ne dă puterea de a le face față.
„Scumpul nostru Mântuitor ne va trimite ajutorul chiar atunci când avem nevoie de el. Calea spre ceruri este sfințită de urmele Sale. Orice spin care ne rănește picioarele le-a rănit mai întâi pe ale Lui. Orice cruce pe care suntem chemați să o purtăm El a purtat-o înaintea noastră. Domnul îngăduie lupta pentru a pregăti sufletul pentru pace. Timpul strâmtorării este o grea încercare și de temut pentru poporul lui Dumnezeu, dar este un răstimp ca fiecare credincios adevărat să privească în sus și, prin credință, să poată vedea curcubeul făgăduinței care îl înconjoară”(Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 633).

Zilnic: Numeri 6 – 12; Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 35

1. 1. Câte referiri se fac în Numeri 6 la plăcintele fără aluat?
   2. Al cui este orice întâi născut?
   3. Ce acoperea cortul în timpul zilei?/li>
   4. Cum au conservat evreii carnea de prepeliță?
   5. Ce așteaptă Dumnezeu cu ocazia ultimei vestiri a Evangheliei?