Binecuvântările celui neprihănit

După cum se poate observa din titlu, studiul acesta are ca temă binecuvântările de care au parte cei neprihăniţi. Cuvântul-cheie din pasajele studiate săptămâna aceasta este termenul ebraic zaddiq, care înseamnă „neprihănit”. El derivă din cuvântul zedeq (tradus şi cu „dreptate”), care apare în introducerea cărţii: „Pildele lui Solomon… pentru căpătarea învăţăturilor de bun-simţ, de dreptate…” (Proverbele 1:1-3). Aşadar, cartea Proverbele ne transmite ideea că înţelepciunea este neprihănire şi că a fi neprihănit înseamnă a trăi cu dreptate, potrivit poruncilor lui Dumnezeu, a trăi prin credinţă şi ascultând de cerinţele Sale cu privire la cum trebuie să fim şi ce trebuie să facem. Neprihănirea este un dar de la Dumnezeu. În opoziţie cu ea sunt nebunia şi necredincioşia. Înţelepciunea este dreptate sau neprihănire; nebunia este păcat sau nelegiuire, iar în versetele pe care le vom studia, contrastul dintre ele este puternic.

1. Citeşte Proverbele 10:1-7. Ce principii de viaţă şi de credinţă ne sunt descoperite aici?

Se povesteşte că un pasager al unei bărci a început, la un moment dat, să facă o gaură la picioarele lui, în dreptul locului în care se afla şi, atunci când ceilalţi pasageri i-au cerut să se oprească, el a dat următorul răspuns: „Nu vă priveşte ce fac! Este locul meu!”. Răspunsul acesta absurd este justificarea adusă în mod frecvent de păcătos pentru purtarea sa: „Este viaţa mea şi nu te priveşte ce fac!”. Tot ce facem sau nu facem are un impact asupra oamenilor, în general, şi în special asupra celor care ne sunt cel mai aproape. Fiecare dintre noi s-a aflat cel puţin o dată în viaţă într-o situaţie în care a simţit pe propria piele efectele faptelor bune sau rele ale altora.

În versetele 3-5 este abordat principiul unităţii dintre viaţa moral-spirituală şi viaţa fizico-materială. Ideea este că răutatea sau deficienţa morală nu aduce nimănui niciun bine, chiar dacă este vorba de un om bogat, şi neprihănirea se bucură întotdeauna de răsplătiri (de un fel sau altul), chiar dacă omul este sărac.

În versetele 6 şi 7 găsim ideea care avea să fie exprimată mai târziu de Isus, că pofta este adulter şi că ura este ca uciderea. Nici ascunderea urii în spatele unor cuvinte frumoase nu este o rezolvare. Gândurile rele sunt de multe ori trădate de limbajul corpului şi de tonul vocii. Cea mai bună cale de a avea relaţii sănătoase cu alţii este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Leviticul 19:18; compară cu Matei 19:19). De asemenea, impresia bună pe care o faci poate avea o influenţă durabilă asupra altora. Cu alte cuvinte, avem de a face cu un apel la logică: nu este mai bine să ai un nume bun decât un nume rău?

Ce decizie importantă legată de cele prezentate aici trebuie să iei cât mai repede? Dacă nu ai luat-o deja, gândeşte-te la influenţa bună sau rea pe care o exerciţi asupra altora!

„Gura” ca metaforă pentru vorbire, este amintită frecvent în cartea Proverbele. În versiunea în limba română, cuvântul „gură” este utilizat de 41 de ori, „buza” apare de 22 ori, iar „limba” de 19 ori. Modul în care este folosită vorbirea constituie o temă importantă, îndeosebi în capitolele 10 – 29.

Premisa de bază este următoarea: cuvintele noastre exercită o influenţă puternică fie spre bine, fie spre rău. Limba poate fi cel mai bun dar pe care l-am primit sau ceva extrem de rău. Această ambivalenţă a limbii este una dintre cele mai importante lecţii din cartea Proverbele. Da, gura poate genera viaţă, dar tot ea poate aduce moartea!

2. Ce deosebire există între modul în care vorbeşte cel neprihănit şi modul în care vorbeşte cel rău? Proverbele 10:11-14

Expresia simbolică „izvor de viaţă” din versetul 11 se referă la însuşirile înţelepciunii. În alte locuri din Scriptură, ea este folosită cu referire la Domnul (Psalmii 36:9), Sursa de viaţă, dar şi în legătură cu sanctuarul, fiindcă din el „iese” un râu care dă viaţă (Ezechiel 47:1,2). De asemenea, Domnul Isus a apelat la această metaforă pentru a ilustra darul Duhului Sfânt (Ioan 4:14).

În contextul acesta, asemănarea gurii celui neprihănit cu „un izvor de viaţă” îl aşază pe acesta în legătură cu Dumnezeu Însuşi. Vorbirea celui neprihănit înseamnă viaţă. Acesta este, de fapt, şi rolul cel mai indicat al gurii: să fie o promotoare a binelui, şi nu a răului; un izvor de viaţă şi nu de moarte. Întâlnim ideea aceasta şi în Iacov 3:2-12.

De asemenea, să ne reamintim faptul că Dumnezeu a creat cerurile şi pământul prin vorbire, prin „cuvântul puterii Lui” (Evrei 1:3). Vorbirea trebuie să servească, aşadar, în mod exclusiv scopurilor creatoare.

Meditează asupra forţei uriaşe a cuvintelor. Printr-un cuvânt, îi poţi inspira altuia încredere, bucurie, speranţă ori îl poţi zdrobi şi distruge, ca printr-un atac corporal. Cât de atent eşti la cuvintele pe care le rosteşti?

3. Citeşte Proverbele 11:3. Ce dovezi avem că afirmaţia aceasta este adevărată?

Aproape oricine a fost martor al unor întâmplări sau a auzit despre evenimente care ilustrează acest adevăr spiritual. Însă există şi situaţii care ne arată că, deocamdată, trebuie să acceptăm acest adevăr prin credinţă.

4. Citeşte capitolul 11 din Proverbele. Deşi subiectele abordate aici sunt numeroase, încearcă să identifici marile binecuvântări de care are parte cel credincios, în contrast cu ceea ce li se întâmplă celor răi.

Gândul la viitor şi la valoarea lucrurilor nevăzute încă (2 Corinteni 4:18) îi motivează pe cei neprihăniţi să ducă o viaţă curată. Ei şi-au legat speranţa de viitor şi de aceea se poartă cu smerenie, onestitate şi compasiune.

Oamenii răi trăiesc numai în prezent; sunt ocupaţi numai cu lucrurile pe care le văd acum şi cu recompensa imediată. Primul lor gând este la ei înşişi şi la înşelăciunile şi abuzurile pe care ar putea să le mai facă. De pildă, comercianţii care-şi înşală clienţii pot câştiga o recompensă imediată dacă stabilesc un preţ mai mare, dar, în final, îşi pot pierde clienţii şi chiar afacerea (Proverbele 11:3,18).

Gândeşte-te ce decizii ai nevoie să iei acum şi cum anume poţi să ţi le respecţi odată luate. Ce rol are aici plănuirea pe termen lung (pentru veşnicie)?

5. Citeşte capitolul 12 din Proverbele, urmărind subiectul vorbirii, în special referirile la rostirea adevărului sau a minciunii. Ce aflăm de aici despre onestitate şi despre minciună?

Filosoful Sissela Bok a demonstrat cât de dăunătoare poate fi minciuna pentru societate. Ea scrie: „Aşadar, o societate ai cărei membri nu ar avea capacitatea de a distinge mesajele adevărate de cele înşelătoare s-ar prăbuşi.” – Lying: Moral Choice in Public and Private Life (New York: Pantheon Books, 1978), p. 19. Tot aşa, Augustin, citat în introducerea cărţii acestei autoare, spunea: „Când respectul pentru adevăr este distrus sau chiar numai puţin slăbit, toate lucrurile rămân îndoielnice.” – p. xv

Ellen G. White scria: „Buzele mincinoase sunt o urâciune înaintea Lui. El declară că în cetatea sfântă «nimic întinat nu va intra…, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună». Rostirea adevărului să nu fie susţinută doar slab sau şovăielnic. Ea să devină parte din viaţă. Joaca de-a adevărul şi ascunderea lui în funcţie de planurile personale egoiste înseamnă naufragiul credinţei. […] Cel ce spune neadevăruri îşi vinde sufletul pe nimic. Falsităţile lui pot părea a fi folositoare în situaţii de urgenţă; el poate lăsa impresia că face nişte progrese în afaceri care nu ar putea fi obţinute prin tranzacţii cinstite; însă, în cele din urmă, el ajunge în situaţia de a nu mai putea să aibă încredere în nimeni. Fiind el însuşi un mincinos, nu are nicio încredere în cuvântul altora.” – My Life Today, p. 331

Când ne gândim la puterea extraordinară a cuvintelor, trebuie să ne gândim şi la minciună, fiindcă cele mai multe minciuni implică vorbirea. Cine dintre noi nu a simţit înţepătura, trădarea şi sentimentul de murdărie atunci când a fost minţit? Când minciuna este mai degrabă norma decât abaterea de la normă, societatea se prăbuşeşte într-un haos total.

Mai există însă un aspect: efectul minciunii asupra mincinosului. Unii s-au obişnuit atât de mult să mintă, încât nu mai simt nicio mustrare de cuget; totuşi mulţi se simt vinovaţi şi le este ruşine când mint, semn că încă mai sunt receptivi la îndemnurile Duhului Sfânt. Gândeşte-te însă la pericolul în care se află cel care minte fără să clipească!

Care e cea mai recentă ocazie în care ai minţit? Cum te-ai simţit?

După cum am văzut până acum, în cartea Proverbele învăţătura este transmisă prin contrastul dintre două tipuri de oameni: omul înţelept face ceva, iar nebunul face altceva; omul bun face aşa, iar omul rău face exact invers.

Desigur că, în realitate, în fiecare dintre noi există o fărâmă de înţelepciune şi o fărâmă de nebunie. Cu excepţia lui Isus, noi toţi suntem păcătoşi şi „lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Din fericire, în versetul imediat următor avem făgăduinţa că, deşi toţi am păcătuit, prin credinţă putem fi „socotiţi neprihăniţi fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus” (vers. 24).

La sfârşit, toată omenirea va fi împărţită în două tabere: cei mântuiţi şi cei pierduţi.

6. Care sunt cele două opţiuni pe care le au absolut toţi oamenii? Ioan 3:16.

7. Ce deosebiri există între experienţa şi soarta celui neprihănit şi experienţa şi soarta celui rău? Proverbele 13

Cel înţelept este comparat cu o candelă care arde voioasă, iar cel rău, cu o candelă care se stinge (vers. 9). Înţeleptul se bucură de roadele bune ale lucrării lui, în timp ce păcătosul culege răul (vers. 2, 25). Înţelepţii au un viitor chiar şi după ce nu mai sunt, prin copiii lor (vers. 22), pe când cel rău îşi lasă averea străinilor sau chiar celor neprihăniţi (vers. 22).

Ideea este că viaţa de credinţă şi de ascultare de Domnul este mai bună decât viaţa de neascultare şi nesăbuinţă.

Lăsând la o parte marea făgăduinţă a vieţii veşnice, ce avantaje imediate, zilnice, ţi-a adus în experienţa personală viaţa de credinţă în Domnul Hristos?

„Nu este suficient să rostim o mărturisire de credinţă în Hristos şi să avem numele scrise în registrul bisericii. […] Mărturisirea noastră, oricare ar fi ea, nu are nicio valoare dacă Hristos nu este descoperit prin faptele neprihănirii.” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 312, 314

„În timpul Domnului Hristos, cea mai mare amăgire a minţii omeneşti era aceea că simpla consimţire la adevăr constituie neprihănire. În toată experienţa omenească, s-a dovedit că, pentru mântuirea sufletului, cunoaşterea teoretică a adevărului nu este de ajuns. […] Cele mai întunecate capitole ale istoriei sunt împovărate de raportul despre crimele comise de bigoţii religioşi. […] Acelaşi pericol există şi astăzi. Mulţi socotesc că e de la sine înţeles că sunt creştini, pur şi simplu pentru că subscriu anumitor dogme teologice. Însă ei nu aduc adevărul în viaţa practică. […] Oamenii pot mărturisi că ei cred adevărul; totuşi, dacă nu îi face să fie sinceri, amabili, răbdători şi să gândească la lucrurile cereşti, adevărul este un blestem pentru ei şi, prin influenţa lor, este un blestem pentru lume.

Neprihănirea vestită de Hristos este conformarea inimii şi a vieţii cu voinţa descoperită a lui Dumnezeu.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 309, 310.

Întrebări pentru discuţie

1. Discutaţi despre impactul deciziilor noastre asupra altora – fie spre bine, fie spre rău. De ce este aceasta o realitate inevitabilă a vieţii? Adevărul acesta a fost descoperit prima oară la căderea omului în păcat, când Adam şi Eva au luat o decizie ale cărei urmări le resimţim şi noi astăzi. Încercarea de a măsura cât de mult bine sau rău au făcut deciziile noastre poate fi tentantă, însă e riscantă, pentru că de multe ori nu cunoaştem toate efectele pe care le-au avut. Atunci, cum putem alege să facem binele, în lumina oferită de Dumnezeu şi de Legea Sa, fără să ne mai îngrijorăm de consecinţe?

2. Cartea Proverbele face o distincţie clară între cei neprihăniţi şi cei răi, între bine şi rău. De ce trebuie să fim totuşi prudenţi când îi etichetăm pe alţii ca fiind răi? Să nu uităm că, de multe ori, ni s-a întâmplat să-i evaluăm pe alţii ca fiind neprihăniţi şi să ne înşelăm!