Smerenia înţelepţilor

În Biblie, smerenia este considerată o virtute importantă. Moise este numit „omul cel mai smerit care a trăit vreodată” (Numeri 12:3 – în vers. KJ; în trad. Cornilescu: „Moise însă era un om foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului”). Potrivit textului din Mica 6:8, principala cerinţă a lui Dumnezeu de la om este să umble smerit cu Dumnezeul lui. Domnul Isus a arătat, la rândul Său, că smerenia este un ideal pe care creştinul ar trebui să-l adopte: „Oricine se va smeri ca acest copilaş va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor” (Matei 18:4).

Şi, în definitiv, cu ce se poate lăuda omul? Fiecare respiraţie, fiecare bătaie a inimii, fiecare dar, fiecare talent – toate vin de la Dumnezeu în care „avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Faptele 17:28). Iar în lumina crucii, până şi aşa-zisa noastră neprihănire seamănă mai degrabă cu o „haină mânjită” (Isaia 64:6). Atunci, cu ce ne mai putem lăuda?

Studiul din această săptămână este despre smerenie. Având în vedere situaţia în care ne găsim, nu ar fi oare o nesăbuinţă din partea noastră să nu fim smeriţi?

1. Citeşte Proverbele 30:1-3,32,33. Ce ne spun aceste versete?

Negarea de sine pe care o putem observa în aceste texte biblice face notă discordantă cu înălţarea de sine caracteristică monarhilor din Orientul Apropiat antic, cărora le plăcea să se laude cu înţelepciunea, cu realizările şi cu victoriile lor. Despre Solomon însuşi a fost consemnat faptul că „a întrecut pe toţi împăraţii pământului în bogăţii şi înţelepciune” (1 Împăraţi 10:23; Eclesiastul 2:9). Iar Nebucadneţar declara cu îngâmfare: „Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care mi l-am zidit eu, ca loc de şedere împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?” (Daniel 4:30).

Scriitorul acestui pasaj îşi cunoaşte ignoranţa şi numeşte lauda de sine „prostie”. Cuvântul ebraic folosit aici pentru „prost” este nabal, de unde şi numele lui Nabal, un exemplu de om mândru şi nebun (1 Samuel 25). Această laudă de sine, care implică mândria, include şi posibilitatea de a-i umili pe alţii şi de a stârni mânie şi disensiuni. Apostolul Pavel i-a numit „nebuni” pe unii membri ai bisericii din Corint care se considerau înţelepţi şi, mai mult, se lăudau cu aceasta (2 Corinteni 11:18,19).

2. Citeşte Luca 18:9-14. De ce ne este atât de uşor să adoptăm atitudinea fariseului? Ce putem face pentru a ne feri de această ispită?

Nu poţi decât să-i compătimeşti pe oamenii lăudăroşi (de obicei, aceasta este o mască a nesiguranţei), fiindcă lauda lor de sine ne arată cât de mult se pot înşela şi cât de ignoranţi sunt.

Mândria apare la oamenii care nu-L cunosc personal pe Domnul. Smerenia este trăsătura omului care are o viaţă de comuniune cu Dumnezeu, deoarece el se află într-o legătură permanentă cu Acela care este infinit mai mare decât oricare dintre noi. Când ne gândim la dimensiunile universului şi când înţelegem că ne închinăm Celui care a creat acest univers şi care, în persoana Domnului Isus, a suferit pe cruce pentru noi, ne mai putem mândri cu ceva?

3. Citeşte Proverbele 30:3-6. Ce ne spun aceste versete despre puterea, măreţia şi tainele lui Dumnezeu?

Expresia „ştiinţa sfinţilor” trebuie înţeleasă ca însemnând „cunoştinţa Celui Sfânt” (NTR) sau „cunoaşterea despre Dumnezeu”. Afirmaţia din versetul 3 este urmată de cinci întrebări retorice care ne pun în situaţia de a recunoaşte că nu înţelegem multe lucruri despre Dumnezeu.

4. Reciteşte întrebările din versetul 4. Ce somaţie găsim în ele?

Dumnezeu este Creatorul (primele patru întrebări) şi de aceea El rămâne cu mult deasupra capacităţii noastre de a înţelege (întrebarea a cincea). Dumnezeu l-a somat pe Iov prin întrebări asemănătoare, ca să-l ajute să îşi dea seama că nu poate cuprinde cu mintea lui limitată căile Sale (Iov 38 – 40:2).

Din faptul că Dumnezeu este Creatorul şi că noi, oamenii, nu-L putem cunoaşte pe deplin, se desprinde o lecţie esenţială cu privire la atitudinea noastră faţă de revelaţia Sa scrisă, atât de des pusă la îndoială de cercetători. Cine suntem noi, cei pentru care înţelegerea celor mai simple lucruri din natură este obscură şi plină de taine, ca să contestăm Cuvântul lui Dumnezeu sau anumite fragmente din el, care ne pun în încurcătură ori ne deranjează?

Meditează mai mult la grandoarea şi la misterul lucrurilor create de Dumnezeu. Ce ne spun acestea despre grandoarea şi misterul Lui? De ce ar trebui ca acestea să ne insufle mângâiere şi speranţă?

În capitolul 30:7-9 găsim singura rugăciune consemnată în Proverbele. Şi nu este întâmplător că ea urmează imediat după recunoaşterea calităţii de Creator a lui Dumnezeu (vers. 4) şi după asigurarea despre credincioşia Sa (vers. 5).

5. Citeşte Proverbele 30:7-9. De ce ar cere cineva aceste lucruri?

Înainte de a-I cere lui Dumnezeu un anumit lucru, este important să ne asigurăm că relaţia noastră cu El este solidă. Dacă am recurs la minciună, înseamnă că ne purtăm ca şi cum Dumnezeu Atotştiutorul nici nu ar exista. De aceea este atât de necesară mărturisirea păcatului pentru a primi iertarea (1 Ioan 1:9). Noi nu Îl putem păcăli pe Dumnezeu. El ne vede exact aşa cum suntem. Când ne rugăm, prosternarea, aplecarea până în ţărână înaintea Sa (Plângerile 3:29), arată nu doar reverenţa şi umilinţa noastră, ci şi recunoaşterea goliciunii noastre spirituale înaintea Sa.

În versetul 8, scriitorul Îi cere lui Dumnezeu să nu-i dea nici sărăcie, nici bogăţie. În Biblie, verbul „a da” apare pentru prima oară în legătură cu oamenii atunci când Dumnezeu îi prezintă omului ce „i-a dat” ca hrană (Geneza 1:29). Din acest motiv, în multe culturi, hrana este în mod tradiţional asociată cu rugăciunea. Nevoia de hrană, care ne face atât de dependenţi de Creator, face din rugăciune o experienţă esenţială pentru supravieţuire.

Cele două cereri nu urmăresc doar echilibrul omului, ci, în primul rând, au în vedere slava lui Dumnezeu. Dacă avem prea puţin, ajungem să furăm şi să-L insultăm pe Dumnezeu, iar dacă avem prea mult, nu mai simţim nevoia după El şi putem ajunge chiar să negăm existenţa Sa. Merită remarcat aici faptul că numai a doua situaţie primejdioasă poate duce la ruperea legăturii cu Dumnezeu; prima are şanse mai mari să ne ţină în legătură cu El.

Rugăciunea Domnească aminteşte şi ea această dublă preocupare: (1) cererea: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” (Matei 6:11) ne asigură doar împlinirea nevoilor fizice, iar (2) „şi nu ne duce în ispită” (Matei 6:13) are în vedere nevoile noastre spirituale.

Gândeşte-te cât de mult depinzi de Dumnezeu. Cum ne poate ajuta această realitate să creştem în credinţă? Care sunt pericolele când uităm de această dependenţă?

6. Despre ce pericol adus de mândrie aflăm din Proverbele 30:11,17?

Agur începe cu aceasta, deoarece desconsiderarea celor care te-au adus pe lume este culmea aroganţei. Merită să amintim aici că, dacă porunca de a-i cinsti şi binecuvânta pe părinţi este însoţită de făgăduinţa prelungirii vieţii (Exodul 20:12; Efeseni 6:2,3), pentru nerespectarea ei era prevăzută pedeapsa cu moartea (Exodul 21:15,17).

7. Dar din versetele 13 şi 14?

8. Despre ce atitudine avertizează versetele 12 şi 20?

Păcătosul care se crede neprihănit se află într-o stare nenorocită deoarece, fiind convins că este curat şi nu are nevoie de iertare, rămâne în păcatul lui. De aceea, ca să poată fi iertat, mărturisirea păcatului este esenţială (1 Ioan 1:9). Laodiceenii, care pretind că sunt bogaţi, inteligenţi şi bine îmbrăcaţi şi nu-şi dau seama că sunt săraci, orbi şi goi, sunt sfătuiţi să cumpere de la Dumnezeu mijloacele necesare pentru a ieşi din această stare rea (Apocalipsa 3:14-18).

„Aici este înfăţişat un popor care se mândreşte cu posesiunile lui în ce priveşte cunoştinţele şi avantajele spirituale. Însă cei din acest popor nu au răspuns la binecuvântările nemeritate pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra lor. Ei au fost plini de răzvrătire şi de nerecunoştinţă şi L-au uitat pe Dumnezeu; cu toate acestea, El S-a purtat cu ei cum se poartă un părinte iubitor şi iertător cu un fiu nerecunoscător şi îndărătnic. Ei s-au împotrivit harului Său, au abuzat de privilegiile Sale, au privit cu uşurătate ocaziile pe care El li le-a creat şi au fost satisfăcuţi să se afunde în mulţumire de sine, într-o nerecunoştinţă vrednică de plâns, într-un formalism găunos şi în nesinceritate fariseică.” – Ellen G. White, Credinţa şi faptele, p. 83

Gândeşte-te cum te porţi cu alţii, în special cu oamenii faţă de care te simţi superior: Ce poţi face pentru a te purta corect? Cum poţi manifesta smerenia necesară pentru aceasta?

Biblia conţine numeroase lecţii din natură prin care sunt transmise adevăruri spirituale. Cartea Proverbele apelează la o astfel de lecţie pentru a ne învăţa despre smerenie.

9. Citeşte Proverbele 30:18,19. Ce ni se spune aici despre limitele cunoaşterii umane?

Agur vede taine în multe lucruri aparent „obişnuite”. El prezintă aici o combinaţie fascinantă de taine. Primele două provin din lumea animală: taina urmei pe care o lasă un vultur rotindu-se în tăcere pe cer sau un şarpe unduindu-se fără zgomot pe o stâncă. Apoi, trece la „taine” din „lumea” oamenilor: neştiuta urmă lăsată de o corabie în mijlocul mării şi a relaţiei unui bărbat cu o femeie/fată. Multe mistere au rămas nedezlegate până astăzi, în ciuda tuturor progreselor ştiinţei. Cât de important este să ştim întotdeauna să apreciem profunzimea şi măreţia tainelor vieţii! Atitudinea aceasta ne va ajuta cu siguranţă să rămânem smeriţi înaintea lui Dumnezeu!

10. Ce alte mistere din natură captivează atenţia scriitorului? Vers. 24-28

Este interesant că, în versetele 20-23, scriitorul vorbeşte despre nebunia, aroganţa şi viciile omului, iar apoi trece la lumea animală, îndreptându-ne atenţia spre vietăţi minuscule pe care le numeşte „înţelepte”, acelaşi cuvânt ebraic folosit cu referire la oameni (Proverbele 3:13), dar şi la Dumnezeu Însuşi (Iov 12:13; Psalmii 104:24). Nici chiar astăzi, cu toate progresele noastre în domeniul ştiinţei, nu reuşim să înţelegem în întregime comportamentul acestor vietăţi. Nu este deloc de mirare că acţiunile lor au stârnit uimirea acestui om înţelept! El era pe bună dreptate un om înţelept, întrucât una dintre marile dovezi de înţelepciune este recunoaşterea limitelor cunoaşterii noastre, chiar şi cu privire la lucrurile cele mai simple.

Gândeşte-te la câteva dintre cele mai „simple” lucruri din natură: o frunză, o picătură de apă, o scoică. Cum ne ajută să rămânem smeriţi faptul că până şi aceste lucruri sunt pline de taine?

„Ar trebui să respectăm Cuvântul lui Dumnezeu. Ar trebui să avem respect faţă de această carte tipărită, să nu o folosim pentru lucruri obişnuite şi nici să nu o mânuim cu nepăsare. Nu ar trebui să cităm niciodată Scriptura într-o glumă ori să o parafrazăm pentru a sublinia o vorbă cu tâlc. «Orice cuvânt al lui Dumnezeu este încercat»; «un argint lămurit în cuptor de pământ şi curăţit de şapte ori» (Proverbele 30:5; Psalmii 12:6).” – Ellen G. White, Educaţie, p. 244

„Primele cuvinte adresate de Hristos oamenilor adunaţi pe munte au fost cuvinte de binecuvântare. Ferice, a spus El, de cei care îşi recunosc sărăcia spirituală şi simt că au nevoie de mântuire. Evanghelia trebuie să le fie predicată celor săraci. Ea nu le este descoperită celor mândri din punct de vedere spiritual, care pretind că sunt bogaţi şi nu au nevoie de nimic, ci acelora care sunt smeriţi şi cu inima zdrobită. […] Domnul nu poate face nimic pentru refacerea omului până când acesta nu se supune stăpânirii lui Dumnezeu, convins de propria slăbiciune şi dezbrăcat de orice mulţumire de sine. Atunci poate primi darul pe care Dumnezeu aşteaptă să i-l dea. Nimic nu este reţinut de la sufletul care îşi simte nevoia. El are acces nerestricţionat la Acela în care locuieşte toată plinătatea.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 299, 300

Întrebări pentru discuţie

1. Meditează la planul de mântuire şi la sacrificiul care a fost necesar pentru mântuirea noastră. Noi eram atât de căzuţi, de corupţi şi de răi, încât simpla restaurare nu ar fi fost suficientă pentru răscumpărarea noastră din păcat. Nu contează cât de schimbaţi şi de refăcuţi suntem, deoarece regenerarea şi restaurarea nu ne pot mântui. Avem nevoie de un înlocuitor, de cineva care să stea în locul nostru şi a cărui neprihănire să ne împace cu Dumnezeu. Este clar de ce aroganţa şi mândria sunt, probabil, unele dintre cele mai rele păcate pentru nişte fiinţe decăzute ca noi?

2. În ce privinţe depinde existenţa noastră de Dumnezeu? Ce lucruri din natură ne vorbesc despre modul în care Dumnezeu ne susţine existenţa?

3. Meditează mai mult asupra rugăciunii din Proverbele 30:7-9. Observă aici echilibrul pe care îl doreşte Solomon. Cum putem să fim echilibraţi în toate? De ce este important acest lucru?