Dumnezeu luptă pentru tine

Cartea Iosua conține unele scene tulburătoare. Conceptul de război divin sau război sfânt, care înfățișează un grup de oameni cu un mandat de la Dumnezeu să distrugă un alt grup de oameni, ridică întrebări serioase.
Problema războiului divin din Vechiul Testament este una dificilă. Dumnezeu apare în Vechiul Testament ca Domn suveran al universului; prin urmare, tot ceea ce se întâmplă trebuie să fie legat, cumva, de voia Sa directă sau indirectă. Astfel, întrebarea: „Cum poate Dumnezeu să permită astfel de lucruri?” devine inevitabilă. Săptămâna trecută am văzut că Dumnezeu Însuși este implicat într-un conflict care este mult mai amplu decât orice război sau bătălie purtată în istoria omenirii, un conflict care pătrunde în fiecare aspect al vieții noastre. Am văzut, de asemenea, că evenimentele din istoria biblică și seculară pot fi pe deplin înțelese doar în lumina acestui conflict.
Săptămâna aceasta continuăm să explorăm complexitatea războaielor aprobate de Dumnezeu, limitele și condițiile războiului divin, perspectiva finală a păcii exprimată de profeții Vechiului Testament și implicațiile spirituale ale acestor războaie.

1. Ce ne spun textele din Geneza 15:16; Leviticul 18:24-30; Deuteronomul 18:9-14 și Ezra 9:11 despre planul mai extins al lui Dumnezeu de a le oferi israeliţilor Canaanul?

Trebuie să privim dincolo de cartea Iosua pentru a înțelege pe deplin ce însemna nelegiuirea națiunilor care locuiau în Canaan. Practicile abominabile ale acestor popoare, cum ar fi sacrificarea copiilor, divinația, vrăjitoria, magia, necromanția și spiritismul, ne ajută să ne facem o idee (Deuteronomul 18:9-12).
Descoperirea textelor antice ugaritice (de la Ras Shamra) oferă mai multe informații despre religia și societatea canaaniților și demonstrează că pedepsirea acestei culturi nu numai că era de înțeles, dar – în conformitate cu standardele morale ale Vechiului Testament – era și justificată.
Religia canaanită se baza pe credința că fenomenele naturale, care asigurau fertilitatea, erau controlate de relațiile sexuale dintre zei și zeițe. Astfel, canaaniții își imaginau activitatea sexuală a zeităților în termenii propriului lor comportament sexual și practicau ritualuri sexuale pentru a-i stimula pe zei și zeițe să facă la fel. Acest concept a dus la instituirea prostituției „sacre”, implicând atât bărbați, cât și femei care se prostituau în ritualuri orgiace ca parte a practicilor religioase.
O națiune nu se poate ridica la un nivel moral mai înalt decât cel al zeilor la care se închină. Nu este de mirare că, în urma unei astfel de înțelegeri privind zeitățile lor, practicile religioase ale canaaniților includeau sacrificarea copiilor, în privința căreia Biblia avertiza în mod special.
Dovezile arheologice confirmă faptul că locuitorii Canaanului își sacrificau în mod regulat primii născuți zeilor, de fapt demonilor, cărora se închinau. Scheletele mici găsite zdrobite în borcane mari cu inscripții votive atestă religia lor degradantă și ce a însemnat aceasta pentru mulți dintre copiii lor.
Distrugerea canaaniților nu a fost așadar un gând ulterior, o idee care a apărut în urma deciziei lui Dumnezeu de a le da israeliților țara Canaan. Locuitorilor din Canaan li s-a acordat un timp de probă, o perioadă suplimentară de îndurare în care aceștia au avut ocazia să-L descopere pe Dumnezeu și caracterul Său, prin mărturia patriarhilor care trăiau printre ei. Au avut această șansă, dar, în mod evident, au irosit-o și au continuat practicile lor îngrozitoare, până când Domnul a trebuit în cele din urmă să le pună capăt.

2. Ce ne spun textele din Geneza 18:25; Psalmii 7:11; 50:6; 82:1; 96:10 și 2 Timotei 4:1,8 despre caracterul moral al lui Dumnezeu? În ce fel rolul lui Dumnezeu de judecător al universului ne ajută să înțelegem problema războiului divin?

Sfințenia caracterului divin înseamnă că Dumnezeu nu poate tolera păcatul. El este răbdător, dar păcatul trebuie plătit cu moartea (Romani 6:23). Iahve declarase război păcatului, indiferent dacă acesta se găsea în Israel sau printre canaaniți. Poporul Israel nu a fost sfințit prin participarea la războaie sfinte, așa cum n-au fost sfințite nici alte națiuni (Deuteronomul 9:4,5; 12:29,30), chiar și atunci când acestea au devenit mijloacele de judecată ale lui Iahve. Spre deosebire de alte popoare din Orientul Apropiat antic, israeliții au avut parte de reversul războiului sfânt: Dumnezeu nu a luptat pentru ei, ci împotriva lor, lăsându-i pe dușmanii lor să îi asuprească (compară cu Iosua 7).
Întregul concept de război sfânt poate fi înțeles numai dacă este privit în lumina activității lui Dumnezeu de judecător. Privite astfel, războaiele poporului Israel de cucerire capătă un caracter complet diferit. Spre deosebire de războaiele imperialiste care urmăreau înălțarea de sine, atât de des întâlnite în lumea antică (și în lumea noastră de azi), războaiele lui Israel nu erau menite să obțină gloria proprie, ci să instaureze dreptatea și pacea lui Dumnezeu în țară. Prin urmare, în miezul înțelegerii conceptului de război sfânt se află conceptul de domnie și de suveranitate a lui Dumnezeu, care reprezintă miza în reprezentarea Lui ca războinic, împărat sau judecător.
Iahve ca războinic este Cel care, în calitate de judecător, Se angajează să pună în aplicare, să consolideze și să mențină domnia legii, care este reflectarea caracterului Său. Reprezentarea lui Dumnezeu ca războinic, asemănătoare cu cea de judecător și împărat, transmite faptul că Iahve nu va tolera la nesfârșit răzvrătirea împotriva ordinii Sale stabilite. Prin urmare, se poate afirma că scopul activității lui Dumnezeu nu este niciodată războiul sau victoria în sine, ci reinstaurarea dreptății și păcii. În cele din urmă, a judeca și a face război, sau a face dreptate, sunt același lucru, dacă subiectul acțiunii este Dumnezeu.

Cum este parte integrantă a Evangheliei un Dumnezeu care nu va tolera la nesfârșit păcatul, asuprirea, suferința și exploatarea?

3. Compară Exodul 23:28-30; 33:2; 34:11; Numeri 33:52 și Deuteronomul 7:20 cu Exodul 34:13; Deuteronomul 7:5; 9:3; 12:2,3 și 31:3,4. Ce ne descoperă aceste texte despre scopul cuceririi și despre amploarea distrugerii?

Intenția inițială a lui Dumnezeu cu canaaniții nu a fost distrugerea, ci deposedarea. În pasajele care descriu modul în care poporul Israel trebuia să se implice în luptele de cucerire apar termeni care trimit la deposedarea, expulzarea și risipirea locuitorilor din țara promisă. A doua categorie de termeni sunt cei care exprimă distrugerea, dar se referă mai ales la lucruri, cum ar fi obiecte de închinare păgână și obiecte menite distrugerii. Evident, locurile de închinare păgână și altarele constituiau principalele centre ale religiei canaanite.
Războiul sfânt are ca țintă principală cultura și societatea coruptă a Canaanului. Pentru a evita contaminarea, poporul Israel trebuia să distrugă toate elementele care propagau depravarea. Cu toate acestea, toți locuitorii Canaanului și cei care, la nivel individual, au recunoscut suveranitatea lui Dumnezeu, înainte de cucerire sau chiar în timpul cuceririi, au putut scăpa prin imigrație (Iosua 2:9-14; compară cu Judecătorii 1:24-26). Singura parte a populației canaanite condamnate la distrugere au fost cei care s-au retras în cetățile fortificate, au continuat să se revolte cu încăpățânare împotriva planului lui Dumnezeu pentru israeliți și și-au împietrit inima (Iosua 11:19,20).
Acest lucru ridică însă o întrebare: dacă intenția inițială în ce privește cucerirea Canaanului a fost aceea de a alunga locuitorii țării și nu de a-i nimici, de ce au trebuit israeliții să ucidă atât de mulți oameni?
Analiza textelor biblice referitoare la cucerirea Canaanului indică faptul că intenția originală în privința cuceririi presupunea risipirea populației canaanite. Cu toate acestea, majoritatea canaaniților, la fel ca faraonul Egiptului, și-au împietrit inima și, ca atare, au devenit atât de contopiți cu propria cultură încât distrugerea acesteia a însemnat și distrugerea lor.

Ce elemente din caracterul și din obiceiurile tale trebuie smulse din rădăcini și distruse?

4. Citește Deuteronomul 20:10,15-18; 13:12-18 și Iosua 10:40. Cum ne ajută legea războiului și procedura cu o cetate idolatră din Israel să înţelegem limitele distrugerii totale în războiul în care erau angajați israeliții?

Textul ebraic folosește un termen unic pentru a descrie distrugerea oamenilor în război: herem, „interzis”, „condamnat” sau „menit distrugerii”. De cele mai multe ori desemnează plasarea completă și irevocabilă a unor oameni, animale sau obiecte în domeniul exclusiv al lui Dumnezeu, ceea ce în război implica, de obicei, anihilarea, exterminarea. Conceptul și practica herem ca formă de eradicare a unui popor în război trebuie înțelese în lumina conflictului dintre Iahve și forțele cosmice ale răului, conflict în care sunt în joc caracterul și reputația Sa.
De la apariția păcatului în lume, nu există neutralitate: omul este fie de partea lui Dumnezeu, fie împotriva Lui. O cale duce la viață, la viața veșnică, iar cealaltă – la moarte, la moartea veșnică. Practica distrugerii totale oglindește judecata dreaptă a lui Dumnezeu împotriva păcatului și a răului. Într-un mod unic, Dumnezeu i-a delegat executarea unei părți a judecății Sale națiunii alese de El, Israelul antic. Devotamentul față de misiunea de distrugere se afla sub controlul Său teocratic strict, limitat la o anumită perioadă a istoriei – perioada de cucerire – și la o zonă geografică bine definită – Canaanul din vechime. După cum am văzut în studiul de ieri, cei care au căzut sub blestemul distrugerii se revoltaseră constant împotriva scopurilor lui Dumnezeu și le-au sfidat, fără să se pocăiască vreodată. Prin urmare, decizia lui Dumnezeu de a-i distruge nu a fost nici arbitrară, nici naționalistă.
Mai mult, poporul Israel se putea aștepta la același tratament dacă ar fi decis să adopte același stil de viață canaanit (compară cu Deuteronomul 13). Chiar dacă pare că taberele din cadrul războiului divin sunt prestabilite (israeliții vor moșteni țara, iar canaaniții vor fi distruși), există posibilitatea de a trece dintr-o tabără în alta, după cum vom vedea în cazul lui Rahav, al lui Acan și al gabaoniților. Oamenii nu erau protejați sau condamnați în mod arbitrar. Cei care beneficiau de o relație cu Iahve își puteau pierde statutul privilegiat prin răzvrătire, iar cei aflați sub condamnare se puteau supune autorității lui Iahve și să trăiască.

Care sunt implicaţiile spirituale actuale care reies din gestul de sfidare a lui Dumnezeu de către canaaniţi? Cu alte cuvinte, care sunt consecinţele alegerilor noastre libere pentru noi personal?

5. Cum descriu textele din Isaia 9:6; 11:1-5; 60:17; Osea 2:18; Mica 4:3 viitorul prevăzut de Dumnezeu pentru poporul Său?

Deși tema principală a studiului din această săptămână o constituie războaiele din Vechiul Testament poruncite și susținute de Divinitate, trebuie să menționăm prezența unei alte teme la fel de importante în scrierile profetice ale Vechiului Testament: viziunea asupra erei viitoare mesianice a păcii. Mesia este descris ca „Domn al păcii” (Isaia 9:6). El va inaugura o împărăție dominată de pace, în care leul și mielul vor paște împreună (Isaia 11:1-8), în care nu va exista distrugere sau durere (Isaia 11:9) și în care va domni liniștea (Isaia 60:17), iar pacea va curge ca un râu (Isaia 66:12).

6. Ce transmite istorisirea din 2 Împăraţi 6:16-23 cu privire la scopurile mai profunde ale lui Dumnezeu în ce privește poporul Său și omenirea?

Să ne îndreptăm puțin atenția asupra relatării despre hrănirea armatei siriene la inițiativa lui Elisei! În loc să-i masacreze (2 Împărați 6:22), el le-a prezentat sirienilor idealul suprem, pacea, care a fost dintotdeauna dorința lui Dumnezeu pentru poporul Său. Este interesant de observat că Elisei este pe deplin conștient de superioritatea armatei invizibile care înconjoară inamicul (2 Împărați 6:17). Oricât de mult ar fi implicat Dumnezeu într-un conflict cosmic care a afectat și planeta noastră, scopul final al răscumpărării nu este un conflict perpetuu sau chiar o subjugare eternă a inamicului într-o stare de sclavie, ci scopul final este pacea veșnică. Așa cum violența generează violență (Matei 26:52), pacea generează pace. Istorisirea se încheie cu afirmația că „oștile sirienilor nu s-au mai întors pe ținutul lui Israel” (2 Împărați 6:23).

Gândește-te la toate modurile în care, încercând să urmăm exemplul Domnului Isus, putem fi agenţi ai păcii! Care este situaţia în viaţa ta de acum? Cum ai putea, indiferent de situaţiile cu care te confrunţi, să fii un agent al păcii și nu al conflictului?

La fel ca în toate cazurile din Biblie, cunoașterea contextului și condițiilor este crucială. După cum am văzut, conflictul cosmic și motivul literar Dumnezeu ca Judecător sunt esențiale pentru înțelegerea acestor războaie împotriva canaaniților.
„Dumnezeu este încet la mânie. El le-a dat națiunilor rele o perioadă de probă pentru ca acestea să se poată familiariza cu El și cu caracterul Său. Condamnarea lor a fost în funcție de lumina care le-a fost dată, pentru că au refuzat să primească lumina și au ales căile proprii în locul căilor divine. Dumnezeu a exprimat motivul pentru care nu i-a alungat imediat pe canaaniți. Nelegiuirea amoriților nu era totală. Prin nelegiuirea lor, ei se aduceau treptat pe ei înșiși în punctul în care îngăduința lui Dumnezeu nu mai putea fi exercitată și ei aveau să fie exterminați. Până când avea să se ajungă în acest punct și nelegiuirea lor să fie deplină, răzbunarea lui Dumnezeu avea să fie amânată. Toate națiunile au avut o perioadă de har. Cei care au respins legea lui Dumnezeu aveau să treacă de la un grad de nelegiuire la altul. Copiii aveau să moștenească atitudinea răzvrătită a părinților lor și să facă mai rău decât părinții lor, până când mânia lui Dumnezeu avea să cadă peste ei. Pedeapsa nu era mai mică pentru că era amânată” (Comentarii Ellen G. White, Comentariul biblic adventist, vol. 2, p. 1005).

Zilnic: Deuteronomul 33 – Iosua 5; Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 45

1. 1. Unde stă ascunsă moștenirea legiuitorului?
   2. Cui i s-a spus că nimeni nu va putea sta împotriva lui cât va trăi?
   3. În ce moment urmau să se despice în două apele Iordanului?
   4. Ce înseamnă „Ghilgal” și de ce?
   5. Care este lucrul de care avem cea mai mare nevoie?