Iosua și Caleb – uriași ai credinței

Toți părinții știu că întotdeauna copiii învață prin exemplu, nu-i așa? Câți părinți nu se frământă văzând cum copiii lor le preiau trăsăturile rele în loc să le preia pe cele bune? Indiferent de vârsta pe care o avem, este mai ușor să greșim decât să facem ce e bine. Ține de natura noastră de ființe căzute. „Căci nu știu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc” (Romani 7:15). Cine nu se regăsește în aceste cuvinte?
De la naștere, oamenii sunt modelați prin puterea exemplului. Învățăm să facem lucrurile elementare ale vieții, cum ar fi să umblăm, să vorbim și să ne exprimăm emoțiile, imitându-i pe cei care ne sunt apropiați. Ca adulți, avem în continuare nevoie de modele și, chiar dacă acestea nu sunt perfecte, putem admira și adopta acele trăsături spirituale care i-au făcut pe cei în cauză uriași ai credinței.
În această săptămână vom analiza mai îndeaproape exemplul personal al unor uriași ai credinței din cartea Iosua: Caleb și Iosua. Ce i-a făcut să iasă în evidență în generația lor și să joace un rol-cheie în viața poporului lui Dumnezeu într-una dintre perioadele cruciale din istoria poporului Israel?

1. Studiază Geneza 36:15; Numeri 13:6,30-32 și Iosua 14:6,14. Cine era Caleb? Care era rolul lui în poporul Israel?

Numele „Caleb” vine din cuvântul ebraic keleb, „câine”, care apare în Vechiul Testament întotdeauna într-un context negativ. Cu toate acestea, keleb este folosit în scrisori și în imnuri din afara Bibliei pentru a exprima curajul, tenacitatea și loialitatea unui slujitor față de stăpânul său. În acest sens, Caleb a fost fidel numelui său, demonstrând de-a lungul vieții o loialitate neclintită față de Domnul lui.

2. Ce spune despre Caleb faptul că a fost dispus să își spună părerea chiar dacă majoritatea iscoadelor aveau o opinie complet diferită, iar poporul Israel îl amenința cu moartea? Vezi Numeri 14:6-10,21-25; 26:65; 32:12.

Să ne gândim la următorii lideri israeliți importanți, contemporani cu Iosua și Caleb: Șamua, Șafat, Igual, Palti, Gadiel, Gadi, Amiel, Setur, Nahbi și Gheuel! Îți sună cunoscute aceste nume?
Probabil că nu.
De ce? Pentru că sunt numele celorlalți 10 spioni trimiși de Moise să cerceteze țara Canaan. Ei sunt uitați pentru că numele lor nu merită reținute. Raportul pe care l-au adus descria țara promisă ca imposibil de cucerit. Ei se vedeau ca niște lăcuste în comparație cu uriașii care locuiau în unele zone ale țării, iar inima li s-a făcut mică de frică în fața zidurilor „de necucerit” ale cetăților fortificate din Canaan.
Caleb, ca cel mai în vârstă dintre cei doi spioni cu un raport pozitiv, preia conducerea și prezintă o altă posibilitate: atitudinea de credință. El a fost dispus să susțină ceea ce știa că este corect, în ciuda opoziției, chiar și în fața unei posibile morți: „Toată adunarea vorbea să-i ucidă cu pietre” (Numeri 14:10).

Ce faci atunci când majoritatea oamenilor din jurul tău pare să aibă o opinie diferită, care contravine convingerilor tale celor mai profunde?

3. Studiază Iosua 14:6-14; Numeri 14:24; 32:12; Deuteronomul 1:36 și Luca 6:45. Cum ai descrie atitudinea lui Caleb și a lui Iosua? Ce înseamnă să Îl urmezi pe Domnul cu toată inima?

Caleb nu a uitat niciodată promisiunea pe care i-o făcuse Domnul prin Moise: că avea să intre în țara în care îi călcaseră picioarele (Numeri 14:24). Patruzeci de ani mai târziu, el spune despre raportul său cu privire la țara promisă că fusese un cuvânt „așa cum [îi] spunea inima curată” (Iosua 14:7). Raportul adus de el se bazase pe convingerea că, sub călăuzirea și cu ajutorul lui Dumnezeu, poporul Israel avea să poată cuceri țara.
Spre deosebire de celelalte 10 iscoade, care au răspândit teamă printre israeliți, Caleb a manifestat o încredere și un devotament deplin față de promisiunea Domnului. Expresia ebraică ce înseamnă literal: „Eram întru totul după Domnul” (Iosua 14:8) este probabil o formă scurtă a unui idiom mai amplu: „Inima mea Îl urma întru totul pe Domnul” sau „mi-am umplut inima să umblu după Domnul/în spatele Domnului.” Spre deosebire de alții, care umblau după dumnezei străini și care nu-L urmau pe deplin pe Domnul, inima lui Caleb era dedicată în întregime Domnului.
Aceeași expresie este repetată ulterior de două ori, subliniind credincioșia lui Caleb (Iosua 14:9,14). Caracterizarea pe care și-o face singur este în armonie cu ceea ce Domnul Însuși a numit „un alt duh” (Numeri 14:24), care l-a deosebit pe Caleb de ceilalți 10. Chiar și la vârsta de 85 de ani, el continua să fie un exemplu în legătură cu ce poate Domnul realiza prin intermediul oamenilor a căror inimă este pe deplin dedicată Lui și cauzei Sale. Caleb a înțeles că teritoriul pe care fiecare seminție avea să îl stăpânească în cele din urmă era direct proporțional cu măsura în care îndrăzneau să revendice promisiunile Domnului și cu suprafața de pământ pe care erau dispuși să o străbată prin credință. Făgăduințele divine nu se împlinesc automat, adică nu devin realitate indiferent de voința noastră. Ci ele necesită credință însoțită de acțiune hotărâtă. Termenul ebraic ’ulay, „poate” (Iosua 14:12), exprimă în unele contexte și teamă și îndoială, dar de obicei denotă speranță și anticiparea unui rezultat pozitiv (Geneza 16:2; Numeri 22:6,11; 23:3).

Ce compromisuri, chiar și „mici”, ne pot împiedica să Îl urmăm întru totul pe Domnul?

4. Ce ne spune despre puterea exemplului istorisirea din Iosua 15:16-19; Judecătorii 1:13 și 3:7-11? Cum se reflectă atitudinea lui Caleb în generația tânără?

În acest pasaj, Caleb promite să o dea în căsătorie pe fiica lui, Acsa, celui care cucerește Debirul. Otniel cucerește cetatea și câștigă mâna Acsei. Această relatare este importantă pentru că, încă o dată, dezvăluie curajul, credința și disponibilitatea lui Caleb de a accepta provocările.
De asemenea arată că noua generație de israeliți a urmat exemplul acestor uriași ai credinței, Caleb și Iosua. Pe măsură ce generația mai în vârstă își încheie slujirea, o nouă generație este pregătită să înfrunte solicitările și să continue să împlinească planul lui Dumnezeu pentru Israel.
Într-o manieră similară cererii adresate de Caleb lui Iosua: „Dă-mi dar muntele acesta!” Acsa, încurajată de soțul ei, dă dovadă de aceeași credință și determinare pe care le-a demonstrat tatăl ei. Prin hotărârea și îndrăzneala ei, Acsa continuă exemplul lui Caleb în împlinirea promisiunii de a stăpâni țara.
Într-adevăr, țara este un dar de la Iahve pentru poporul Israel, dar poporul trebuie să și-o însușească prin revendicarea promisiunilor Domnului cu credință și curaj. Determinarea Acsei prefigurează perseverența acelor femei din evanghelii care nu s-au lăsat îndepărtate de mulțime sau de ucenici și nu au renunțat până când nu au primit binecuvântarea lui Isus pentru ele și familiile lor.

5. Ce lecție ne învață pasajul din Luca 18:1-5?

Predarea torţei credinţei generaţiei următoare este esenţială pentru îndeplinirea misiunii pe care ne-a încredinţat-o Dumnezeu. Gândește-te, pe de o parte, la provocările transmiterii credinţei următoarei generaţii și, pe de altă parte, la oportunităţile tinerilor de a-și asuma mai multe responsabilităţi în lucrarea lui Dumnezeu! Ce putem face pentru a-i ajuta și pregăti pe tineri să devină lideri credincioși? Cât de important este exemplul nostru în acest proces?

Listele lungi de nume de locuri, care constituiau puncte de reper la granițele teritoriilor alocate semințiilor lui Israel, sunt încadrate de alocarea teritoriilor celor doi eroi ai primei misiuni de recunoaștere, Caleb și Iosua. Caleb și-a primit primul moștenirea, în timp ce Iosua, ultimul. Până în acest moment, Iosua a fost cel care a împărțit țara semințiilor lui Israel; acum este timpul ca poporul lui Israel să îi dea lui Iosua moștenirea sa.

6. Care sunt implicațiile faptului că marele conducător al lui Israel, care a împărțit ţara, își primește moștenirea ultimul, după cum vedem în Iosua 19:49-51?

Cetatea pe care Iosua o primește este Timnat-Serah. Cuvântul
„Timnat” derivă dintr-un verb (manah) al cărui sens este „a număra” sau „a aloca” și înseamnă parte sau teritoriu. Al doilea cuvânt din numele cetății, „Serah”, poate proveni dintr-un verb ebraic (serach) și înseamnă „exces” sau „rest” (compară cu Exodul 26:12). Numele cetății lui Iosua poate fi tradus ca „partea rămasă” sau „teritoriul rămas”.
Numele cetății alese de Iosua din ce a rămas atestă caracterul nobil al celui de-al doilea conducător al poporului Israel. În primul rând, el a așteptat până când tot poporul și-a primit partea. Apoi, nu a ales ca moștenire unul dintre teritoriile dens populate ale țării sau cele mai impresionante cetăți, ci o cetate modestă sau poate ruinele acesteia, pe care să o reconstruiască prin muncă asiduă (compară cu Iosua 19:50).
Mai mult, Timnat-Serah se afla lângă Șilo, în apropierea sanctuarului, ceea ce arată care erau prioritățile lui Iosua și de ce era legată inima lui. Cu siguranță, după ce au fost conduși în țara promisă și, cu ajutorul lui Dumnezeu, au obținut o moștenire pentru fiecare seminție și fiecare familie, israeliții din națiunea recent întemeiată nu ar fi obiectat dacă Iosua ar fi cerut o moștenire mai impresionantă. Cu toate acestea, Iosua s-a mulțumit să trăiască o viață simplă, concentrându-se pe ceea ce este cel mai important, întruchipând astfel rugăciunea exprimată mai târziu de David: „Un lucru cer de la Domnul și-l doresc fierbinte: aș vrea să locuiesc toată viața mea în Casa Domnului, ca să privesc frumusețea Domnului și să mă minunez de Templul Lui” (Psalmii 27:4).

Ce lecţii poţi învăţa din atitudinea lui Iosua și cum le poţi aplica în viaţa ta chiar acum?

7. Contemplarea exemplului oferit de marii eroi ai credinței este esenţială pentru creșterea noastră spirituală. În același timp, exemplul nostru suprem este Isus Hristos. Cum suntem schimbaţi atunci când ne concentrăm asupra vieții Domnului Isus? Vezi Evrei 12:1,2; 2 Corinteni 3:18.

Marco Iacoboni, un expert în neurologie de la Universitatea din California, Los Angeles, a cercetat funcția neuronilor-oglindă. Aceste mici circuite celulare sunt activate atât atunci când efectuăm o anumită acțiune – cum ar fi să râdem sau să îmbrățișăm pe cineva –, cât și atunci când observăm că altcineva face aceeași acțiune. Activitatea acestor neuroni reduce distincția dintre a vedea și a face.
Ellen G. White vorbește despre importanța contemplării caracterului lui Isus: „Privind la Domnul Isus, ne formăm concepții tot mai clare și mai precise cu privire la Dumnezeu și, privind la El, suntem schimbați. Bunătatea și dragostea față de semenii noștri devin instinctul nostru firesc. Dezvoltăm un caracter care este copia caracterului divin. Pe măsură ce devenim asemenea Lui, capacitatea noastră de a-L cunoaște pe Dumnezeu se extinde. Intrăm tot mai mult într-o relație de părtășie cu lumea cerească, iar capacitatea noastră de a primi bogățiile cunoașterii și ale înțelepciunii veșniciei este într-o continuă creștere” (Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 355).

8. Potrivit Romani 12:1,2, care sunt cele două forţe opuse care acţionează în viaţa noastră? Cum ne putem asigura că o lăsăm să lucreze pe cea bună?

În capitolul de sinteză al Epistolei către romani, apostolul Pavel vorbește despre două forțe antagonice care încearcă să ne modeleze viața. Pe de o parte, lumea din jur, prin influențele ei diverse, caută zilnic să ne forțeze să ne încadrăm în tiparele ei, determinând o conformare care acționează din exterior spre interior.
Pentru a contracara acest impact, Duhul Sfânt poate să ne transforme din interior spre exterior într-o manieră similară cu modul în care o omidă se metamorfozează într-un frumos fluture. Dar, pentru ca acest proces să aibă loc, trebuie să ne consacrăm lui Dumnezeu și să Îi cerem să continue lucrarea bună pe care a început-o în noi (Filipeni 1:6). În cele din urmă, trebuie să facem alegerea conștientă, clipă de clipă, de a umbla în Duhul.

„Credința lui Caleb era acum la fel ca atunci când mărturia lui contrazisese raportul negativ al celorlalte iscoade. El crezuse în promisiunea lui Dumnezeu că avea să dea poporului Său în stăpânire Canaanul și, în acest sens, Îl urmase pe Domnul cu toată inima. Îndurase împreună cu poporul său îndelungata călătorie prin pustiu și avusese, în felul acesta, parte de dezamăgirile și de durerile celor vinovați. Dar nu se plângea, ci preamărea îndurarea lui Dumnezeu, care îl ocrotise prin pustiu în timp ce frații lui mureau. În mijlocul greutăților, pericolelor și molimelor călătoriei prin pustiu și în anii de lupte de la intrarea în Canaan, Domnul îl ținuse în viață, iar acum, când avea peste 80 de ani, puterea nu îi slăbise. El n-a cerut un ținut gata cucerit, ci pe acela despre care iscoadele spuseseră în mod deosebit că nu poate fi cucerit. Cu ajutorul lui Dumnezeu avea să smulgă cetățile acestea din mâna chiar a uriașilor acelora în fața cărora se clătinase credința lui Israel. […] Bătrânul și viteazul luptător dorea să dea poporului o pildă care să-L onoreze pe Dumnezeu și care să încurajeze semințiile să supună pe deplin pământul pe care părinții lor l-au considerat de necucerit” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 512, 513).
„Credința lui Caleb în Dumnezeu i-a dat curaj, l-a făcut să nu se teamă de oameni și i-a permis să apere binele cu îndrăzneală și fermitate. Prin încrederea în aceeași putere, în mărețul General al oștilor cerești, fiecare soldat adevărat al crucii poate primi puterea și curajul necesare pentru a învinge obstacolele care par de netrecut” (Ellen G. White, în The Advent Review and Sabbath Herald, 30 mai 1912).

Zilnic: Iosua 20 – Judecătorii 2; Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 50, 51

1. 1. Unde apare expresia „cetatea de scăpare pentru ucigași”?
   2. Pe câți oameni urmărea un singur israelit și de ce?
   3. Câți ani a trăit Iosua?
   4. Cum se stricau oamenii după moartea judecătorului?
   5. Cum i-a învăţat apostolul pe credincioși să-și ţină mintea în
      frâu?