Viața în țara promisă

Traiul într-o comunitate poate duce uneori la dispute și tensiuni. Acest lucru este valabil mai ales într-o comunitate precum biserica, în care oameni din medii și din clase sociale diferite – și uneori crescuți în culturi complet diferite – trăiesc și lucrează împreună pentru un scop comun.
În această săptămână vom studia capitolul 22 din cartea Iosua și o situație tensionată care a pornit de la o mare neînțelegere în rândul poporului. La începutul cărții, Iosua le-a poruncit unor seminții să treacă Iordanul și să participe la cucerire alături de semințiile de pe partea de vest a Iordanului (Iosua 1:12-18). Acum, că misiunea fusese îndeplinită, acele seminții erau libere să se întoarcă. Doar că, pe partea estică a Iordanului, ele construiesc un altar care stârnește îngrijorare în rândul semințiilor de pe partea de vest a Iordanului.
De ce este periculos să tragem concluzii pripite despre comportamentul altora? Cum putem cultiva unitatea în biserică? De ce este important să avem în vedere aria mai largă a chemării noastre și să nu ne lăsăm distrași? Acestea sunt câteva dintre întrebările la care vom răspunde săptămâna aceasta.

1. Ce ne spune Iosua 22:1-8 despre devotamentul rubeniţilor, gadiţilor și al jumătăţii din seminţia lui Manase?

Iosua afirmă că semințiile de dincolo de Iordan și-au îndeplinit în totalitate obligațiile stabilite de Moise și de el însuși, ceea ce a însemnat o dedicare și un sacrificiu important în numele cauzei comune a poporului Israel. Israeliții din aceste triburi au luptat alături de frații lor „o bună bucată de vreme”, ceea ce în realitate a însemnat aproximativ 6-7 ani (compară cu Iosua 11:18; 14:10; Deuteronomul 2:14). Soțiile și copiii lor fuseseră lăsați acasă, pe partea de est a Iordanului, iar ei au decis să lupte cu loialitate alături de frații lor, înfruntând amenințarea rănilor și a morții în război.
Aceste versete transmit indirect importanța unității națiunii și a țării. De asemenea, creează contextul pentru relatarea care urmează, care este în esență despre unitate. Vor rămâne semințiile israelite unite, în ciuda graniței naturale puternice pe care Iordanul o formează între ele? Vor lăsa geografia să își pună amprenta asupra identității lor naționale? Sau vor face în așa fel încât închinarea lor comună la singurul Dumnezeu să îi păstreze ca națiune aleasă de El, unită și puternică sub îndrumarea Sa teocratică?
Iosua explică singurul mod în care o astfel de fidelitate a fost posibilă: ei nu au slujit fraților lor israeliți, ci lui Iahve Însuși, care le-a încredințat această misiune. Găsim același principiu în Noul Testament. Apostolul Pavel i-a îndemnat pe creștini să se implice în lucrare ca și cum ar lucra pentru Dumnezeu, nu doar pentru oameni (vezi Efeseni 6:7; Coloseni 3:23; 1 Tesaloniceni 2:4). Ce chemare mai înaltă există decât aceea de a lucra, în definitiv, pentru Creatorul cosmosului?
În viața de zi cu zi ne confruntăm adesea cu situații și dificultăți care ne pot descuraja cu ușurință și ne pot face să vrem să renunțăm la luptă. Uneori este ușor să renunțăm. Cu toate acestea, putem face apel la puterea Domnului, care promite să fie cu noi și ne dă forța să facem ceea ce ne cere. Dacă avem permanent în vedere înalta noastră chemare, putem fi motivați să mergem înainte, în ciuda provocărilor și descurajărilor inevitabile, care fac parte din existența noastră căzută de aici.

Iosua 22:5,6 relatează că Iosua le-a cerut seminţiilor care plecau să rămână fidele Domnului, iar apoi le-a binecuvântat. Cum ar fi transformate relaţiile dintre membrii bisericii dacă ne-am ruga unii pentru alţii mai mult?

2. Citește în Iosua 22:9-20 relatarea despre întoarcerea seminţiilor. Ce acuzaţii aduc seminţiile vestice la adresa seminţiilor estice? În ce măsură erau întemeiate aceste acuzaţii?

În contrast cu versetul 1, unde semințiile de pe partea estică a Iordanului sunt menționate cu numele lor obișnuit (rubeniți, gadiți etc.), aici este folosită o expresie diferită: „fiii lui Ruben”, „fiii lui Gad” și „jumătate din seminția lui Manase,” în opoziție cu „fiii lui Israel” (Iosua 22:11, NTR), reprezentând astfel o entitate diferită.
În narațiune, expresiile „toată adunarea Domnului” și „copiii lui Israel” se referă doar la cele nouă seminții și jumătate de pe partea vestică a Iordanului, subliniind ruptura care a apărut între cele două grupuri. Într-adevăr, întrebarea din substratul relatării care urmează este dacă semințiile de pe partea de est a râului pot fi considerate israelite.
Ne-am aștepta la o încheiere liniștită a situației. Cu toate acestea, apare o tensiune, deoarece se spune că semințiile din est au ridicat un altar lângă Iordan. Textul nu oferă aici niciun motiv pentru acest act și nici nu descrie funcția altarului sau vreo activitate specifică legată de acesta. Ambiguitatea cu privire la semnificația acestui altar crește și mai mult când observăm trimiterile la prima trecere a Iordanului, din capitolele 3 și 4, unde tot poporul Israel a ajuns pe malul Iordanului pentru a trece în teritoriul principal al Canaanului. În cazul de față, doar o parte din Israel ajunge în regiunea Iordanului, dar de data aceasta pentru a traversa râul în direcția opusă.
În ambele cazuri se ridică o structură din pietre. Prima a servit drept memorial, în timp ce a doua este percepută ca un altar impresionant. Întrebarea care se naște inevitabil în minte este: „Ce înseamnă pietrele acestea?” (compară cu Iosua 4:6,22). Este acest altar construit pentru jertfe sau este doar un memorial? Încep deja aceste seminții să cadă în apostazie?
Lipsa consultării cu Iosua, cu Eleazar sau cu liderii semințiilor lasă loc pentru o neînțelegere ce poate duce la un conflict teribil.

La ce fac referire Isus și Pavel în Luca 6:37; Ioan 7:24; 1 Corinteni 4:5, când ne sfătuiesc să evităm să-i judecăm pe alţii? De ce este atât de ușor să tragem concluzii greșite cu privire la motivele altora?

3. Citește din nou Iosua 22:13-15, dar de data aceasta în lumina capitolului 25 din Numeri. De ce îl aleg israeliţii pe Fineas ca lider al delegaţiei trimise la cele două seminţii și jumătate?

Înainte de a lua de bune zvonurile despre ceea ce ar putea fi perceput ca o declarație de independență, cele nouă seminții și jumătate – numite de două ori „copiii lui Israel” – trimit o delegație pentru a clarifica menirea și semnificația altarului. Din delegație făcea parte Fineas, fiul marelui-preot Eleazar, care avea să fie succesorul lui Eleazar după moartea acestuia (Iosua 24:33). Fineas era deja cunoscut ca preotul care pusese capăt desfrânării lui Israel la Baal-Peor (Numeri 25). „La vederea acestui lucru, Fineas, fiul lui Eleazar, fiul preotului Aaron, s-a sculat din mijlocul adunării și a luat o suliță în mână. S-a luat după omul acela din Israel până în cortul lui, i-a străpuns prin pântece pe amândoi: atât pe bărbatul acela din Israel, cât și pe femeia aceea. Și a încetat astfel urgia care izbucnise printre copiii lui Israel” (Numeri 25:7,8).
Fineas avea cu siguranță o anumită influență. Ceilalți emisari erau reprezentanți ai celor nouă seminții și jumătate de la vest de Iordan, fiecare fiind capul unei familii (lit. „capul casei tatălui său”), în cadrul clanurilor lui Israel.
Delegația își începe acuzația de sacrilegiu și răzvrătire cu formula profetică oficială: „așa vorbește”. Deosebirea aici este că nu Domnul vorbește, ci „toată adunarea Domnului” (Iosua 22:16). Ei lansează acuzația că poporul Israel a comis păcat, trădare și răzvrătire. Termenul
„păcat” este același cuvânt ebraic folosit pentru păcatul lui Acan (Iosua 7:1) și apare de mai multe ori în primele cinci cărți ale lui Moise (de exemplu, Leviticul 5:15; 6:2; Numeri 5:6,12). Exemplul lui Acan și cel de la Baal-Peor servesc drept precedente: unul pentru trădare și celălalt pentru răzvrătire. Cele două situații exprimă și teama celor nouă seminții și jumătate că actul construirii unui altar neautorizat va duce la apostazie, idolatrie și imoralitate, ceea ce va atrage mânia Domnului asupra întregii națiuni a lui Israel.

Cu toţii avem experienţe negative din trecut care influenţează modul în care vom gestiona situaţii asemănătoare în viitor. Cum ne ajută harul lui Dumnezeu să ne asigurăm că tragediile din trecut nu determină modul în care ne tratăm aproapele în prezent?

4. Citește Iosua 22:21-29 în lumina textului din Proverbele 15:1. Ce putem învăţa din răspunsul dat de seminţiile din est?

Răspunsul celor acuzați, la fel de direct și de ferm ca acuzația, constituie atât tematic, cât și structural, miezul capitolului. Până în acest punct, semințiile vizate nu au răspuns la acuzații, ci au ascultat în liniște ce anume li se impută. Având în vedere gravitatea acuzațiilor, răbdarea lor este exemplară, deoarece demonstrează adevăratul sens al proverbului: „Un răspuns blând potolește mânia, dar o vorbă aspră ațâță mânia” (Proverbele 15:1).
Propoziția de deschidere a apărării conține o serie de nume divine atribuite Dumnezeului lui Israel: El, Elohim, Iahve (Iosua 22:22). Aceasta este repetată apoi, cu mai multă forță, devenind un jurământ solemn pentru a risipi îndoielile și acuzațiile false care aproape că au dus la un război civil în Israel. Cei din semințiile vestice sunt ferm convinși că Dumnezeu cunoaște și înțelege pe deplin situația și speră ca delegația prezentă să ajungă la aceeași concluzie. Cele două seminții și jumătate recunosc și că sunt răspunzătoare în fața Domnului, cerându-I să Se răzbune (compară cu Deuteronomul 18:19; 1 Samuel 20:16), dacă sunt într-adevăr vinovate.
Urmează o revelație surprinzătoare, care, pe de o parte, dovedește că baza acuzației este falsă (un altar nu poate servi doar ca loc de jertfă) și, pe de altă parte, dezvăluie adevărata motivație. Teama de separarea de Israel, nu apostazia era adevăratul motiv al acțiunii lor. Astfel, construirea altarului nu este o dovadă a apostaziei, așa cum se presupunea. De fapt, adevărul este tocmai opusul: ei acționaseră din teamă de Domnul, la fel cum făcuseră și semințiile din partea de vest a Iordanului. Adevărata bază a unității lui Israel nu este geografia sau dimensiunea fizică a moștenirii, ci loialitatea spirituală față de cerințele Domnului.
Îngrijorarea sinceră din partea semințiilor vestice reiese și din bucuria lor autentică atunci când se confirmă nevinovăția semințiilor estice. În loc să se simtă învinși de argumentele fraților lor, israeliții din vest manifestă o bucurie autentică pentru că suspiciunile lor s-au dovedit greșite. Războiul civil din Israel a fost evitat, iar națiunea a rămas unită.

Cum reacţionezi la acuzaţiile false? Împărtășește câteva dintre principiile care îţi ghidează atitudinea. Pentru inspiraţie, vezi Psalmii 37:3-6,34,37.

5. Ce lecţii ne oferă Iosua 22:30-34 cu privire la rezolvarea conflictelor și unitatea bisericii? (Vezi Psalmul 133; Ioan 17:20-23; 1 Petru 3:8,9.)

Iosua 22 conține principii aplicabile în familie, biserică și comunitate.
1. Atunci când lucrurile merg prost sau par să meargă prost, cel mai bun lucru pe care îl putem face este să comunicăm, în loc să ne reprimăm gândurile până când explodează. Este bine ca poporul lui Dumnezeu să nu rămână indiferent atunci când par să apară probleme. Desigur, dacă semințiile din Transiordania și-ar fi comunicat intenția de a construi un altar, întreaga problemă ar fi putut fi evitată.
2. Chiar dacă ești sigur de părerea ta, nu te grăbi să tragi concluzii! Semințiile din partea de vest a Iordanului s-au grăbit să creadă zvonurile ajunse la urechile lor și să tragă concluzia falsă că semințiile din partea de est apostaziaseră deja.
3. Discută despre problemele reale sau aparente înainte de a acționa pe baza concluziilor tale!
4. Fii dispus să faci un sacrificiu pentru a ajunge la unitate! Semințiile din vestul Iordanului au fost dispuse să renunțe la o parte din teritoriul lor pentru a găzdui celelalte seminții, dacă faptul că se aflau de cealaltă parte a Iordanului era cauza presupusei lor apostazii (Iosua 22:19).
5. Când ești acuzat, fie pe bună dreptate, fie pe nedrept, oferă un răspuns blând, care abate mânia! Dacă răspunzi unei acuzații cu o altă acuzație nu vei ajunge niciodată la pace. Încearcă să înțelegi înainte de a căuta să fii înțeles!
6. Bucură-te și binecuvântează-L pe Dumnezeu atunci când pacea este restabilită! Este minunat să vedem că adunarea israelită majoritară a manifestat o bucurie autentică atunci când a aflat despre adevărata motivație a celor două seminții și jumătate. Acești israeliți nu au fost atât de mândri încât să nu poată recunoaște că s-au înșelat în judecata lor.
Dacă semințiile din estul Iordanului ar fi apostaziat, poporul Israel ar fi aplicat cerințele legământului. Unitatea nu poate fi niciodată un argument pentru a dilua adevărul sau a renunța la principiile biblice. Cu toate acestea, disciplina bisericească ar trebui să fie întotdeauna ultima (nu prima) soluție, după ce încercările de împăcare și asistența pastorală bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu nu au avut succes. Cât de diferite ar fi bisericile noastre, dacă aceste principii simple ar fi aplicate consecvent!

„Deși, pe de o parte, este foarte important să se evite tratarea cu lejeritate a păcatului, la fel de important este, pe de altă parte, să se evite judecățile pripite și bănuielile neîntemeiate. […]
Înțelepciunea de care au dat dovadă rubeniții și cei ce erau cu ei este demnă de urmat. În timp ce căutau să susțină cu sinceritate cauza adevăratei religii, ei au fost acuzați pe nedrept și mustrați cu asprime; cu toate acestea, nu au manifestat resentimente. Cu amabilitate și răbdare au ascultat învinuirile fraților lor, înainte de a căuta să se apere, iar după aceea și-au explicat motivele și și-au arătat nevinovăția. În felul acesta, a fost înlăturată amical dificultatea care ar fi putut să atragă după sine probleme extrem de grave.
Cei care au dreptate pot rămâne liniștiți și cumpăniți chiar și atunci când sunt acuzați pe nedrept. Dumnezeu cunoaște tot ce este greșit înțeles de oameni și prezentat distorsionat și, cu liniște deplină, putem încredința cazul nostru mâinii Sale. Cauza acelora care se încred în El va fi la fel de cert apărată cum a fost descoperită vinovăția lui Acan. Aceia care sunt mânați de Duhul lui Hristos vor avea acea iubire prietenească și îndelung răbdătoare” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 519-520).

Zilnic: Judecătorii 17 – Rut 2; Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 55, 56

1. 1. Cine erau cei interesați de noroc în călătorie?
   2. Pentru cine au fost preoți strănepoții lui Moise?
   3. Ce blestem despre căsătorie au jurat copiii lui Israel?
   4. Cine a spus: „Sunt mult mai amărâtă decât voi”?
   5. Cine l-a judecat pe Ioan la Roma?