Moștenitori ai făgăduințelor, prizonieri ai speranței

Capitolele 13 la 21 din Iosua conțin liste ample de granițe geografice care delimitează zonele alocate semințiilor lui Israel. Pentru cititorul modern, aceste liste pot părea irelevante, dar ele se bazează pe o înțelegere teologică a țării promise, care este importantă și pentru noi astăzi. Prin aceste liste concrete, Dumnezeu dorea să le arate israeliților că țara nu era doar un vis, ci o realitate promisă într-un mod foarte tangibil, măsurabil. Însă, pentru ca această promisiune să devină realitate, ei trebuiau să acționeze.
Adică, da, Dumnezeu urma să le dea țara ca moștenire, urma să fie un cadou în direcția împlinirii promisiunii făcute părinților lor. „Vedeți, v-am pus țara înainte, intrați și luați în stăpânire țara pe care Domnul a jurat părinților voștri, Avraam, Isaac și Iacov, că o va da lor și seminței lor după ei” (Deuteronomul 1:8). Dar, da, și ei aveau un rol de jucat.
În această săptămână vom analiza câteva concepte teologice legate de țara promisă și implicațiile lor spirituale pentru cei care revendică toate promisiunile care se găsesc în Domnul Isus.

1. Potrivit Geneza 2:15 și 3:17-24, care au fost consecinţele căderii în ceea ce
privește spațiul în care trăia primul cuplu uman?

La creație, Dumnezeu i-a așezat pe Adam și pe Eva într-un mediu perfect care întruchipa abundența și frumusețea. Primul cuplu de oameni L-a întâlnit pe Creatorul lor în cadrul unui minunat spațiu de locuit care le putea satisface toate nevoile fizice. Pe lângă cuvântul rostit de Dumnezeu, grădina Eden servea ca centru de învățare în care Adam și Eva au dobândit o cunoaștere profundă a caracterului lui Dumnezeu și a vieții pe care El o dorea pentru ei. Prin urmare, atunci când au rupt relația de încredere cu Creatorul lor, s-a schimbat și relația lor cu grădina Eden și, ca semn al relației rupte, au trebuit să părăsească grădina. Ei au pierdut teritoriul pe care Dumnezeu li-l dăduse. Astfel, grădina Eden a devenit simbolul vieții la superlativ, iar noi vom redescoperi în tema țării promise motivele literare asociate acestui simbol.

2. Cum au perceput patriarhii făgăduinţa privind primirea acestei ţări?
(Vezi Geneza 13:14,15; 26:3,24; 28:13.) Ce crezi că înseamnă pentru noi,
ca adventiști, să trăim ca moștenitori ai făgăduinţelor (Evrei 6:11-15)?

Când Avraam a intrat în țara pe care Dumnezeu i-o arătase, prin credință, acea țară a devenit țara promisă pentru el și pentru urmașii săi. A rămas țara promisă timp de 400 de ani. Patriarhii nu dețineau cu adevărat țara; nu era a lor în așa fel încât să o poată da copiilor lor drept moștenire. În schimb, aceasta Îi aparținea lui Dumnezeu, așa cum Îi aparținuse grădina Eden. Așa cum Adam și Eva nu au făcut nimic care să le dea dreptul la grădina Eden, nici poporul Israel nu a contribuit cu nimic ca să merite țara. Aceasta a fost un dar de la Dumnezeu, la inițiativa Sa. Poporul Israel nu avea niciun drept implicit sau vreo pretenție de a deține țara (Deuteronomul 9:4-6); numai prin harul lui Dumnezeu o putea stăpâni.
Patriarhii au fost moștenitorii făgăduințelor până când acestea au devenit realitate. Noi, ca urmași ai lui Hristos, am moștenit făgăduințe și mai bune (Evrei 8:6), care se vor împlini dacă o să călcăm „pe urmele celor ce, prin credință și răbdare, moștenesc făgăduințele” (Evrei 6:12).

3. Analizează Exodul 3:8; Leviticul 20:22; 25:23; Numeri 13:27;
Deuteronomul 4:1,25,26; 6:3 și Psalmii 24:1. Care era relaţia specială
dintre Dumnezeu, Israel și ţara promisă?

La un nivel profund elementar, țara oferă unei națiuni o identitate fizică. Poziționarea geografică a națiunii determină ocupația și stilul de viață al locuitorilor ei. Sclavii nu aveau un loc al lor; altcineva se bucura de rezultatele muncii lor. A avea pământ însemna libertate. Identitatea poporului ales era strâns legată de locuirea în țara promisă.
Între Dumnezeu, poporul Israel și țară exista o relație specială. Israel a primit țara de la Dumnezeu ca un dar, nu ca un drept inalienabil. Poporul ales putea stăpâni țara atâta timp cât se afla într-o relație de legământ cu Iahve și respecta preceptele legământului. Cu alte cuvinte, israeliții nu puteau beneficia de acel pământ și binecuvântările lui fără binecuvântarea lui Dumnezeu.
În același timp este adevărat că țara oferea un mijloc prin care poporul Israel Îl putea înțelege mai bine pe Dumnezeu. Viața în țară avea să le amintească mereu israeliților de un Dumnezeu devotat, care Își respectă promisiunile și este demn de încredere. Nici țara, nici poporul Israel nu ar fi existat fără inițiativa lui Dumnezeu, care era sursa și temelia existenței lor. În timp ce se aflau în Egipt, Nilul și sistemul de irigații, împreună cu munca grea le asigurau recoltele necesare pentru subzistență. Canaanul era diferit. Israeliții depindeau de ploaie pentru bogăția recoltelor și numai Dumnezeu era Cel care putea controla vremea. Astfel, țara le amintea locuitorilor ei de dependența lor constantă de Dumnezeu.
Chiar dacă poporul Israel a primit țara în dar de la Iahve, în esență tot El a rămas proprietarul. Ca adevăratul proprietar al întregului pământ (Psalmii 24:1), Iahve are dreptul de a oferi țara poporului Israel sau de a o lua de la el. Dacă Dumnezeu este proprietarul pământului, atunci israeliții și, prin extensie, toți oamenii sunt străini și călători sau, în terminologia modernă, suntem cu toții musafirii lui Dumnezeu pe termen lung în țara/pe pământul Lui.

În lumina textelor din 1 Petru 2:11 și Evrei 11:9-13, ce înseamnă pentru tine, lanivel personal, să trăiești ca un străin și călător, privind cu speranţă spre cetatea al cărei arhitect și ziditor este Însuși Dumnezeu?

4. Studiază Iosua 13:1-7. Chiar dacă ţara Canaan a fost un cadou de la Dumnezeu, care au fost dificultățile care au venit odată cu posesia ei?

Având în vedere faptul că israeliții trăiseră timp de secole ca sclavi, abilitățile lor militare nu erau suficiente pentru a cuceri țara. Nici măcar stăpânii lor, egiptenii, cu armatele lor bine pregătite și echipate, nu au reușit să o ocupe definitiv. Egiptenii nu au cucerit niciodată Canaanul complet, din cauza aspectelor inatacabile ale cetăților fortificate. Acum, unei națiuni de foști sclavi i se spune să cucerească o țară pe care foștii ei stăpâni nu au fost în stare să o supună. Dacă va fi ca israeliții să stăpânească vreodată țara, va fi doar prin harul lui Dumnezeu, nu prin propriile eforturi.
Capitolele 13 la 21 din Iosua tratează împărțirea țării între semințiile poporului Israel. Această împărțire îi arată poporului Israel nu numai ce i-a fost repartizat, ci și ce mai trebuie să cucerească din teritoriul respectiv. Israeliții pot trăi în siguranță în țara pe care Dumnezeu le-a dat-o ca moștenire. Ei sunt chiriașii de drept, legitimi ai țării aflate în proprietatea lui Dumnezeu. Totuși, inițiativa lui Dumnezeu trebuie să fie însoțită de un răspuns uman. Prima jumătate a cărții arată modul în care Dumnezeu alocă țara prin deposedarea canaaniților; a doua jumătate relatează modul în care poporul Israel intră în posesia țării prin instalarea în respectivele locuri.
Această complexitate a cuceririi ilustrează dinamica mântuirii noastre. La fel ca Israel, noi nu putem face nimic pentru a ne câștiga mântuirea (Efeseni 2:8,9). Este un dar, la fel cum țara a fost darul lui Dumnezeu pentru israeliți pe baza relației lor de legământ cu El. Cu siguranță nu s-a bazat pe meritele lor (vezi Deuteronomul 9:5).
Totuși, ca să se bucure de cadoul primit de la Dumnezeu, israeliții trebuiau să își asume toate responsabilitățile care veneau odată cu locuirea în țară, la fel cum noi trebuie să parcurgem procesul de sfințire printr-o ascultare din iubire față de cerințele impuse de statutul de cetățeni ai împărăției lui Dumnezeu. Deși nu este același lucru, există o paralelă destul de clară între faptul că ei au primit țara prin har și faptul că noi primim mântuirea prin har. Ni s-a oferit un dar minunat, însă este un dar pe care îl putem pierde dacă nu suntem atenți.

Cum se confruntă creștinii de astăzi cu provocări similare celor legate de ocuparea ţării promise? Vezi Filipeni 2:12; Evrei 12:28.

Țara promisă a trebuit să fie împărțită pe seminții, neamuri și familii (Numeri 34:13-18) pentru a se evita situația în care aceasta să fie deținută de câteva elite conducătoare.

5. Potrivit Leviticul 25:1-5,8-13, care era scopul anului sabatic și al anului jubiliar („anul de veselie”)?

Spre deosebire de Egipt, unde era uzual ca cetățenii să își piardă pământul și să devină slugile faraonului, intenția lui Dumnezeu în privința israeliților era ca aceștia să nu ajungă niciodată deposedați definitiv de moștenirea lor. Nimeni nu putea deține pământul în afara clanului („neamului”) și a familiei căreia îi fusese inițial alocat. De fapt, conform planului lui Dumnezeu, pământul nu putea fi vândut niciodată; el putea fi doar închiriat în funcție de valoarea sa, stabilită pe baza numărului de ani rămași până la următorul jubileu („anul de veselie”). Prin urmare, rudele persoanei care fusese obligată să își vândă pământul strămoșesc aveau datoria să îl răscumpere chiar înainte de jubileu (Leviticul 25:25). Împărțirea țării devine o fereastră către inima lui Dumnezeu. Ca Tată ceresc, El dorește să îi vadă pe copiii Săi generoși cu cei lipsiți și să facă în așa fel încât pământurile lor să îi hrănească pe cei săraci în fiecare al șaptelea an. Anul sabatic aplica principiul poruncii Sabatului la o scară mai largă. Pe lângă faptul că valorifică și încurajează munca asiduă, deținerea pământului implică și respect și bunătate față de cei care se confruntă cu dificultăți financiare.
Legislația privind proprietatea asupra pământului îi oferea fiecărui israelit oportunitatea de a se elibera de circumstanțele opresive moștenite sau autoinduse și de a avea un nou început în viață. În esență, acesta este scopul principal al Evangheliei: să elimine distincția dintre bogați și săraci, angajator și angajat, privilegiați și defavorizați, punându-ne pe toți pe picior de egalitate prin recunoașterea nevoii noastre absolute de harul lui Dumnezeu. Din nefericire, poporul Israel nu a respectat standardul stabilit de Dumnezeu și, după secole, avertismentele cu privire la deposedare s-au împlinit (2 Cronici 36:20,21).

Cum ne pot aminti principiul împărţirii ţării și principiul Sabatului că, în ochii lui Dumnezeu, suntem cu toţii egali? Cum ne poate ajuta Sabatul să refuzăm ciclurile vicioase și exploatatoare ale consumerismului, care afectează atâtea societăţi?

6. Citește Ieremia 24:6; 31:16; Ezechiel 11:17; 28:25 și 37:14,25. Care a fost promisiunea lui Dumnezeu cu privire la întoarcerea poporului Israel în ţara promisă și cum s-a împlinit?

În timpul exilului babilonian, israeliții au avut parte nu doar de trista realitate a faptului că nu mai aveau un loc al lor, ci și de promisiunea că relația lor cu Dumnezeu, deși concretizată prin promisiunea țării, nu era condiționată și limitată de deținerea țării. Atunci când israeliții și-au mărturisit păcatele, s-au pocăit și L-au căutat pe Domnul din toată inima, Dumnezeu Și-a respectat din nou promisiunea și i-a adus înapoi în țara lor ca semn al restaurării lor. Cu alte cuvinte, El era în continuare Dumnezeul lor, chiar dacă nu se aflau în țară.
Totuși, așa cum făgăduința că poporul Israel avea să stăpânească țara pentru totdeauna era o făgăduință condiționată (Deuteronomul 28:63,64; Iosua 23:13,15; 1 Împărați 9:7; 2 Împărați 17:23; Ieremia 12:10-12), la fel era și făgăduința lui Dumnezeu de a-i aduce din nou în țară și de a le asigura prosperitatea după exil. În același timp, profeții din Vechiul Testament au indicat o restaurare pe care avea să o aducă un viitor rege davidic (Isaia 9:6,7; Zaharia 9:9,16). Această promisiune s-a împlinit prin viața, moartea și învierea lui Isus Hristos, în persoana căruia aveau să se împlinească toate promisiunile făcute vechiului Israel. În Noul Testament nu se menționează în mod direct țara promisă, dar ni se spune că promisiunile lui Dumnezeu s-au împlinit în și prin Isus Hristos (2 Corinteni 1:20; Romani 15:8). Prin urmare, în lumina lui Hristos, țara este reinterpretată și devine simbolul binecuvântărilor spirituale pe care Dumnezeu intenționează să le ofere poporului Său credincios, aici și acum (Efeseni 2:6) și în viața de apoi.
Împlinirea supremă a promisiunii divine de odihnă, belșug și bunăstare în țară va avea loc pe noul pământ, unde păcatul și consecințele sale nu vor mai exista. În acest sens, în calitate de creștini, speranța noastră se bazează pe promisiunea lui Hristos că Se va întoarce și, după 1.000 de ani în ceruri, Își va instaura împărăția veșnică pe pământul înnoit. Aceasta va fi împlinirea finală a tuturor făgăduințelor privind țara promisă.

Ce speranţă supremă găsim în Ioan 14:1-3; Tit 2:13 și Apocalipsa 21:1-3 și de ce moartea Domnului Isus ne garantează împlinirea acestei speranţe?

„Vom fi pentru totdeauna salvați atunci când vom intra prin porțile cetății. Atunci ne vom putea bucura că suntem mântuiți, pentru totdeauna mântuiți. Dar până atunci trebuie să ascultăm de îndemnul apostolului și «să luăm dar bine seama ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduința intrării în odihna Lui, niciunul din să nu se pomenească venit prea târziu» . Cunoașterea Canaanului, cântarea cântărilor Canaanului, bucuria perspectivei de a intra în Canaan nu i-au adus pe copiii lui Israel în viile și livezile de măslini ale țării promise. Ei puteau să și-o însușească într-adevăr doar prin ocupare, prin respectarea condițiilor, prin exercitarea unei credințe vii în Dumnezeu, prin însușirea promisiunilor ei” (Ellen G. White, în The Youth’s Instructor, 17 februarie 1898).
„În Biblie, moștenirea celor mântuiți este numită «o patrie» (Evrei 11:14-16). Acolo, păstorul ceresc Își conduce turma la izvoare de apă vie. Pomul vieții își dă roadele în fiecare lună, iar frunzele pomului sunt pentru vindecarea neamurilor. Acolo sunt izvoare care curg continuu, limpezi precum cristalul, și, pe malul lor, pomi unduind își aruncă umbrele pe cărările pregătite pentru răscumpărații Domnului. Acolo câmpiile întinse se continuă cu coline pline de frumusețe, iar munții lui Dumnezeu își înalță crestele înalte. Pe acele câmpii pașnice, lângă izvoarele pline de viață, poporul lui Dumnezeu, multă vreme peregrin și rătăcitor, va găsi un cămin” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 675).

Zilnic: Judecătorii 3 – 9; Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 52, 53

1. 1. Ce i-a profetizat Debora lui Barac?
   2. Cum sunt cei ce-L iubesc pe Domnul?
   3. Cu ce putere l-a trimis Dumnezeu pe Ghedeon?
   4. Din ce materiale a fost făcut efodul nelegiuit din Ofra?
   5. Cum se dobândește un loc în împărăţia lui Dumnezeu?