Motivaţia și pregătirea pentru misiune

Pavel le-a scris locuitorilor din Filipi: „Unii, este adevărat, propovăduiesc pe Hristos din pizmă și din duh de ceartă; dar alții, din bunăvoință. Aceștia din urmă lucrează din dragoste, ca unii care știu că eu sunt însărcinat cu apărarea Evangheliei; cei dintâi, din duh de ceartă, vestesc pe Hristos nu cu gând curat, ci ca să mai adauge un necaz la lanțurile mele. Ce ne pasă? Oricum: fie de ochii lumii, fie din toată inima, Hristos este propovăduit. Eu mă bucur de lucrul acesta și mă voi bucura” (Filipeni 1:15-18).

Ce cuvinte categorice! Fie „de ochii lumii, fie din toată inima”, Hristos este predicat – și aceasta era ceea ce conta pentru Pavel. Totuși, ideal ar fi ca motivele noastre pentru predicarea lui Hristos, pentru misiune, pentru prezentarea Veștii Bune în fața altora să izvorască din iubire și din adevăr – nu din ambiție egoistă, invidie sau ceartă.

Care sunt, așadar, motivațiile pentru predicarea lui Hristos și care sunt modurile în care ne putem pregăti în această direcție?

În această săptămână vom analiza câteva evenimente din biserica timpurie care ne pot oferi îndrumare în aspecte cruciale ale misiunii contemporane.

1. Citește Luca 24:1-12. Care a fost reacţia celor care au auzit despre Hristos cel înviat?

Duminică dimineața devreme după moartea lui Isus, un grup de femei a mers la mormânt. Pentru că se așteptau să găsească un mormânt încă sigilat, ele au fost șocate când au descoperit că mormântul era gol. Neștiind ce să facă, s-au speriat când li s-au arătat doi bărbați în haine strălucitoare. Însă acei bărbați aveau un mesaj pentru ele. Amintindu-le de cuvintele lui Isus, aceștia le-au spus femeilor că Isus înviase într-adevăr așa cum spusese. Pline de bucurie la auzul veștii, femeile s-au întors repede acolo unde se aflau ucenicii și mulți dintre adepții lui Isus și le-au spus ceea ce văzuseră și auziseră, pentru că nu mai puteau de bucurie. Adică le împărtășeau altora ceea ce aflaseră despre Hristos.

Îți poți imagina cum trebuie să se fi simțit acele femei? Tocmai avuseseră o experiență extraordinară, care cu siguranță le umpluse de venerație, dar ucenicii le-au catalogat drept „basme” și nu voiau să creadă. Totuși, Petru a fugit la mormânt să vadă cu ochii lui.

În cazul lui Petru – și al multora dintre noi – există o ezitare în acceptarea unui lucru doar pentru că l-a zis altcineva. Deși le luase în serios pe femei, Petru nu a putut să le împărtășească experiența decât mai târziu. La început nu a avut parte decât de un mormânt gol, care, așa cum spune Luca, l-a lăsat „mirat de cele întâmplate” (Luca 24:12). Experiența lui la mormânt nu a fost aceeași cu cea a femeilor.

De îndată ce au auzit vestea despre Isus, aceste femei au vrut să o împărtășească altora. Ce motivație mai importantă ar putea exista pentru misiune decât aceea de a le face altora cunoscut ce a făcut Isus pentru noi personal? Ce ne poate inspira mai mult decât răspândirea veștii bune cu privire la salvarea prin Isus, singura speranță pe care o are oricare dintre noi? Desigur, avem nevoie de o experiență personală cu Dumnezeu înainte să o putem împărtăși altora. Dorința noastră de a împărți cu alții ceea ce iubim foarte mult trebuie să fie o parte esențială a motivației noastre pentru misiune. La urma urmei, nu putem împărtăși ceea ce noi înșine nu avem, nu-i așa?

Care sunt experienţele pe care le-ai avut când ai înţeles prezenţa lui Dumnezeu și realitatea iubirii Sale? De ce sunt acele ocazii atât de preţioase pentru tine și cum te motivează să le duci și altora Vestea Bună?

2. Citește Luca 24:36-49. Ce s-a întâmplat aici și de ce a fost aceasta o experienţă esenţială pentru apostoli?

La început, de frică, ucenicilor nu le-a venit să creadă. Apoi, după ce L-au văzut pe Isus și au fost asigurați că El era într-adevăr în viață, ucenicilor tot nu le-a venit să creadă, dar de bucurie (Luca 24:41). Ai considerat vreodată că ceva era prea bun ca să fie adevărat? Aceasta a fost experiența ucenicilor și a celorlalți din camera de sus. Dacă Isus i-ar fi lăsat doar cu această experiență, era posibil ca după plecarea Lui credința lor să nu fi fost de durată. În timp, puterea experienței ar fi putut să se estompeze; aveau să uite sau poate chiar să înceapă să o pună la îndoială. Prin urmare, Isus nu S-a limitat doar să le arate cicatricile Sale și să mănânce pește în fața lor. Ci El i-a dus la Cuvânt și le-a arătat baza profetică a lucrării și slujirii Sale. Adică, indiferent cât de măreață ar fi fost experiența lor cu El, Isus tot voia ca credința lor să se întemeieze pe Cuvântul lui Dumnezeu.

Citește Luca 24:44. Și aici găsim o motivație puternică pentru mărturie, pentru misiune: Cuvântul lui Dumnezeu. Isus știa că, pentru a le consolida experiența, ucenicii trebuiau să înțeleagă de ce fusese nevoie ca El să moară și ce însemna învierea Lui. Aveau nevoie ca perspectiva lor asupra lumii să se reorienteze, dinspre împărăția politică și pământească spre marea soluție pentru păcat și biruința lui Hristos asupra morții. Evanghelia însemna mult mai mult decât dobândirea suveranității politice pentru Israel. Evanghelia dezvăluia biruința lui Hristos asupra lui Satana și garanta că într-o zi toată răutatea din lume avea să fie distrusă, că pământul avea să fie creat din nou, că Dumnezeu avea să fie în mijlocul poporului Său. El „le-a deschis mintea” (Luca 24:45) pentru a înțelege aceste adevăruri pe care trebuiau să le împărtășească lumii.

Experiențele noastre cu Isus nu pot sta în picioare fără a avea la bază Cuvântul Său, inclusiv profețiile cu trimitere la istorie și la evenimentele legate de prima și a doua venire a lui Isus. Înțelegând pe deplin aceste adevăruri, putem fi pregătiți și motivați pentru misiune.

Cât de bine cunoști profeţiile care vorbesc despre Hristos, atât la prima, cât și la a doua Lui venire? Mai ales în zilele finale, de ce trebuie să avem o bază puternică în Cuvântul lui Dumnezeu, inclusiv în profeţii, și de ce este înţelegerea lor atât de importantă, mai ales pentru misiune?

Luca 24 se încheie cu înălțarea Domnului Isus la cer (Luca 24:50-53). Dar acesta nu este sfârșitul narațiunii. Luca o continuă în cartea Faptele apostolilor. Chiar înainte de înălțarea Lui la cer, Isus le-a dat ucenicilor o misiune, o făgăduință și indicații precise să aștepte în Ierusalim o „putere de sus” (Luca 24:49; vezi și Faptele 1:4-8). Isus i-a îndemnat pe ucenici să aștepte în Ierusalim până când El Își va fi împlinit promisiunea de a le trimite „făgăduința Tatălui” (pe Duhul Sfânt).

3. Citește Faptele apostolilor 1:12-26. Ce făceau ucenicii, acum în număr de 120 de bărbaţi și femei, în timp ce așteptau?

Isus le dăduse ucenicilor o misiune clară: trebuiau să fie martorii Lui în lume. Așa că, în timp ce așteptau, se pregăteau pentru misiune în două moduri. În primul rând, Luca spune că stăruiau în rugăciune și în cereri. Nu era nicio îndoială în mintea lor cu privire la ce fel de misiune le încredințase Isus și fiecare dintre ei acceptase acea misiune. Lucrul acesta i-a inspirat să se unească în rugăciune. Luca nu precizează pentru ce se rugau, dar cu siguranță cereau înțelepciune, putere și curaj să ducă împreună la îndeplinire această misiune. Ce exemplu pentru noi!

Al doilea lucru făcut în timp ce așteptau a fost să se pregătească logistic pentru misiune. Iuda Îl trădase pe Isus trimițându-L la moarte, apoi își luase propria viață. Astfel rămăsese un loc liber printre cei 12. Așa că, în timp ce așteptau, ucenicii au căutat călăuzirea lui Dumnezeu și au ales un înlocuitor. De fapt, ucenicii se organizau și făceau planuri pentru a-și începe misiunea. În luarea acestor decizii, Petru a jucat un rol de conducere. Nimeni nu a pus la îndoială decizia lui; toți au văzut în ea o dovadă de înțelepciune de la Dumnezeu. Toți înțelegeau și credeau că Dumnezeu acționa în mijlocul lor. Timpul lor de așteptare nu a fost un timp de leneveală, ci a fost bine folosit și orientat în acțiuni legate de misiune.

În timp ce așteptăm revărsarea Duhului Sfânt care să ne ajute să definitivăm marea misiune a lui Dumnezeu, trebuie să ne unim pentru a ne încuraja unii pe alții (Evrei 10:24,25), rugându-ne pentru Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. De asemenea, ar trebui să ne aliniem atât noi, cât și biserica noastră la ceea ce are prioritate pentru Dumnezeu – salvarea celor pierduți.

Cum poţi învăţa să aștepţi înaintea Domnului și să nu îţi pierzi credinţa între timp? Cum îţi poţi folosi cel mai bine timpul de așteptare, așa ca ucenicii?

4. Citește Faptele apostolilor 2:1-41. Ce s-a întâmplat cu ucenicii ca rezultat al primirii Duhului Sfânt la Cincizecime?

Ucenicii au început să vorbească în alte limbi „după cum le dădea Duhul să vorbească” (Faptele 2:4). Esențial aici este că Dumnezeu i-a dat putere fiecărei persoane spre binele celor necredincioși. Binecuvântarea nu era doar în propriul beneficiu. Era o binecuvântare care să îi pregătească pentru cer sau o binecuvântare care să le faciliteze activitatea într-o limbă străină. Binecuvântarea le-a fost dată pentru îndeplinirea misiunii lui Dumnezeu pentru cei pierduți. Astăzi, Dumnezeu Își cheamă urmașii să își folosească darurile personale spre binele misiunii Sale pentru cei necredincioși. Ne-au fost date daruri: Ce chemare mai mare la misiune să existe decât aceea de a folosi ce ne-a fost dat, pentru a ajunge la alții?

Revărsarea Duhului Sfânt a avut ca rezultat pocăirea multor oameni de respingerea lui Mesia, căci fără îndoială unii dintre ei se aflaseră în Ierusalim când El murise. Gândește-te la forța acestei situații: Petru i-a acuzat pe unii dintre ei că L-au răstignit pe Hristos. Evident, aceștia au realizat ce făcuseră și, fiind condamnați, au strigat: „Fraților, ce să facem?” (Faptele 2:37).

Da, până și ei au primit iertarea. „Pocăiți-vă […] și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi darul Sfântului Duh” (Faptele 2:38).

Lucrând împreună, în armonie cu Duhul Sfânt și unii cu alții, acești urmași ai lui Isus au predicat pocăința și iertarea păcatelor – până și celor care ar fi putut fi implicați direct în răstignirea lui Isus. Aceasta este puterea Evangheliei. Dacă nici acest mesaj nu ne motivează la misiune, atunci ce să ne mai motiveze? Suntem chemați să-i prezentăm lumii Evanghelia, unei lumi păcătoase, decăzute, corupte, cu oameni păcătoși, decăzuți și corupți. Treaba noastră nu este să judecăm, treaba noastră este să dăm mărturie despre puterea salvatoare a lui Isus.

Până și complicilor la moartea lui Isus le-a fost oferită mântuirea. De ce această idee ar trebui: (1) să ne încurajeze în privinţa propriei noastre persoane și (2) să ne încurajeze să le dăm altora mărturie, indiferent cât de răi ar părea să fie?

5. Citește Faptele 2:41-47. Ce imagini ale bisericii primare te impresionează aici?

Capitolul 2 din Faptele apostolilor se încheie cu un tablou frumos al bisericii timpurii. Versetul 41 spune că aceia care erau botezați „s-au adăugat” la numărul ucenicilor. Am putea înțelege de aici că cineva a făcut calculul și a adunat numărul noilor credincioși cu numărul credincioșilor existenți, făcând un total al membrilor. Însă aceasta este o înțelegere superficială. Cuvintele din original transmit printre rânduri ideea că acești credincioși nou-botezați au devenit parte din grup ca egali.

O funcție de bază a bisericii creștine timpurii era ucenicia – facerea de ucenici. Noii membri care se alăturau grupului erau pregătiți ca ucenici în trei moduri. În primul rând, le erau prezentate în continuare învățătura apostolilor și legătura frățească. Cuvintele „învățătura apostolilor” și „legătură frățească” din Faptele 2:42 înseamnă literal „instruire” și „cooperare”. Predicarea apostolilor corecta credințele eronate și oferea noi explicații pentru ceea ce oamenii vedeau și experimentau, însă nu îi învăța și cum să trăiască acel nou adevăr în viața lor. Aplicarea adevărului la viața celui nou-convertit avea loc în cadrul relației, ca parte a grupului. Noii credincioși erau pregătiți cu atenție și în mod conștiincios atât prin învățare directă, cât și prin participarea la viața de zi cu zi a celorlalți credincioși, totul sub supravegherea și conducerea apostolilor, maturi și bine ancorați din punct de vedere spiritual.

A le spune oamenilor ce să facă, dar nu și cum să facă lucrul respectiv înseamnă o predicare slabă. Chiar dacă cineva citește cărți despre cum să acționeze sau ascultă predici care îi explică ce și cum să facă, nimic nu poate înlocui faptul de a-i vedea pe oameni acționând și apoi de a le urma exemplul. Pavel știa lucrul acesta și și-a îndemnat frații de credință să îi urmeze exemplul, așa cum el urma exemplul lui Isus (1 Corinteni 11:1). Când alții te pot vedea și pot urmări realitatea experienței tale cu Hristos, acest lucru va avea un impact și asupra lor.

Implică-te! Gândește-te la o persoană din viața ta pe care ai vrea să o vezi credincioasă. Roagă-te în fiecare zi pentru ca acea persoană să aibă o experiență personală cu Isus. Ce altceva mai mult ai putea face?

Implică-te şi mai mult! Cine este ucenicul pe care tu îl conduci la o relație cu Isus? Caută moduri prin care respectiva persoană să aibă o legătură frățească cu ceilalți credincioși.

Misiunea noastră trebuie să vină dintr-o profundă iubire și recunoștință pentru ceea ce a făcut și face Isus în viața noastră. Oricare altă motivație este greșită. A rămâne în Cuvânt și în armonie cu Cuvântul este cheia misiunii și evanghelizării de succes.

„Viața noastră trebuie să fie strâns legată de Hristos. Trebuie să primim continuu putere de la El, să ne împărtășim din Pâinea vie care S-a coborât din cer, să bem din fântâna mereu proaspătă a vieții și să transmitem mai departe, fără încetare, comorile ei abundente. Dacă Îl păstrăm pe Domnul în atenția noastră, îngăduind inimii noastre să-și exprime mulțumirea și laudele la adresa Lui, viața noastră religioasă își va păstra o stare de vigoare continuă. Rugăciunile noastre vor lua forma unei conversații cu Dumnezeu, ca și când am vorbi cu un prieten. El ne va descoperi tainele Sale în mod personal. Adesea vom trăi un simțământ fericit al prezenței Domnului Isus și ne va arde la suflet pe măsură ce Domnul ne va atrage tot mai aproape de El, stabilind o relație de comuniune cu noi, așa cum a făcut cu Enoh. Când creștinul va avea cu adevărat această experiență, în viața lui se vor vedea o simplitate, o umilință, o blândețe și o smerire a inimii care le vor arăta tuturor celor cu care se va asocia că a fost cu Isus și că a învățat de la El” (Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 129, 130).

Studiu zilnic

Biblia: Proverbele 26 – Eclesiastul 1;

1. Ce speranță poți avea în omul care se crede înțelept?
2. Cum va fi răsplătit cel ce-și păzește stăpânul?
3. Cum e numit omul care se încrede în inima lui?
4. Când se scoală femeia cinstită?

Ellen G. White: Divina vindecare, capitolul „Mântuit pentru a sluji”.

5. Cum e întărită credința să ceară și să primească mai mult?