Popoarele lumii (I)

Cartea Apocalipsa ne arată soluțiile lui Dumnezeu pentru lumea noastră căzută. În ultimele capitole, accesul la pomul vieții este redeschis, blestemul este ridicat, iar noi suntem primiți iarăși în prezența lui Dumnezeu. Apocalipsa, în anumite privințe, este cartea Geneza în sens invers, motiv pentru care Geneza rămâne o cheie importantă de înțelegere a modului în care problemele lumii au apărut de la bun început.

Un subiect-cheie atât în Daniel, cât și în Apocalipsa este guvernarea civilă, o succesiune de încercări omenești de a controla o planetă ce Îi aparține de drept lui Dumnezeu, care va domni în sfârșit în neprihănire după ce acest prelungit episod îngrozitor al păcatului și al răzvrătirii va fi încheiat. Procesul care duce la acest moment este foarte lung și cuprinde mii de ani de experimente umane în materie de autoguvernare. De funcționat, acestea n-au funcționat niciodată; chiar și cele care exprimau cele mai înalte idealuri au eșuat întotdeauna, adesea teribil. O mare parte din istoria tristă a omenirii de-a lungul mileniilor nu reprezintă altceva decât relatări ale tragediei aduse asupra noastră de aceste sisteme eșuate. Și situația se va înrăutăți, până când „împărăți veșnică” a lui Dumnezeu (Daniel 7:27) va fi în sfârșit instaurată.

Edenul a fost creat pentru a fi casa ideală a omenirii. Odată păcatul intrat în lume, Dumnezeu nu a avut de ales decât să separe omenirea de Grădină și de pomul vieții, cel puțin deocamdată. În afara Grădinii, oamenii au fost nevoiți să lucreze din greu pentru a-și asigura existența. Viața a devenit mai grea; a trebuit să trăim cu durere și să ne câștigăm traiul cu sudoarea frunții (Geneza 3:16-19). Primii noștri părinți au avut încredere că Împăratul de drept avea să le asigure o cale de întoarcere în Grădină și au adus jertfe la porțile Edenului în anticiparea răscumpărării pe care Dumnezeu a oferit-o chiar de la început lumii căzute.

„Grădina Edenului a rămas pe pământ mult timp după ce omul a fost alungat de pe plăcutele ei alei. […] Aici veneau Adam și fiii săi să I se închine lui Dumnezeu. Aici ei și-au reînnoit jurămintele de ascultare față de legea pe care o călcaseră, fiind astfel îndepărtați din Eden. Când valul de nelegiuire a cuprins pământul și stricăciunea oamenilor a adus nimicirea lor prin apele potopului, mâna care sădise Edenul l-a luat de pe pământ. Dar, la reînnoirea finală, când vor fi «un cer nou și un pământ nou» (Apocalipsa 21:1), Edenul va fi readus pe pământ, mult mai glorios decât a fost la început” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 62).

Alții însă au conceput „soluții” omenești la problemele noastre nou descoperite și vedem nașterea cetăților-stat, o încercare de a crea o viață mai ușoară și, poate, de a recupera ceea ce s-a pierdut în Eden.

1. În Geneza 10:1-12 Biblia prezintă mai mulţi jucători politici importanţi care apar în tot restul Bibliei, inclusiv Ninive și Babilonul. Ştiind rolul ulterior al acestor cetăţi, ce deducem din aceste texte?

Unii citesc despre Nimrod și ajung la concluzia că este un erou nobil, la fel ca eroii cuceritori din mitologia păgână. Dar când îl descrie ca pe un om „puternic pe pământ” și un „viteaz vânător înaintea Domnului”, Biblia nu îi face un compliment. Nimrod este măreț în ochii lui și stă „înaintea Domnului” în sensul că Îl sfidează pe Dumnezeu. În aceste texte vedem răspândirea răzvrătirii față de Dumnezeu, o răzvrătire care va exista până când, în final, toată răzvrătirea va fi eradicată pentru totdeauna.

De ce este păcatul răzvrătirii faţă de Dumnezeu mai subtil decât am fi dispuși să recunoaștem? Cum ne putem feri de această trăsătură cât se poate de umană?

În capitolul 10 din Geneza vedem cum iau naștere mai multe națiuni. Cuvântul tradus de obicei cu „neamuri” este goyim, care poate face referire și la cei care nu sunt evrei. Geneza 10 ne spune că omenirea s-a împărțit pe ținuturi, limbi, familii și „seminții” (Geneza 10:5; vezi și Apocalipsa 14:6). Aproape imediat după introducerea acestui concept, Dumnezeu îl cheamă pe Avraam să iasă din una dintre aceste națiuni, pentru a fi diferit de oamenii de acolo și de ceea ce reprezintă aceștia.

2. Potrivit cu Geneza 12:1-9, de ce l-a chemat Dumnezeu pe Avram (ulterior Avraam) să iasă din ţara lui natală?

Dumnezeu a intenționat să îl folosească pe Avraam pentru a întemeia o națiune care să fie diferită de împărățiile omenești. Cei care aveau să o compună nu trebuiau să aibă alt împărat în afară de Dumnezeu Însuși. Ei trebuiau să demonstreze ce avea să se întâmple dacă omenirea avea să se întoarcă la Creatorul ei. Poporul Israel s-a format ca să fie o binecuvântare pentru „toate familiile pământului” (Geneza 12:3). Dumnezeu revărsase asupra israeliților lumină și privilegii care nu mai fuseseră văzute în lume probabil de dinaintea potopului.

3. Ce le spunea Domnul, în Deuteronomul 4:5-9, copiilor lui Avraam – poporul care devenise o împlinire a promisiunii făcute de Dumnezeu lui Avraam?

Nu era vorba de o singură persoană care dădea mărturie într-o singură comunitate, ci oamenii dintr-un întreg popor, lucrând unii cu alții și în colaborare cu Dumnezeu, puteau să arate gloria caracterului Său. Este de notat și faptul că, în cuvintele care le-au fost adresate, nu doar „legi și porunci” date lor de Dumnezeu îi făceau atât de speciali, ci ascultarea lor de ele avea să le determine pe celelalte popoare să spună: „Acest neam mare este un popor cu totul înțelept și priceput” (Deuteronomul 4:6). Oricât de minunate ar fi adevărurile date oamenilor, incapacitatea lor de a le respecta, de a asculta de ele, avea să aducă blesteme în loc de binecuvântare și moarte în loc de viață.

Cum ni se aplică astăzi nouă, ca adventiști, același principiu, că adevărurile nu trebuie doar cunoscute, ci și respectate?

Potrivit planului inițial, Israel nu trebuia să aibă un monarh uman, așa cum aveau alte popoare. Cu timpul însă, credința israeliților a slăbit și au început să tânjească după lucrurile pe care „neamurile” le aveau.

4. Citește 1 Samuel 8:4-18. De ce crezi că bătrânilor li s-a părut atrăgătoare ideea de a avea „împărat”? În ce fel cădem și noi pradă unor ispite similare?

Este important de observat că dorința de a avea un rege – „împărat”, în textul biblic – însemna o respingere a domniei lui Dumnezeu asupra poporului Său. Potrivit planului stabilit la întemeierea lui, poporul trebuia să răspundă direct în fața Creatorului, iar relația cu El era vizibilă, printre altele, prin intermediul sanctuarului și slujbelor lui. Prin faptul că cereau un rege, israeliții aveau să atragă asupra lor aceleași suferințe îndurate de împărățiile neamurilor: serviciul militar obligatoriu în războaiele regelui, confiscarea bunurilor, impozitarea și alte rele. Ei aveau să descopere că suveranii umani tind să guverneze în favoarea lor, în loc să guverneze cu bunăvoință, așa cum face Dumnezeu. De asemenea, noul sistem urma să fie permanent: poporul Israel urma să primească ceea ce ceruse, dar nu mai avea posibilitatea de a se răzgândi după ce avea să realizeze că îi era mai rău. Citește acest lucru în 1 Samuel 8:18. Dumnezeu cunoaște slăbiciunea oamenilor și a prezis cu mult înainte că poporul Israel avea să ceară un împărat omenesc. Poporul a cerut într-adevăr și o mare parte din istoria sacră reprezintă consecințele acelei alegeri.

Citește Deuteronomul 17:14-20. Observă că Dumnezeu nu spune: „Le voi da un împărat”, ci cei din poporul Lui decid că vor „împărat”. Dumnezeu a instituit măsuri de protecție pentru a-Și scuti poporul de unele dintre relele guvernării umane – deși, așa cum a arătat istoria poporului și a regilor lui, măsurile de protecție au fost adesea ignorate. Nu trebuie decât să privim la istoria poporului Israel după ce a ales monarhia pentru a vedea cât de rău au mers lucrurile sub conducerea regilor. Deși unii au fost mai buni decât alții, chiar și cei „buni” au greșit (gândește-te la David cu Bat-Șeba). În multe cazuri, poporul a trăit sub conducerea succesivă a unor regi care au făcut „ce este rău înaintea Domnului” (vezi 1 Împărați 11:6; 15:26; 16:30; 2 Împărați 3:2 etc.). În zilele acelea, sau chiar și astăzi, toate guvernările omenești au ceva în comun: păcătoși care conduc alți păcătoși. Ce ar putea să (nu) meargă bine?

Relația dintre Dumnezeu și poporul Israel ne sugerează multe aspecte privind relația dintre El și biserica din Noul Testament. De fapt, în multe privințe, poporul Israel a prefigurat greșelile bisericii. Fără a putea pretinde niciun fel de superioritate față de Israelul din vechime, creștinii au fost, și încă sunt, foarte predispuși la căderea în aceleași ispite.

5. Analizează Matei 20:25-28. Ce greșeală i-a avertizat Isus pe ucenicii Săi să evite, la începutul lucrării bisericii creștine?

Israel a cerut un rege omenesc, o cerere care a dus la decăderea morală a națiunii. Regii au devenit din ce în ce mai răi, până când Dumnezeu le-a permis babilonienilor să Îi ducă poporul în robie, ca măsură corectivă. Ceva asemănător s-a întâmplat în istoria bisericii creștine. Chiar dacă nu trebuiau să se organizeze asemenea unei națiuni păgâne, atunci când împăratul Constantin a venit la putere și s-a declarat creștin, credincioșii au fost ușurați: persecuția a luat sfârșit. În sine, acest lucru a fost o binecuvântare, dar apoi biserica s-a gândit că ar putea să folosească puterea împăratului în avantajul ei.

Mai multe dispute majore au izbucnit în rândul creștinilor în secolul IV, iar atunci când s-a trezit incapabilă să le rezolve, biserica i-a permis împăratului să intervină. Treptat, episcopul Romei a câștigat importanță, în condițiile în care odinioară fusese un episcop senior între alții la fel ca el. Biserica a rugat statul să intervină în problemele religioase și, odată ce statul a pus piciorul înăuntru, lucrurile au mers din rău în mai rău.

La fel ca în cazul Israelului din vechime, multe dintre cele mai întunecate capitole din istoria creștină sunt rezultatul direct al faptului că biserica a făcut compromisuri cu lumea. Dacă poporul Israel a trecut la închinarea la idoli, iar regii săi au fost corupți de setea de putere – până acolo încât jertfeau copii idolilor –, biserica a adoptat treptat multe dintre mijloacele și metodele unui imperiu păgân, până acolo încât mulți credincioși au fost martirizați pentru că erau percepuți ca amenințări la adresa instituției biserică-stat.

În cultura noastră, în societatea noastră, care sunt modurile în care aceleași ispite pot pune în pericol integritatea credinţei noastre?

Scopul principal al lui Dumnezeu când a întemeiat poporul Israel a fost nu să condamne restul lumii, ci să o salveze. Cu siguranță, cei mai mulți dintre noi se simt condamnați când sunt puși față în față cu comportamentul neprihănit al altcuiva, așa că existența poporului Israel slujea și la evidențierea păcatului și a egoismului națiunilor din jur. Credincioșii care trăiesc în armonie cu Dumnezeu scot în evidență caracterul Lui neprihănit, ceea ce îi duce în mod natural pe alții la convingerea de păcat. La modul ideal, viața oamenilor care „păzesc poruncile lui Dumnezeu” (Apocalipsa 14:12) ar trebui să ilustreze caracterul Său.

Dacă israeliții ar fi acționat așa cum ar fi trebuit și ar fi făcut ceea ce li se spusese să facă, celelalte popoare ar fi venit la ei cu pace, căutând să afle mai multe despre ei și Dumnezeul lor. În mod tragic, după cum a arătat robia babiloniană, aceste națiuni au venit în schimb să facă război.

Manifestarea supremă a caracterului lui Dumnezeu a fost, desigur, Domnul Isus – singurul om care l-a demonstrat în mod desăvârșit. Dar exemplul Lui perfect, care cu siguranță a dat naștere convingerii de păcat în inima oamenilor, se dorea a fi o invitație (vezi Ioan 3:16-21).

Scopul final al întemeierii poporului Israel a fost același cu scopul lui Dumnezeu la întemeierea bisericii: El dorește să Își folosească poporul pentru a-i atrage pe păcătoși la Hristos. Apelul din mesajele celor trei îngeri, transmise prin intermediul bisericii Sale, nu se adresează doar câtorva oameni aleși, ci „oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod” (Apocalipsa 14:6). Apocalipsa 18:1 prezice că întregul pământ va fi luminat de slava lui Dumnezeu înainte de revenirea lui Hristos.

6. Ce ne învaţă următoarele pasaje despre rolul pe care Dumnezeu l-a avut în minte pentru poporul Său în această lume? Cum aplicăm aceste principii în dreptul nostru?

(a) Numeri 14:17-21

(b) Isaia 42:6; 49:6; 60:3

(c) Apocalipsa 18:1-4

Recitește Apocalipsa 18:1-4, chemarea adresată „poporul Meu”, adică poporului lui Dumnezeu, ca să iasă din Babilon. Cum se va întâmpla lucrul acesta? Cu alte cuvinte, cum putem noi, ca o biserică ce nu este în Babilon, să fim folosiţi de Dumnezeu pentru a-i chema afară din Babilon pe alţi oameni ai lui Dumnezeu, care sunt încă în Babilon?

Suplimentar: Isaia 44:24 – 45:13

„Aproape pe nesimțite, obiceiurile păgânismului s-au strecurat în biserica creștină. Spiritul de compromis și conformismul au fost ținute în frâu pentru o vreme de persecuțiile crude, îndurate de biserică sub păgânism. Dar când persecuția a încetat, iar creștinismul a intrat în curțile și palatele împăraților, a fost lăsată la o parte simplitatea umilă a lui Hristos și a apostolilor Lui, în schimbul pompei și mândriei preoților și conducătorilor păgâni; în locul cerințelor lui Dumnezeu au fost puse teoriile și tradițiile omenești. Convertirea cu numele a lui Constantin, în prima parte a secolului IV, a produs o mare bucurie, iar lumea, înveșmântată într-o formă de neprihănire, a pătruns în biserică. Atunci fenomenul de corupție a înaintat repede. Păgânismul, care părea că fusese învins, a devenit dominant. Spiritul lui stăpânea biserica. Învățăturile, ceremoniile și superstițiile lui au fost introduse în credința și în închinarea pretinșilor urmași ai lui Hristos” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 49, 50).

În spiritul întrebării de la sfârșitul secțiunii de miercuri, nu cumva suntem cu toții în pericolul, mai ales cu cât rămânem mai mult pe pământ, să lăsăm deoparte „simplitatea umilă a lui Hristos și a apostolilor Lui” pentru fastul, puterea, laudele și ispitele lumii? Dacă credem că nu suntem, ne înșelăm singuri.

Zilnic: Apocalipsa 19 – Geneza 3; Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 17

1. În ce context ni se explică ce înseamnă „mărturia lui Isus”?
2. Al cui număr va fi ca nisipul mării?
3. Ce a făcut Dumnezeul duhurilor prorocilor?
4. Ce și pe cine a adus Dumnezeu la om?
5. Cum a profetizat Mântuitorul despre răspândirea Evangheliei printre neamuri?