Rut și Estera

Săptămâna aceasta continuăm să studiem istorisirile care prefigurează evenimentele finale ale pământului. Folosind situații și oameni din viața reală, Dumnezeu ne ajută să vedem lucrurile din perspectiva Sa și să înțelegem cum să interpretăm profețiile ulterioare, care sunt date pentru a ne întări credința. Atenția noastră se îndreaptă către două femei importante, ale căror istorii de viață au atins inimile a nenumărate generații: Rut și Estera. Una este o văduvă deposedată care își redobândește speranța după ce îl întâlnește pe bunul Boaz, ruda ei răscumpărătoare. Căsătoria lor a ajuns o povestire preferată a creștinilor, datorită modului în care reflectă dragostea lui Hristos pentru noi. Cealaltă femeie este o tânără care trăiește într-o țară străină și care află despre un complot de distrugere a poporului ei și se trezește aruncată pe scena principală a dramei care se desfășoară pentru salvarea acestuia.

În profeție, o femeie este un simbol puternic al bisericii lui Dumnezeu, ceea ce face lumină asupra modului în care Dumnezeu Se raportează la poporul Său. Să analizăm relatările biblice despre aceste două femei, ale căror circumstanțe de viață au fost imortalizate în Cuvântul lui Dumnezeu, și să încercăm să extragem ce lecții putem din experiențele lor!

Cei care critică credința creștină au folosit adesea realitatea crudă a vieții în această lume drept o dovadă că Dumnezeu: (a) nu există, (b) nu are puterea de a interveni atunci când se întâmplă lucruri rele sau (c) nu-I pasă când suferim. Dar multe dintre relatările din Biblie oferă dovezi că niciuna dintre aceste ipoteze nu este corectă. Într-adevăr, Dumnezeu lasă omenirea să culeagă consecințele răzvrătirii față de El. Dar, fără să ne încalce libertatea voinței, El este mereu prezent, acționează în istoria omenirii și ne aduce tot mai aproape de rezolvarea finală a păcatului și suferinței. Istoria lui Rut ne oferă un astfel de exemplu.

1. Studiază Rut 1:1-5. Care au fost necazurile lui Naomi și Rut și din ce cauză? Cum reflectă acestea situaţia curentă a omenirii?

Primele cuvinte ale acestui episod istoric conțin o ironie: Betleemul, un oraș al cărui nume înseamnă „casa pâinii”, fusese lovit de foamete. Ne amintim de belșugul din Eden, unde Dumnezeu le-a spus lui Adam și Evei: „Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină” (Geneza 2:16). Oamenii și-au început existența în belșug, sub grija unui Creator generos, dar apoi au dat la schimb rolul de îngrijitori ai creației pe statutul de sclavi ai păcatului. „În sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea”, i-a spus Dumnezeu lui Adam (Geneza 3:19).

Asemenea lui Naomi, am fost deposedați de moștenirea pe care Dumnezeu a plănuit-o inițial pentru noi, iar viața noastră a devenit un chin. Edenul ne-a fost dat ca un dar, însă nu necondiționat: oamenii erau liberi să se revolte, dar trebuiau să își asume responsabilitatea pentru propria bunăstare. Inițial, trebuia să „supunem” binecuvântării lui Dumnezeu întreaga lume necăzută, dar acum ne confruntăm cu sarcina de a supune o lume căzută. Faptul că ființele umane egoiste concurează pentru resurse limitate duce la multă durere.

Tragedia este de nedescris: pământul încă rodește din belșug, o mărturie puternică a iubirii lui Dumnezeu. Dar între lăcomia umană și distrugerile cauzate de păcat, lumea pare uneori să ne supună ea pe noi mai mult decât o supunem noi pe ea. Într-o zi însă, toate acestea se vor sfârși.

Chiar și după 6.000 de ani de păcat și de moarte, cum mai dă dovadă încă pământul de minunile iubirii și puterii creatoare a lui Dumnezeu?

Naomi a cerut ca numele ei să fie schimbat în „Mara”, din cauza amărăciunii care îi cuprinsese viața (vezi Rut 1:20). Relația noastră cu Creatorul a fost iremediabil afectată de păcat, ceea ce ne obligă să trăim în sărăcie spirituală. Perspectivele noastre sunt sumbre și ne petrecem viața culegând ce putem de la marginea câmpului, trăind din resturile de bucurie care se mai pot găsi într-o lume distrusă. Dar totul se schimbă când descoperim un lucru extraordinar: că Dumnezeu nu ne-a uitat.

2. De ce pasajul din Rut 2:5-20 este un moment important în naraţiune? De ce era o veste foarte bună că Naomi aflase identitatea binefăcătorului lor?

Naomi nu putea intra în posesia pământului soțului ei, Elimelec, fără să obțină ajutor din partea familiei soțului ei. Ea spera ca Rut să se căsătorească cu o rudă apropiată a soțului ei decedat și să dea naștere unui copil în numele lui Elimelec. Dumnezeu stabilise prevederi în Israel prin care oamenii să își revendice moștenirea în Țara Promisă: era nevoie ca o rudă apropiată să răscumpere moștenirea lui Elimelec. Boaz nu era doar un fermier amabil; el era o rudă a lui Elimelec care putea răscumpăra pământul. Descoperirea că Boaz nu era doar bun la inimă și generos, ci și o rudă era cea mai bună veste posibilă: sărăcia în care trăiau aceste două femei nu trebuia să dureze pentru totdeauna.

Creștinii au înțeles de mult că Boaz este un simbol al lui Hristos, care nu este doar Creatorul nostru, ci a ales să devină ruda noastră – o ființă umană reală, în carne și oase, motiv pentru care, printre altele, S-a numit mereu „Fiul omului” (Matei 12:8; Marcu 8:31; Luca 22:22; Ioan 3:14).

Prea mulți oameni se gândesc la Dumnezeu în termeni riguroși: dacă bifăm toate căsuțele care trebuie dintr-un inventar moral, poate că o să ne lase să intrăm în cer, dar o să ne poarte pică, fiindcă ne-am strecurat înăuntru pe baza unui detaliu tehnic. Imaginea lui Hristos transmisă prin intermediul lui Boaz anulează complet astfel de idei. Dumnezeu nu numai că ne observă, dar, în ciuda sărăciei noastre spirituale profunde, ne dorește ca mireasă a Sa.

Încearcă să cuprinzi cu mintea nu numai faptul că Creatorul a devenit parte din propria creaţie, ci și că a murit pentru ea. Cum ar trebui să influenţeze acest adevăr uimitor modul în care ne percepem propria existenţă?

Boaz se îndrăgostește de Rut și vrea să se căsătorească cu ea, dar există un obstacol important: există o rudă mai apropiată care își putea revendica drepturile asupra femeii și a pământului. Dacă Îl considerăm pe Boaz un simbol al lui Hristos, această situație poate dezvălui o miză a marii lupte. Domnul Hristos ne iubește, dar există o „rudă mai apropiată” care își revendică și ea presupusele drepturi asupra noastră: Satana.

3. Ce transmit pasajele din Iov 1:6-11; Matei 4:8,9; Iuda 9; Luca 22:31 despre revendicările lui Satana asupra omenirii?

La consiliul ceresc, Satana I-a spus lui Dumnezeu că venise de la „cutreierarea pământului” (Iov 1:7), iar când Dumnezeu l-a întrebat dacă îl observase pe neprihănitul Iov, Satana l-a revendicat ca pe unul dintre ai lui, sugerând că inima lui Iov nu aparținea cu adevărat lui Dumnezeu: „Iov Te urmează cu adevărat doar pentru că ești bun cu el. Nu mai fi bun cu el și o vezi spre cine se îndreaptă cu adevărat loialitatea lui Iov!”

În Epistola lui Iuda avem o scurtă referire la o relatare bine cunoscută în Israel: după ce a fost îngropat de Dumnezeu (Deuteronomul 34:6), Moise avea să fie înviat. Deși nu știm detaliile, textul sugerează că Satana avea oarecare pretenții asupra trupului lui Moise. „Pentru prima dată, Domnul Hristos era pe punctul de a-i da viață unui mort. Când Prințul Vieții și ființele luminii s-au apropiat de mormânt, Satana s-a alarmat că își pierde stăpânirea. Cu îngerii lui răi, s-a ridicat să conteste invazia pe teritoriul pe care îl revendica el. […] Satana susținea că nici măcar Moise nu fusese în stare să țină legea lui Dumnezeu, că își atribuise cinstea cuvenită Domnului – același păcat care dusese la alungarea lui Satana din cer – și că, prin acea abatere, Moise ajunsese sub stăpânirea lui” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 478). Evident, Domnul Hristos a combătut afirmația lui Satana, iar Moise a fost înviat (vezi Matei 17:3).

În Rut 4:1-12, Boaz merge la poarta Betleemului – cetatea în care Hristos a intrat în lumea noastră ca ruda noastră apropiată. Bătrânii se adună și, în cele din urmă, o sanda (un simbol al proprietății) este dată la schimb. La poarta cetății se judecau diverse situații – o scenă care simbolizează judecata. Reflectă scena judecății din Daniel 7:13,14,22,26,27. Nu trebuie să ratăm acest aspect critic: judecata este în „favoarea sfinților” (EDCR), dar numai pentru că Hristos a plătit prețul pentru noi, la fel cum a făcut Boaz pentru mireasa lui.

În istoria Esterei, îl întâlnim pe Haman, care este însetat de statut și putere. El primește un rang important în imperiu, mai presus de toate celelalte căpetenii (Estera 3:1).

Dacă citim Ezechiel 28:11-15 și Isaia 14:12-15, pasaje care fac trimitere la Lucifer, putem găsi unele asemănări cu Haman, un oponent malefic al poporului ales care refuză să se supună supremației lui Dumnezeu.

Intențiile generale ale lui Satana se dezvăluie în relatarea ispitirii lui Hristos, când Îl duce pe Domnul Isus pe un munte înalt pentru a-I arăta împărățiile lumii (Matei 4:8-11). Hristos, după cum am văzut, a venit să răscumpere lumea și să o revendice – și a făcut-o ca unul dintre noi. Isus este ruda noastră răscumpărătoare și, desigur, prețul pe care l-a plătit pentru a răscumpăra lumea a fost extrem de mare.

În cartea Apocalipsa vedem că dorința lui Satana de putere și închinare duce această lume la criza ei finală. Amăgirile lui conving lumea să se „mir” și să urmeze fiara (Apocalipsa 13:3,4), cu câteva excepții notabile, care refuză să i se închine. În cazul acestor oameni, el recurge la forță.

Haman observă că Mardoheu – unul dintre oamenii aleși de Dumnezeu – nu i se supune și nu îi recunoaște presupusul drept la a primi „închinare”. El s-a „umplut de mânie” (Estera 3:5,6) și a hotărât să elimine tot poporul lui Mardoheu de pe fața pământului.

4. Ce elemente comune găsești în pasajele din Estera 3:1-14; Apocalipsa 12:14-17 și 13:15? Prin ce se aseamănă descrierea făcută de Ioan bisericii rămășiţei lui Dumnezeu cu descrierea făcută de Haman poporului lui Dumnezeu?

Diavolul revendică această lume, dar prezența oamenilor care Îi rămân loiali lui Dumnezeu – care păzesc poruncile Lui – infirmă pretenția lui la supremație totală. „Atunci când Sabatul va deveni punctul special de dispută în întreaga creștinătate, refuzul persistent al unei mici minorități de a ceda cererii generale o va transforma în obiect al oprobriului universal” (Ellen G. White, Signs of the Times, 22 februarie 1910).

Gândește-te la lucrurile „mici” care îţi pun credinţa la încercare acum. Dacă faci compromisuri cu privire la aceste „lucruri mici”, cum te vei descurca atunci când va veni testul cel mare?

Există o tendință nefericită în rândul unor creștini de a insista asupra aspectelor complicate din profeția biblică. Vedem că ne așteaptă vremuri grele, iar studiul profeției poate ajunge să se bazeze pe frică, să fie concentrat pe dificultăți, nu pe finalul promis al istoriei. Deși Dumnezeu nu face ca viitorul să pară mai bun decât este și este sincer cu privire la evenimentele care vor avea loc de acum și până la încheierea marii lupte, este important să citim întotdeauna relatarea până la capăt.

Dumnezeu dezvăluie adevărul despre dezastrul creat de răzvrătirea noastră și ne arată consecințele. Dar apoi ne oferă speranță. Unii au privit cu frică la previziunile unei crize finale – „vremea strâmtorării lui Iacov”. Fără îndoială, momentele finale nu vor fi ușoare pentru poporul lui Dumnezeu. Dar, așa cum putem avea încredere în prezicerea unor vremuri grele, putem avea încredere și în promisiunea că vom fi salvați.

În Apocalipsa 12, diavolul o urmărește pe mireasa lui Hristos cu ură și dorință de răzbunare, dar Dumnezeu intervine pentru a o salva. Estera este o împărăteasă frumoasă care joacă un rol central în această dramă, iar Dumnezeu o folosește într-un mod decisiv pentru a-Și salva poporul.

5. Ce lecţii putem extrage din Estera 4:13,14; 5:1-3 și 9:20-28 cu privire la situaţia noastră dificilă din ultimele momente ale istoriei pământului?

Dumnezeu a ridicat biserica rămășiței pentru un moment anume din istorie. Când cele 1.260 de zile din Evul Mediu se apropiau de sfârșit, Dumnezeu Și-a scos mireasa din ascunzătoare (compară cu Apocalipsa 12:14) pentru a transmite lumii mesajul final al harului Său: cele trei solii îngerești. Suntem aici „pentru o vreme ca aceasta” (Estera 4:14).

Estera a descoperit că nu era singură în fața persecuției dezlănțuite de Haman asupra poporului ei: ea a căpătat bunăvoința împăratului, iar poporul ei a fost în cele din urmă salvat. Nici noi nu suntem singuri când intrăm în momentele finale ale istoriei pământului – Împăratul este de partea noastră, iar poporul lui Dumnezeu va fi și el salvat.

Totul s-a sfârșit cu bine, cel puţin în această istorie, pentru poporul lui Dumnezeu. Totuși nu întotdeauna se întâmplă așa, nu crezi? De ce, atunci, trebuie să avem întotdeauna o viziune pe termen lung asupra lucrurilor, pentru a ne păstra speranţa pe care o avem în Hristos?

Suplimentar: Ellen G. White, Patriarhi și profeţi, cap. 59

„Satana va stârni indignarea împotriva minorității care refuză să accepte obiceiurile și tradițiile larg răspândite. Bărbați cu răspundere și cu renume se vor uni cu nelegiuiții și cu oamenii de nimic pentru a se sfătui împotriva poporului lui Dumnezeu. Bogăția, geniul, educația se vor uni pentru a-i acoperi cu rușine. Conducătorii prigonitori, pastori și membri ai bisericii vor complota împotriva lor. Cu glasul și condeiul, prin lăudăroșenii, prin amenințări și prin batjocuri, vor căuta să le doboare credința. Prin prezentări mincinoase și prin apeluri pline de mânie, oamenii vor stârni patimile oamenilor. Neavând un «așa zic Scripturile» împotriva apărătorilor Sabatului biblic, vor recurge la măsuri apăsătoare pentru a suplini această lipsă. Pentru a-și asigura popularitatea și dominația, legiuitorii vor da curs cererii de a exista legi duminicale. Dar aceia care se tem de Dumnezeu nu pot accepta o instituție care nesocotește un precept al Decalogului. Pe acest câmp de bătaie se va desfășura ultimul mare conflict în lupta dintre adevăr și rătăcire. Dar noi nu suntem lăsați în nesiguranță cu privire la deznodământ. Astăzi, ca în zilele Esterei și ale lui Mardoheu, Domnul Își va apăra adevărul și poporul” (Ellen G. White, Profeți și regi, p. 605-606).

Zilnic: Geneza 46 – Exodul 2; Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 24

1. De ce a zis Israel: „Acum pot să mor”?
2. Unde a locuit poporul egiptean în ultima perioadă a foametei?
3. Cum l-a binecuvântat Iacov pe Iosif?
4. Din ce cauză evreii aveau viața amară?
5. Ce făcea Pavel dacă vreodată zelul lui pe calea datoriei începea să slăbească?