Să înţelegem jertfa!

Când Domnul Isus a venit spre El, Ioan Botezătorul a declarat: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Aceasta era o referire clară la ideea de jertfă animală, toate acestea arătând spre moartea înlocuitoare a Domnului Hristos pentru întreaga omenire. Nu avem cum să nu dăm în Biblie peste tema jertfei animale; aceasta este firul ei roșu și joacă un rol central în scena grandioasă din Apocalipsa, unde Ioan este condus în sala tronului lui Dumnezeu (Apocalipsa 4 și 5). Faptul că Isus apare în această scenă crucială, arătând ca un miel înjunghiat (Apocalipsa 5:6), este o cheie importantă pentru înțelegerea întregului episod profetic.

Săptămâna aceasta vom analiza problematica jertfei, care ne ajută să Îl înțelegem pe Domnul Isus ca Mielul înjunghiat – categoric protagonistul scenei din sala tronului. El este acceptat și considerat vrednic, atunci când nimeni altcineva nu este, și vrednicia Lui unică spune multe despre ceea ce făcea Domnul prin sistemul de jertfe. Îl face cunoscut ca un Dumnezeu cu o iubire infinită, care a făcut sacrificiul suprem, un act de care noi, și alte inteligențe din univers, ne vom mira o veșnicie.

Uneori compararea a două idei poate fi foarte edificatoare. Se pot învăța multe despre natura jertfei din perspectivă biblică, dacă se pornește de la faptul că Dumnezeu a respins efectiv jertfele poporului Său.

1. Compară Isaia 1:2-15 cu Isaia 56:6,7 și Psalmii 51:17. Ce lecţii importante despre jertfe sunt prezentate aici?

Acest episod tragic din istoria poporului Israel nu era prima oară când Dumnezeu respingea o jertfă; ceva asemănător s-a întâmplat mai la începutul istoriei mântuirii, când jertfa lui Abel a fost acceptată și recunoscută de Dumnezeu, iar cea a lui Cain nu a fost. Acest episod timpuriu ne oferă o altă ocazie de a compara jertfele acceptabile cu cele neacceptabile (vezi Geneza 4:3-7 și Evrei 11:4).

În vremea lui Isaia, cei din poporul Israel îndeplineau doar forme, bifând la nivel intelectual anumite aspecte religioase, într-o încercare minimă de a-L împăca pe Dumnezeu, în timp ce trăiau după bunul lor plac. Jertfele lor aveau în centru propriile lor persoane, la fel ca jertfa lui Cain, și nu o atitudine de predare și supunere față de Dumnezeu.

Aceeași atitudine animă imperiile acestei lumi: autosuficiența. Cain voia să trăiască după bunul său plac și să Îi ofere lui Dumnezeu un simplu ritual, în condițiile stabilite de el ca om. Nu putem decât presupune că Îl privea pe Dumnezeu ca pe un inconvenient, un obstacol în calea stabilirii propriului curs, dar se temea de Dumnezeu suficient cât să îndeplinească formele. Abel însă a adus jertfa cerută de Dumnezeu, jertfa care exprima promisiunea făcută de Dumnezeu cu privire la venirea lui Mesia (Geneza 3:15): un miel, care arăta spre actul salvator al lui Hristos de la Calvar.

„Abel a înțeles marele principiu al răscumpărării. El s-a recunoscut păcătos, a văzut păcatul și plata păcatului, moartea, stând între sufletul lui și comuniunea cu Dumnezeu. El a dus jertfa înjunghiată, o viață sacrificată, recunoscând astfel cerința legii care fusese călcată. Prin sângele vărsat, a privit la jertfa viitoare – Hristos murind pe crucea Golgotei – și, punându-și încrederea în ispășirea ce urma să fie adusă acolo, a primit mărturia că este îndreptățit, iar jertfa sa a fost primită” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 72).

Este esenţial să ne ferim de simpla îndeplinire a ritualurilor. Simţi personal ce înseamnă să depinzi în totalitate de moartea Domnului Isus ca singura speranţă de mântuire?

Unii au criticat întregul concept al jertfelor, susținând că este crud, dur și, într-un fel, nedrept. Dar tocmai aceasta este ideea. Moartea lui Hristos a fost crudă, dură și nedreaptă – nevinovatul a murit pentru cel vinovat. De așa ceva era nevoie pentru a se rezolva problema păcatului. Și această moarte, a lui Hristos, a fost cea spre care arătau toate aceste jertfe, dure, crude și nedrepte.

2. Ce ne învaţă pasajul din Evrei 10:3-10 despre jertfele pe care poporul lui Dumnezeu le aducea în Vechiul Testament? Dacă păcătoșii nu puteau fi salvaţi prin ele, de ce le mai aduceau?

Mieii și celelalte animale de jertfă erau simple simboluri, făcând trimitere la sacrificiul ispășitor al Mielului lui Dumnezeu. Erau acte de credință care le ofereau păcătoșilor o modalitate tangibilă de a-și exprima credința în lucrarea lui Mesia care avea să vină. Erau ilustrări, figuri, chipuri care se împlineau la apariția lucrului sau evenimentului pe care îl prefigurau. Unii chiar au descris jertfele ca „mini-profeții” ale morții Domnului Isus pe cruce.

Ritualurile asociate cu jertfa se asemănau într-o mică măsură cu plata unei călătorii. Când cumperi un bilet de tren, de autobuz sau de avion, nu primești imediat călătoria pentru care ai plătit, ci ți se oferă un bilet sau o carte de îmbarcare: un simbol sau o promisiune de călătorie. Poți să stai pe acea bucată de hârtie cât vrei, dar nu te va duce la nicio destinație. Însă când te-ai îmbarcat și ai pornit la drum, ai primit lucrul pentru care ai plătit, așa că biletul de hârtie nu mai este necesar.

Același lucru a fost valabil și în cazul animalelor de sacrificiu. Au avut un rol important de jucat, dar, după ce a fost adusă adevărata jertfă, au devenit lipsite de sens – o realitate înfățișată atunci când perdeaua dintre Locul Sfânt și Locul Preasfânt din sanctuarul pământesc s-a rupt la moartea Domnului Isus. „Perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două de sus până jos” (Marcu 15:38). Întregul sistem de jertfe, templul și toate celelalte prefigurau moartea lui Isus Hristos pe cruce. După ce Isus Și-a respectat promisiunea și a înviat biruitor asupra morții, simbolurile au devenit inutile.

Gândește-te cât de grav trebuie să fie păcatul, dacă numai moartea Domnului Isus, Cuvântul întrupat (vezi Ioan 1:1-3,14), l-a putut ispăși. Ce spune acest lucru despre atitudinea noastră faţă de păcat?

Cartea Apocalipsa Îl numește pe Isus „Mielul” de peste 20 de ori. Din primele zile ale planului de răscumpărare, poporul lui Dumnezeu a folosit mieii ca pe un simbol al lui Mesia care avea să vină. Abel a jertfit „oile întâi născute ale turmei lui” (Geneza 4:4) și, înainte ca să părăsească Egiptul pentru a se îndrepta spre Țara Promisă, israeliții au fost îndrumați să răscumpere fiecare întâi născut dintre oameni sau animale cu un miel de un an (Exodul 12:5).

3. Ce ne învaţă Exodul 12:1-11; Isaia 53:7,8; 1 Corinteni 5:7 și Apocalipsa 5:6 despre Domnul Isus ca jertfa de Paște? Ce înseamnă lucrul acesta pentru fiecare dintre noi?

La ani distanță de la moartea, învierea și înălțarea lui Hristos, Petru, meditând la cele întâmplate, a scris: „Știți că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați din felul deșert de viețuire pe care-l moșteniserăți de la părinții voștri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană” (1 Petru 1:18,19). Isus a trăit singura viață umană care a satisfăcut sfințenia lui Dumnezeu; noi ceilalți am păcătuit, iar modul în care ne trăim viețile păcătoase exprimă o minciună cu privire la natura Creatorului nostru.

Domnul Isus însă a devenit „al doilea Adam” (1 Corinteni 15:45). Unde noi am căzut, El a trăit în mod desăvârșit. În natura Lui umană, El a fost tot ceea ce omenirea trebuia să fie. A reflectat perfect slava lui Dumnezeu. „Cine M-a văzut pe Mine”, i-a spus El lui Filip, „a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9).

Isus a fost răstignit de Paște, fapt care demonstrează și mai mult că El este Mielul reprezentat prin simboluri. În Ioan 18:19,20, Domnul a spus că El a „vorbit lumii pe față” despre doctrina Sa. În paralel, în ceea ce privește mielul de Paște din Exodul 12:5,6, copiii lui Israel au fost îndrumați să aleagă un miel pentru Paște și să-l „păstreze” – sau să-l scoată la vedere – în zilele de dinaintea jertfei. Când marele-preot L-a întrebat despre învățăturile Lui, Isus a făcut referire la faptul că El Însuși a acționat la vedere în templu, pentru a fi văzut de toată lumea. Viața Sa, lucrările Sale, învățăturile Sale – toate făceau cunoscut cine era cu adevărat. El este Mielul fără pată – cea mai elocventă expresie a neprihănirii și gloriei lui Dumnezeu.

Care sunt modurile în care putem reflecta mai bine caracterul desăvârșit al lui Hristos în viaţa noastră?

În întreaga istorie a mântuirii există o anumită tensiune. Dumnezeu dorește să restaureze comuniunea pe care am avut-o cândva cu El și tânjește să Se apropie de noi. Dar aducerea păcătoșilor în prezența Sa i-ar distruge. „Căci Tu nu ești un Dumnezeu căruia să-I placă răul”, scrie David, „cel rău nu poate locui lângă Tine” (Psalmii 5:4). În același timp, David scrie și: „Dar eu, prin îndurarea Ta cea mare, pot să intru în casa Ta și să mă închin cu frică în Templul Tău cel sfânt” (Psalmii 5:7).

4. Citește Hagai 2:7-9. În timp ce se construia al doilea templu, profetul Hagai a făcut o promisiune uimitoare: noul templu avea să fie mai glorios decât cel precedent. Ce însemna această profeţie?

Când primul templu a fost închinat lui Dumnezeu de către Solomon, slava Șechina – prezența lui Dumnezeu care îi însoțise pe copiii lui Israel în călătoria spre Canaan – a umplut templul astfel încât preoții nu au mai putut rămâne pentru a-și încheia lucrarea de slujire (1 Împărați 8:10,11). Când a fost dedicat al doilea templu, chivotul legământului, reprezentând tronul lui Dumnezeu, nu mai era, pentru că Ieremia îl ascunsese. Prezența propriu-zisă a lui Dumnezeu nu a umplut templul de data aceasta. A fost sfâșietor. Cum ar fi putut să se îndeplinească promisiunea lui Hagai?

În cel de-al doilea templu a apărut Domnul Isus în persoană, întruparea lui Dumnezeu, în carne și oase. Dumnezeu Însuși a ieșit din spatele perdelei pentru a deveni una cu noi și a ni se alătura în această lume distrusă. Pentru că Fiul lui Dumnezeu era acum Fiul omului, Îi puteam vedea fața, auzi vocea și să fim martori, de exemplu, la momentul în care a atins un lepros necurat și l-a vindecat (Matei 8:3). În loc să ne apropie trăgându-ne în direcția Lui, Dumnezeu ne-a adus mai aproape de El deplasându-Se El în direcția noastră. El a coborât în persoană la noi. Nu este de mirare că Biblia a spus despre Isus: „«Iată, fecioara va fi însărcinată, va naște un fiu și-I vor pune numele Emanuel», care, tălmăcit, înseamnă: «Dumnezeu este cu noi»” (Matei 1:23). Gândește-te la ce înseamnă lucrul acesta: Creatorul cosmosului a coborât nu numai să trăiască printre noi, ci și să moară pentru noi.

Golgota este de departe cea mai mare manifestare a iubirii lui Dumnezeu. Care sunt alte moduri în care putem vedea și simţi realitatea iubirii lui Dumnezeu?

În câteva ocazii, profeții au fost duși în viziune suficient de aproape de Dumnezeu încât li s-a permis să Îi vadă tronul. Ezechiel l-a văzut deasupra bolții cerești (Ezechiel 1:26), Isaia a vizitat templul din cer pentru a-l vedea (Isaia 6:1), dar Ioan, după ce a fost însoțit în viziune, ne-a oferit una dintre cele mai explicite descrieri, în Apocalipsa 4 și 5. Simbolurile din Vechiul Testament din cadrul slujbelor sanctuarului indicau că exista o singură cale prin care omenirea putea intra în prezența lui Dumnezeu: sângele lui Hristos. (Vezi, de exemplu, Leviticul 16:2,14.)

5. Compară Isaia 6:1-6 cu Apocalipsa 4:7-11. Care sunt elementele asemănătoare? Fii atent la ordinea evenimentelor: Ce subiect este prezentat prima dată? Ce urmează? Ce adevăr cu privire la Dumnezeu este accentuat în aceste viziuni?

În fiecare dintre aceste viziuni cu sala tronului, primul lucru care se întâmplă este faptul că ființele cerești evidențiază sfințenia lui Dumnezeu. În viziunea lui Isaia, scena este impresionantă: templul este plin de fum, iar „ușorii ușii” se zguduie în timp ce serafimii proclamă sfințenia lui Dumnezeu. În viziunea lui Ioan, heruvimii fac același anunț: „Sfânt, Sfânt, Sfânt”. (Citește Ezechiel 10:14,15 pentru a vedea cum făpturile vii sunt descrise drept heruvimi.) Fiecărui profet i s-a arătat o scenă uimitoare a slavei lui Dumnezeu.

Apoi ni se arată reacția profetului la scena la care asistă. Isaia strigă că este un om cu buze necurate (Isaia 6:5), iar Ioan plânge pentru că se confruntă cu adevărul tragic că nu se poate găsi nimeni vrednic (Apocalipsa 5:4). Când suntem confruntați direct cu vrednicia lui Dumnezeu, începem să înțelegem în sfârșit situația omenirii: suntem cu totul nevrednici și avem nevoie de Hristos ca Răscumpărător al nostru.

Satana a lansat multe acuzații la adresa lui Dumnezeu, susținând că este arbitrar, egoist și dur, dar până și un scurt moment din sala tronului lui Dumnezeu demască minciunile lui Satana. Faptul că Îl vedem pe Hristos așa cum este El cu adevărat, „Mielul, care a fost înjunghiat” (Apocalipsa 5:12), ne permite să Îl vedem pe Tatăl așa cum este El cu adevărat. Cât de încurajator este să știm că, văzându-L pe Isus, vedem cum este Tatăl (Ioan 14:9)! Iar cea mai mare dezvăluire a caracterului Tatălui s-a produs la moartea Domnului Isus pe cruce pentru noi. Deci crucea ar trebui să ne arate două lucruri: (I) cât de mult ne iubește Dumnezeu încât să facă lucrul acesta – să Se sacrifice pentru noi – și (II) cât de păcătoși și căzuți suntem încât numai prin ea putem fi salvați.

Scripturile arată clar că Hristos este singurul demn să ne asigure mântuirea. Viața Lui a fost singura viață omenească fără păcat, singurul exemplu al unei vieți care a satisfăcut pe deplin gloria Tatălui. El este Mielul fără pată al lui Dumnezeu, iar acum stă în fruntea omenirii, ca Garantul nostru etern. În același timp, El a luat vina noastră asupra Lui, ridicându-Se la nivelul rigorilor judecății, care este răspunsul lui Dumnezeu la răutate. În timp ce asistă la incredibila scenă cu ființele cerești adunate în jurul tronului lui Dumnezeu, lui Ioan i se spune să nu mai plângă, pentru că „Leul din seminția lui Iuda […] a biruit” ( Apocalipsa 5:5).

Gândește-te, de asemenea, cât de grav este păcatul și cât de degradată este umanitatea încât numai moartea Domnului Isus, Dumnezeu Însuși, a putut fi suficientă pentru a rezolva problema păcatului! Fără îndoială, dacă ar fi existat o altă cale prin care Dumnezeu ne-ar fi putut salva fără a încălca principiile guvernării Sale divine, așa ne-ar fi salvat.

Zilnic: Geneza 11 – 17; Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 19

1. Pe lângă turnul Babel, ce au mai zidit fiii oamenilor în țara Șinear?
2. Cu ce grădină semăna țara Egiptului?
3. Unde scrie despre Avram, Evreul?
4. Cum a reacționat Avram când soția i-a spus: „Să judece Domnul între mine și tine!”?
5. Cine făcea negoţ întins cu carnea jertfelor și ce făceau neamurile cu sângele scurs de la jertfe?