Unitatea şi refacerea relaţiilor

După cum am văzut deja, relaţia dintre credincioşi a fost încordată uneori, chiar şi după Cincizecime. Din Noul Testament aflăm cum au procedat conducătorii şi membrii bisericii în acele situaţii. Şi ne sunt transmise lecţii extrem de valoroase pentru biserica de astăzi. El arată ce rezultate pozitive au aplicarea principiilor biblice şi păstrarea unităţii în Hristos.

În studiul de săptămâna aceasta, vom discuta despre refacerea relaţiilor dintre membrii bisericii şi despre impactul acestor relaţii asupra unităţii noastre în Hristos. Duhul Sfânt lucrează la apropierea oamenilor de Dumnezeu şi apropierea noastră unii de alţii, la dărâmarea barierelor care ne despart de Dumnezeu şi a barierelor care ne despart pe unii de alţii. Pe scurt, cea mai mare dovadă a puterii Evangheliei nu este dată în primul rând de declaraţiile bisericii, ci de modul ei de viaţă.

„Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei: dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:35). Dacă nu avem această dragoste, discuţiile despre unitatea bisericii sunt fără rost.

Pavel şi Barnaba au dat mărturie despre Isus împreună. La un moment dat însă, au avut o divergenţă în legătură cu Ioan Marcu (Faptele 13:13; 15:36-39 ).

„Acest lucru l-a făcut pe Pavel ca, pentru un timp, să-l judece pe Marcu foarte nefavorabil, ba chiar cu asprime. Barnaba, pe de altă parte, era înclinat să-l scuze din cauza lipsei lui de experienţă. El se temea ca nu cumva Marcu să părăsească lucrarea, pentru că vedea în el calităţi care aveau să-l facă potrivit a fi un lucrător folositor pentru Hristos.” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, ed. 2014, pp. 124-125

Dumnezeu îi folosise pe toţi aceşti bărbaţi în lucrarea Sa şi disensiunea trebuia rezolvată. Apostolul care predica despre har trebuia să-i arate har tânărului predicator care îl dezamăgise. Apostolul iertării trebuia să ierte. Ioan Marcu s-a dezvoltat sub îndrumarea lui Barnaba (Faptele 15:39) şi se pare că, în cele din urmă, Pavel a fost impresionat de schimbarea lui.

1. Ce declaraţii ale lui Pavel arată că relaţia sa cu Ioan Marcu a fost refăcută şi că şi-a recăpătat încrederea în el? Coloseni 4:10,11; 2 Timotei 4:11

Deşi puţine, informaţiile sunt clare. Pavel şi-a recăpătat încrederea în Marcu. L-a recomandat cu căldură pentru modul în care a lucrat împreună cu el în biserica din Colose. Către sfârşitul vieţii, a insistat ca Timotei să-l aducă la Roma, fiindcă era „de folos pentru slujbă” (2 Timotei 4:11). Lucrarea apostolului a avut de beneficiat de pe urma tânărului predicator, pe care este clar că l-a iertat. Bariera dintre ei a căzut şi au putut să colaboreze la răspândirea Evangheliei. Toate neînţelegerile şi justificările au fost lăsate în urmă.

De ce să-i iertăm pe cei care ne-au greşit sau ne-au dezamăgit? De ce iertarea nu include neapărat şi refacerea relaţiei? De ce nu e necesar să o includă?

În timpul întemniţării în Roma, Pavel a cunoscut un sclav fugar, pe nume Onisim, al cărui stăpân îi era prieten şi era conducătorul bisericii din Colose. Epistola către Filimon este apelul adresat de Pavel acestui prieten de a-l reprimi cu bunătate pe sclav.

Pavel punea preţ pe relaţiile cu oamenii. El ştia că relaţiile rupte afectează dezvoltarea spirituală şi unitatea bisericii. Resentimentele faţă de Onisim i-ar fi pătat lui Filimon mărturia creştină şi ar fi ştirbit mărturia bisericii pentru locuitorii acelei cetăţi.

2. Ce principii importante pentru refacerea relaţiilor găsim în această scurtă epistolă? Nu uita: cuvântul-cheie este principii! Filimon 1-25

Ne-am aştepta ca Pavel să condamne aici relele sclaviei. Însă el a avut o strategie mult mai eficientă. Conştient că Evanghelia ar trebui să înlăture orice diferenţă de clasă (Galateni 3:28; Coloseni 3:10,11), apostolul l-a trimis pe Onisim înapoi la Filimon, dar nu ca pe un sclav, ci ca pe un fiu spiritual şi ca pe „un frate preaiubit” în Domnul (Filimon 16).

El ştia care era soarta unui sclav fugar. Putea fi prins oricând şi torturat sau omorât. Însă Onisim, care era acum frate de credinţă al lui Filimon, putea avea un viitor mai bun. Se putea bucura de hrană şi de un acoperiş deasupra capului prin grija stăpânului. Refacerea relaţiei putea să-i schimbe radical perspectivele. El devenise un „frate credincios şi preaiubit” şi un colaborator al apostolului (Coloseni 4:9). Pavel şi-a dorit atât de mult ca Filimon să accepte împăcarea, încât a fost dispus să plătească el pentru daunele produse de Onisim.

Pornind de la învăţăturile Evangheliei exemplificate aici, ce idee ai putea să aplici la relaţia dificilă, încordată sau chiar ruptă cu o anumită persoană? Cum pot preveni principiile acestea dezbinarea bisericii locale din care faci parte?

3. Biserica din Corint avea probleme serioase. Ce învăţături dă Pavel care să ajute la vindecare şi la refacerea relaţiilor? 1 Corinteni 3:5-11; 1 Corinteni 12:1-11; 2 Corinteni 10:12-15

Apostolul spune că Isus foloseşte diferiţi lucrători pentru a îndeplini diferite slujbe în biserica Sa şi că toţi aceştia lucrează împreună la zidirea împărăţiei Sale.

Dumnezeu ne cheamă la cooperare, nu la competiţie. El ne înzestrează cu daruri ca să colaborăm la slujirea trupului lui Hristos şi a societăţii. Nu există daruri mai importante şi daruri mai puţin importante. Toate sunt necesare în biserică. El nu ne-a dat daruri spre folosul personal, ci ni le-a dat, prin Duhul Sfânt, ca să contribuim la răspândirea Evangheliei (1 Corinteni 12:11,18-23).

Nu este înţelept să ne comparăm cu alţii, fiindcă fie ne vom descuraja, fie ne vom lăuda. Dacă ni se pare că alţii sunt cu mult „superiori” nouă, ne vom deprima şi nu ne vom mai împlini lucrarea cu acelaşi elan. Iar dacă ne considerăm mai eficienţi decât alţii în lucrarea creştină, vom cădea în mândrie, sentiment pe care n-ar trebui să-l nutrească niciun creştin.

Ambele atitudini ne fac ineficienţi pentru Hristos şi pentru părtăşia dintre noi. Când vom lucra liniştiţi cu cei din sfera noastră de influenţă, vom fi bucuroşi şi mulţumiţi. Eforturile noastre vor completa eforturile celorlalţi membri şi biserica lui Hristos va face paşi mari spre împărăţia Sa.

Ai fost vreodată invidios pe cineva pentru darurile lui spirituale? Ţi s-a întâmplat vreodată să te mândreşti cu darurile tale? Care au fost urmările?

Ce înseamnă să iertăm? Dacă iertăm pe cineva care ne-a făcut un mare rău, înseamnă că îi justificăm fapta? Iar dacă nu-şi regretă fapta, merită să-l iertăm?

4. Ce ne spun despre iertare pasajele următoare? Luca 23:31-34; Romani 5:8-11; 2 Corinteni 5:20,21; Efeseni 4:26

Hristos a luat iniţiativa împăcării noastre cu Dumnezeu. „Bunătatea lui Dumnezeu” ne „îndeamnă la pocăinţă” (Romani 2:4). Prin Hristos, noi am fost împăcaţi cu El pe când eram încă păcătoşi, dar nu pentru că ne-am mărturisit păcatul şi ne-am pocăit, ci pentru că Hristos a murit pentru noi. Noi trebuie să ne mărturisim păcatele ca să dovedim că suntem conştienţi de ele şi să cerem iertare (1 Ioan 1:9), nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de mărturisirea noastră ca să ne ierte. Iertarea nu schimbă atitudinea Dumnezeu faţă de noi, ci atitudinea noastră faţă de El.

Dar trebuie să iertăm şi noi, chiar dacă cel greşit nu merită. Dacă nu iertăm, aceasta ne va afecta pe noi mai mult decât pe el – durerea sufletească se acumulează şi sporeşte răul pe care ni l-a făcut. Lipsa dispoziţiei de a ierta şi ranchiuna produc dezbinări şi tensiuni în biserică, iar acestea slăbesc unitatea.

Când îl iertăm pe cel care ne-a greşit, nu îl mai condamnăm, pentru că şi Hristos ne-a scutit pe noi de condamnare. Prin aceasta nu-i justificăm fapta, dar putem să ne împăcăm cu el pentru că şi Hristos ne-a împăcat cu Sine când I-am greşit. Putem ierta pentru că şi noi am fost iertaţi. Putem iubi pentru că şi noi suntem iubiţi. Iertarea este o alegere. Putem alege să iertăm în pofida faptelor sau atitudinilor celui care ne-a greşit. Acesta este adevăratul spirit al lui Isus!

Cum ne poate ajuta gândul că Hristos ne-a iertat să învăţăm să-i iertăm pe alţii? De ce este iertarea un aspect esenţial pentru viaţa noastră creştină?

5. Care sunt cei trei paşi recomandaţi de Isus când un membru al bisericii păcătuieşte împotriva altuia? Cum îi aplicăm la situaţiile de astăzi? Matei 18:15-17

Scopul urmărit de Isus prin sfaturile din Matei 18 este să păstreze eventualele conflicte dintre membrii bisericii într-un cadru cât mai restrâns posibil – problema să fie rezolvată direct de cele două persoane implicate. Pe măsură ce creşte numărul celor implicaţi în conflict, cresc şi neînţelegerile şi pericolul de a fi lezaţi şi alţii. Se formează tabere şi se trasează linii de luptă. Însă, când creştinii îşi rezolvă problemele între ei, în spiritul iubirii creştine şi al înţelegerii, se creează o atmosferă favorabilă împăcării şi Duhul Sfânt poate lucra la inima lor.

În unele cazuri, apelurile personale pentru rezolvarea conflictului rămân fără răspuns. Îndemnul lui Isus este să luăm atunci cu noi unul sau doi inşi. Să reţinem că acesta este al doilea pas, nu primul! Iar scopul este apropierea oamenilor, nu o distanţare şi mai mare. Cel sau cei care îl însoţesc pe cel lezat nu vin ca să-i dea lui dreptate sau să-l învinuiască pe cel care a greşit. Ei vin ca sfătuitori şi parteneri de rugăciune plini de iubire şi compasiune creştină, pentru a înlesni împăcarea celor doi.

Există şi situaţii în care niciun efort de împăcare nu dă roade. Isus ne învaţă atunci să aducem chestiunea înaintea bisericii. Aceasta nu înseamnă să ne ridicăm în plin serviciu divin şi să spunem ce problemă avem. Locul potrivit (dar numai când primii doi paşi spre împăcare au eşuat) este comitetul bisericii. Să reţinem totuşi că scopul este împăcarea, nu învinovăţirea unuia şi dezvinovăţirea altuia.

„Nu lăsa ca resentimentul să se transforme în răutate. Nu îngădui ca rana să se infecteze şi să erupă în cuvinte otrăvite, care întinează mintea celor ce le ascultă. Nu permite ca gândurile pline de amărăciune să continue să umple mintea ta şi a lui. Mergi la fratele tău şi vorbeşte cu el despre problema în cauză, cu umilinţă şi sinceritate.” – Ellen G. White, Slujitorii Evangheliei, ed. 2004, p. 371

„Când Hristos locuieşte în sufletul lucrătorilor, când egoismul este mort, când nu există nicio rivalitate, nicio luptă pentru supremaţie, când există unitate, când ei se sfinţesc, aşa încât dragostea unul faţă

de altul este văzută şi simţită, atunci ploaia harului Duhului Sfânt va veni asupra lor tot aşa de sigur cum este faptul că făgăduinţa lui Dumnezeu nu va da greş în nicio iotă sau o frântură de slovă.” – Ellen G. White, Solii alese, cartea 1, ed. 2010, p. 158

„Ca să stăm în ziua cea mare a Domnului adăpostiţi în Hristos, turnul nostru de scăpare, trebuie să îndepărtăm orice invidie şi orice luptă pentru supremaţie. Trebuie să distrugem complet rădăcinile acestor gânduri nesfinte, ca nu cumva să prindă din nou viaţă. Să ne aşezăm în întregime de partea Domnului.” – Ellen G. White, Evenimentele ultimelor zile, ed. 2003, pp. 137-138

BIBLIA ŞI CARTEA ISTORIA MÂNTUIRII – STUDIU LA RÂND

Biblia: Geneza 42-48
1. Care sunt cuvintele prin care Iacov a acceptat posibilitatea de a fi lipsit de copiii săi?
2. Cui i-a spus Faraon: „Tot ce este mai bun în ţara Egiptului va fi pentru voi”?
3. Câte suflete au venit cu Iacov în Egipt (şi cum se explică diferenţa între cele două cifre)?
4. Pământurile cui au rămas necumpărate de Iosif pentru Faraon, în timpul foametei?

Istoria mântuirii, capitolul 41
5. Ce anume le era evreilor greu să priceapă?

Aici puteţi asculta cartea Istoria Mântuirii (Audio) sau Istoria Mântuirii – Ellen G. White (Audio)

Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro (secţiunea „Şcoala de Sabat” din meniul „Departamente”) sau YouTube (canalul „Şcoala de Sabat”).
Ştirile de Sabat video pot fi vizionate sau descărcate de pe adresa de Internet: Biserica Adventistă – Zona Muntenia (secţiunea „Ştirile de Sabat”) sau YouTube (canalul „Conferinta Muntenia – Biserica Adventista de Ziua a Saptea”).
De pe YouTube se poate descărca cu YTD Video Downloader.

Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei şi ultimei lecţii din trimestru!