Închinaţi-vă Creatorului

Chiar la o citire rapidă, profeţii Vechiului Testament ne avertizează cu privire la tratarea incorectă a celor săraci şi oprimaţi. Profeţii şi Dumnezeu, în Numele căruia vorbeau, erau indignaţi de ce vedeau că se face în toate naţiunile înconjurătoare (Amos 1 şi 2). Dar ei aveau şi un simţământ de mânie şi întristare din cauza nelegiuirilor care se făceau chiar în poporul lui Dumnezeu, de către cei care primiseră atât de multe binecuvântări divine. Dată fiind istoria lor, dar şi legile date lor de Dumnezeu, ei ar fi trebuit să ştie mai mult. Din nefericire, nu întotdeauna a fost aşa şi profeţii au avut multe de spus despre această stare nefericită a lucrurilor.

Este interesant să descoperim că multe dintre cunoscutele afirmaţii ale profeţilor referitoare la dreptate şi nedreptate sunt în legătură cu închinarea. După cum vom vedea, adevărata închinare nu este ceva ce are loc doar în timpul ceremoniilor religioase, ci înseamnă şi să ai aceleaşi preocupări ca Dumnezeu pentru bunăstarea celorlalţi şi să încerci să îi ridici pe cei asupriţi şi uitaţi.

La scurtă vreme după ce i-a scos pe israeliţi din Egipt, Dumnezeu li S-a descoperit la muntele Sinai şi le-a dat Cele Zece Porunci în formă scrisă, inclusiv primele două porunci în care era specificat să nu se închine la alţi dumnezei şi să nu îşi facă chipuri cioplite (Exodul 20:2-6). Poporul a promis să facă tot ce i se poruncise şi să fie poporul Lui (Exodul 24:1-13).

Dar Moise a rămas pe munte aproape şase săptămâni şi poporul a început să se întrebe ce se întâmplase cu el. Sub presiunea mulţimii, Aaron a făcut un viţel de aur şi i-a condus pe israeliţi să aducă jertfe înaintea lui, după care „au şezut de au mâncat şi au băut, apoi s-au sculat să joace” (Exodul 32:6). Atât Domnul, cât şi Moise au fost indignaţi văzând cât de repede se întorseseră oamenii la închinarea la idoli – şi părea că doar mijlocirea lui Moise l-a salvat pe Israel de la pedeapsa meritată (vers. 30-34).

Totuşi idolatria a fost o ispită în faţa căreia poporul lui Dumnezeu a căzut mult prea des. Istoria regilor lui Israel şi ai lui Iuda este presărată de perioade de idolatrie, care includ faptele nelegiuite ale unor regi care si-au condus supuşii la închinarea la idoli. Necredincioşia lor a fost ţinta profeţilor lui Dumnezeu trimişi mereu să cheme poporul să se întoarcă la El. Adesea, printre apelurile la redeşteptare şi reformă, erau şi apeluri la o purtare mai bună faţă de săraci, nevoiaşi şi cei fără ajutor din mijlocul lor.

1. Ce punct important scoate în evidenţă autorul în Psalmii 115:1-8?

Tendinţa noastră, ca oameni, este să devenim asemenea lucrului sau persoanei căreia ne închinăm sau asupra căreia ne concentrăm atenţia. Astfel, a fost natural ca preocuparea pentru semeni şi pentru dreptate să scadă când poporul lui Dumnezeu a încetat să se mai închine unui Dumnezeu al dreptăţii şi s-a îndreptat spre zeii falşi ai naţiunilor din jur, adesea zei ai războiului sau ai fertilităţii. Când au ales alţi zei, israeliţii şi-au schimbat atitudinea în multe aspecte, inclusiv în modul de a-i trata pe ceilalţi. Dacă I-ar fi rămas credincioşi lui Dumnezeu, ar fi avut aceeaşi preocupare ca El pentru cei în nevoie.

Meditează mai mult la ideea de a deveni asemenea celui căruia te închini. Vedem manifestări contemporane ale acestui principiu?

În Biblie, poporul lui Dumnezeu este chemat la închinare, dar şi nouă ni se spune să ne închinăm lui Dumnezeu ştiind cine este El, ce a făcut şi cum este. Între atributele Sale se numără bunătatea, dreptatea şi mila. Când ni se reaminteşte cum este Dumnezeu, ce a făcut El pentru noi (în special jertfa lui Hristos) şi ce făgăduieşte El să facă, toţi avem motive să ne închinăm şi să-I aducem laudă.

2. Ce motive ne prezintă următoarele versete? Deuteronomul 10:17-22; Psalmii 101:1; 146:5-10; Isaia 5:16; 61:11

Aceste motive pentru închinare nu erau noi pentru poporul lui Dumnezeu. Momentele de închinare cele mai pline de entuziasm pentru israeliţii eliberaţi din Egipt au fost după intervenţiile evidente ale lui Dumnezeu. După ce au fost scoşi din Egipt şi au trecut Marea Roşie, Moise şi Maria au condus poporul în cântări de laudă pentru tot ce văzuseră şi pentru că fuseseră salvaţi (Exodul 15).

Dreptatea şi mila lui Dumnezeu, demonstrate în astfel de evenimente, nu trebuiau uitate. Când poporul păstra vii aceste amintiri, povestindu-le iar şi iar, faptele şi dreptatea lui Dumnezeu continuau să fie o inspiraţie şi pentru generaţiile care urmau să vină. Un exemplu – Deuteronomul 10:17-22.

Mai întâi de toate, dreptatea lui Dumnezeu este parte din cine este El, o componentă-cheie al caracterului Său (Iov 34:12). Dumnezeu este drept şi este interesat de dreptate – un motiv pentru a ne închina Lui şi a-I da slavă.

Dreptatea lui Dumnezeu este văzută în faptele Sale drepte şi neprihănite pentru poporul Său şi în favoarea celor săraci şi asupriţi. Biblia descrie un Dumnezeu care „ia aminte la strigătul celui nenorocit” (Iov 34:28) şi este activ şi nerăbdător să îndrepte răul din lumea noastră. Acest lucru se va face pe deplin la judecata finală a lui Dumnezeu şi la re-crearea lumii.

Israel avea motive să-L laude pe Dumnezeu. Ce motive avem noi?

În vremurile bune ale împărăţiei, poporul se întorcea la templu şi la închinarea la Dumnezeu, deşi aceasta era adesea amestecată cu influenţe din idolatria naţiunilor înconjurătoare. Dar, în viziunea profeţilor, nici cele mai bune încercări de a fi religioşi nu erau suficiente pentru a-i întoarce de la relele intrate în viaţa lor de zi cu zi. Oricât de mult s-ar fi străduit să fie religioşi prin ceremonii de închinare, muzica imnurilor lor nu putea acoperi strigătele celor săraci şi asupriţi.

Amos a descris poporul din zilele lui astfel: „Voi mâncaţi pe cel lipsit şi prăpădiţi pe cei nenorociţi din ţară” (Amos 8:4). El le-a văzut nerăbdarea de a termina ceremoniile pentru a redeschide piaţa şi a se întoarce la negoţul lor necinstit – să cumpere „pe cei nevoiaşi pe argint şi pe sărac, pe o pereche de încălţăminte” (vers. 6).

3. Ce le spune Dumnezeu acestor oameni religioşi despre ceremoniile lor? Isaia 1:10-17; Amos 5:21-24; Mica 6:6-8

Profeţii au folosit adesea un limbaj aspru pentru a lua în râs religia şi închinarea care nu au nicio legătură, ba chiar sunt în contrast cu suferinţa şi asuprirea celor din jur. În Amos 5:21-24 citim despre Dumnezeu că „urăşte”, „dispreţuieşte” şi este dezgustat de închinarea lor. Strângerea lor laolaltă este descrisă ca un „miros urât”, iar darurile şi muzica lor nu au nicio valoare.

În Mica 6 vedem câteva sugestii tot mai emfatice, chiar batjocoritoare, despre cum s-ar putea închina „mai bine”: mulţimi de arderi-de-tot, „mii de berbeci” sau „zeci de mii de râuri de untdelemn” (Mica 6:7), apoi sugestia extremă şi înfricoşătoare, dar deloc străină, de a-şi jertfi întâiul născut pentru a câştiga favoarea şi iertarea lui Dumnezeu.

De fapt, Domnul dorea ca poporul Său „să facă dreptate, să iubească mila şi să umble smerit cu Dumnezeu” (Mica 6:8).

Ai fost şi tu vreodată preocupat mai mult de formele şi ceremoniile religioase decât de cei în nevoie din jurul tău? Ce ai învăţat din acea experienţă?

În explicaţia despre relaţia dintre închinare şi dreptate, profeţii mai atrag atenţia asupra unui pas: grija faţă de cei săraci, asupriţi şi cei în nevoie, ca o parte importantă a închinării.

4. Citeşte Isaia 58. Ce se spune în prima parte a capitolului că nu a mers bine în relaţia dintre Dumnezeu şi poporul Său?

Această mustrare le este adresată unor oameni religioşi. Ei par să îl caute sincer pe Dumnezeu, dar ceva nu funcţionează. De aceea, El le spune că ar trebui să schimbe modul în care se închină, să încerce să-I slujească altfel. Iată ce dorea El: „Dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi şi rupe orice fel de jug” (vers. 6). Ei ar fi trebuit să îi hrănească pe cei flămânzi, să ofere un adăpost celor fără adăpost şi să îi ajute pe cei în nevoie.

Aceste activităţi nu sunt prezentate ca fiind singura modalitate de închinare, dar Dumnezeu le prezintă ca un mod de închinare de preferat faţă de practicile lor tradiţionale. Astfel, închinarea nu este îndreptată doar spre interior, ci ea aduce binecuvântare tuturor celor din jurul adevăraţilor închinători. „Adevăratul scop al religiei este să îl elibereze pe om de povara păcatului, să elimine intoleranţa şi asuprirea şi să promoveze dreptatea, libertatea şi pacea.” – CBAZS, vol. 4, p. 306

În Isaia 58:8-12, Dumnezeu făgăduieşte binecuvântări ca răspuns la această formă de închinare. De fapt, Domnul spune că, dacă s-ar concentra mai puţin asupra lor înşişi, oamenii ar vedea că El însuşi lucrează împreună cu ei şi prin ei pentru a aduce vindecare şi restaurare.

Interesant că acest capitol face legătura între acest mod de închinare şi o reînnoire a păzirii Sabatului ca o „desfătare”. Deja am studiat despre legătura dintre Sabat şi lucrare, dar aceste versete includ ambele activităţi în apelul către popor de a revitaliza închinarea şi de a descoperi binecuvântarea lui Dumnezeu. Meditând asupra acestor versete, Ellen G. White comentează: „Asupra celor care ţin Sabatul Domnului este aşezată răspunderea de a face lucrarea milei şi a dărniciei.” – Lucrarea de binefacere, p. 121

Când a fost criticat de unii conducători religioşi din zilele Sale că mânca împreună cu „păcătoşii”, Isus l-a citat pe profetul Osea, spunându-le să se întoarcă la cărţile lor şi să descopere ce a vrut să spună Dumnezeu când a afirmat: „Milă voiesc, iar nu jertfă!” (Matei 9:13, citat din Osea 6:6).

Domnul Isus a avut o viaţă de slujire şi grijă pentru alţii. Interacţiunile cu ceilalţi, minunile de vindecare şi multe dintre pildele Sale îi învăţau pe oameni că o viaţă trăită astfel era cea mai bună cale de a-şi exprima devotamentul faţă de Dumnezeu. Conducătorii religioşi erau cei mai mari critici ai Săi, dar şi ţinta celor mai aspre mustrări ale Sale. La fel ca în vremea lui Isaia, ei credeau că au asigurată o relaţie specială cu Dumnezeu prin practicilor lor religioase, în timp ce îi exploatau pe săraci şi îi ignorau pe cei în nevoie. Închinarea lor nu era în conformitate cu faptele lor şi Isus a condamnat această ipocrizie.

5. În mustrarea adresată de Domnul Isus, cum înţelegem expresiile „casele văduvelor le mănâncă” şi „o mai mare osândă va veni peste ei”? Marcu 12:38-40

Probabil cea mai aspră predică a lui Isus – în special pentru conducătorii religioşi din vremea Sa – se găseşte în Matei 23. Aici El arată că religia lor nu le este de folos celor dezavantajaţi, ci ea adaugă mai mult la poverile lor. Isus a spus că, prin faptele lor sau uneori prin lipsa lor de acţiune şi compasiune, aceşti conducători le închideau oamenilor împărăţia cerurilor (Matei 23:13).

Dar ca un ecou al profeţiilor făcute cu secole înainte, Isus a vorbit direct şi despre prăpastia dintre practicile religioase stricte şi nedreptăţile pe care le făceau şi de pe urma cărora profitau (vers. 23).

Practicile şi obiceiurile lor religioase nu erau greşite în ele însele, dar nu trebuiau să ia locul unei purtări corecte faţă de ceilalţi.

Cum putem evita capcana de a crede că a avea şi a cunoaşte adevărul este suficient?

„Am fost instruită să aduc în atenţia poporului nostru Isaia 58. Citiţi acest capitol cu atenţie şi înţelegeţi felul de slujire care va aduce viaţă în bisericile noastre! Lucrarea Evangheliei trebuie dusă înainte prin dărnicia noastră la fel ca şi prin truda noastră. Când întâlniţi suflete suferinde, care au nevoie de ajutor, ajutaţi-le! Când întâlniţi flămânzi, hrăniţi-i! Făcând aceasta, veţi lucra în domeniul de lucru al lui Hristos. Lucrarea sfântă a Maestrului a fost o lucrare de binefacere. Poporul nostru de pretutindeni să fie încurajat să ia parte la ea.” – Ellen G. White, Lucrarea de binefacere, p. 29

Rezumat: Deşi erau preocupaţi de răul care se făcea în ţară, profeţii se concentrau în mod special asupra relelor comise de poporul care susţinea că se închină lui Dumnezeu. Pentru profeţi şi pentru Isus, închinarea nu are de a face cu nedreptatea şi o astfel de religie este numită făţărnicie. Adevărata închinare include eforturile împotriva asupririi şi grija faţă de săraci şi nevoiaşi.

Studiu suplimentar: Ellen G. White, Lucrarea de binefacere, capitolul „Isaia 58 – O reţetă divină”; Hristos, Lumina lumii, capitolul „Vaiuri pentru farisei”.

BIBLIA ŞI CARTEA EVANGHELIZARE – STUDIU LA RÂND

Biblia: 2 Samuel 21-1 Regi 3
1. Cine şi de ce a asociat apa cu sângele, refuzând s-o bea, deşi o dorise?
2. În cât timp a străbătut Ioab ţara, ca să împlinească porunca împăratului?
3. Ce profeţie s-a împlinit când preotul Abiatar a fost scos din slujbă?
4. Unde se aduceau jertfe înainte de construirea templului şi care era cel mai important loc de închinare?

Evanghelizare, subcapitolul „Problemele specifice evanghelizării în oraşele mari”
5. Din afirmaţia lui Ellen G. White, de ce jumătate din munca depusă în marile oraşe se pierde?

Aici puteţi citi cartea Evanghelizare de Ellen G. White.
Descarcă cartea Evanghelizare.pdf

Ştirile de Sabat (video), pot fi vizionate sau descărcate de pe adresa de Internet: Biserica Adventistă – Zona Muntenia secţiunea „Ştirile de Sabat”, sau de pe YouTube canalul: „Conferinta Muntenia – Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea”, meniul: Videoclipuri.

Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro, meniul „Departamente”, secţiunea „Şcoala de Sabat”, sau de pe YouTube canalul: „Şcoala de Sabat” meniul: Videoclipuri.

Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei şi ultimei lecţii din trimestru!