Îndemnuri desprinse din adevărurile sanctuarului

Când citim Epistola către evrei, observăm că pasajele despre credinţa creştină alternează cu pasajele despre viaţa practică a creştinului şi că expunerea teologică are anumite implicaţii practice. „Teoria” credinţei duce la un anumit mod de a trăi acea credinţă. De pildă, după ce zugrăveşte tabloul magnific al lui Hristos ca Jertfă şi Mare-Preot al nostru (Evrei 7:1-10:18), apostolul Pavel îi încurajează şi îi îndeamnă pe credincioşi să trăiască potrivit cu implicaţiile pe care le au aceste adevăruri. Îndemnul acesta îl găsim în Evrei 10:19-25.

În limba greacă, pasajul acesta este compus dintr-o singură frază, lungă şi complexă. În introducere, ne sunt prezentate două realităţi, după care sunt prezentate trei îndemnuri ce decurg din aceste realităţi. Fiecare îndemn abordează câte un element al cunoscutei triade credinţă – speranţă – dragoste şi, bineînţeles, o altă faţetă a credinţei creştine.

Săptămâna aceasta, ne vom ocupa cu studiul aprofundat al acestui pasaj, punând accent pe îndemnurile practice pentru viaţa creştină.

1. Citeşte Evrei 4:16; 6:19,20 şi 10:19-21. Unde au intrare liberă credincioşii? Ce înseamnă aceasta pentru noi? Ce speranţă găsim aici? Ce schimbări ar trebui să se vadă în viaţa şi în credinţa noastră datorită acestei speranţe?

Credincioşii au intrare liberă în sanctuarul ceresc, la tronul lui Dumnezeu. Noi putem să ne apropiem de El fiindcă accesul a fost făcut posibil prin sângele lui Hristos şi prin lucrarea Sa în favoarea noastră, în calitate de Mare-Preot. Textele acestea ne asigură că sufletul nostru are drept ancoră nădejdea în Isus Hristos care Se află chiar în prezenţa lui Dumnezeu (Evrei 4:14-16; 6:19,20). Avem asigurarea că El a obţinut acces deplin înaintea Tatălui, după ce Şi-a început lucrarea ca Mare-Preot ceresc Evrei 6:20). Cu această ocazie, Domnul Hristos a luat loc pe tronul ceresc, fapt ce dovedeşte statutul Său de Împărat (Apocalipsa 3:21).

Pentru noi, faptul că El este Reprezentantul nostru înaintea Tatălui este o veste bună. Nu avem un preot pământesc, păcătos, ci Preotul nostru este mai bun. Între Tatăl şi Fiul nu se poate interpune nimeni şi nimic. Hristos este desăvârşit şi fără păcat şi nu mai este necesară o perdea care să ne ascundă de Isus, Marele nostru Preot, sfinţenia lui Dumnezeu (Evrei 10:20).

„În ce constă lucrarea de mijlocire? Ea este veriga de aur care îl pune pe omul finit în legătură cu tronul Dumnezeului infinit. Omul pentru care Hristos a murit insistă pe lângă tronul lui Dumnezeu şi cererea sa este preluată de Cel care l-a răscumpărat cu sângele Său. Marele nostru Preot însemnat aşează neprihănirea Sa în dreptul celui care o cere cu sinceritate şi rugăciunea Sa se împleteşte cu rugăciunea omului.” – Ellen G. White, That I May Know Him, p. 78

Ce asigurare extraordinară că putem avea o comuniune strânsă cu Tatăl, mulţumită lucrării pe care a făcut-o şi încă o face Domnul Hristos pentru noi!

Gândeşte-te ce însemnătate are faptul că Domnul Isus mijloceşte pentru tine în cer. De ce ai atât de mult nevoie de mijlocirea Sa?

2. Ce condiţii pentru apropierea de Dumnezeu sunt enumerate în Evrei 10:22?
Potrivit acestui verset, când se apropie de Dumnezeu, închinătorii ar trebui să întrunească patru condiţii:

1. Să se apropie cu o inimă curată. Inima reprezintă aici fiinţa noastră, gândurile şi motivaţiile noastre, emoţiile, voinţa şi caracterul nostru. Dumnezeu vrea ca noi să ne apropiem de El cu o inimă curată, cu sinceritate. Dar, pentru ca să fim sinceri, este nevoie să ne lăsăm curăţiţi de orice rău. Aceasta nu înseamnă că suntem desăvârşiţi, ci doar că depunem eforturi să avem un caracter asemenea caracterului lui Hristos.

2. Să se apropie cu credinţă deplină. După cum am văzut în secţiunea de ieri, nu mai avem niciun dubiu că accesul înaintea lui Dumnezeu este liber.

3. Să se apropie cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău. Cuvântul „stropite” ne duce cu gândul la serviciile din cortul din pustie, când poporul sau altarul era stropit cu sângele jertfei (Exodul 24:8; Leviticul 8:23,24). Sângele îi făcea curaţi pe oameni din punct de vedere ritual, dar nu avea puterea de a face curăţenie în conştiinţa lor (Evrei 9:9,13). Spre deosebire de acest sânge, sângele lui Hristos asigură şi curăţirea conştiinţei (Evrei 9:14). Prin această curăţire este ilustrată îndreptăţirea păcătosului pocăit. Noi putem avea o conştiinţă curată, fiindcă am fost iertaţi.

4. Să se apropie cu trupul spălat cu o apă curată. Se pare că această afirmaţie face aluzie la botezul creştin, dar o putem interpreta şi în sens spiritual, ca fiind vorba de „botezul cu apă, prin Cuvânt” (Efeseni 5:26), adică, mai exact, de citirea Bibliei şi aplicarea principiilor ei în viaţa noastră.

În Iacov 4:7,8, scriitorul înfruntă atitudinea duplicitară a cititorilor săi. Din ceea ce ne lasă pasajul să înţelegem, aceştia nu mai erau devotaţi în întregime lui Dumnezeu, făcuseră compromisuri şi se aflau într-un pericol iminent. Iată de ce Iacov îi îndeamnă să-şi curăţească mâinile şi inimile, un limbaj care face aluzie la curăţirea ce avea loc în sanctuar. Ideea că ne putem apropia de Dumnezeu numai după ce ne-am curăţit inima şi mâinile este desprinsă din lecţiile sanctuarului.

Trebuie să înţelegem bine că numai Dumnezeu ne poate curăţi inimile. Ce decizii trebuie să luăm ca să-I permitem să facă acest lucru?

3. Reciteşte Evrei 10:19-25.

Tema „încrederii” apare în repetate rânduri în această carte a Bibliei. Cuvântul grecesc pentru „încredere” are sensul de îndrăzneală, curaj şi temeritate şi defineşte, în Noul Testament, noua relaţie pe care o avem cu Dumnezeu.

Iniţial, cuvântul avea sensul de vorbire deschisă, dar, în acest context, ar putea indica faptul că noi putem să ne apropiem de Dumnezeu prin rugăciune, cu totul nestingheriţi. Acest tip de deschidere în relaţia noastră cu El ne inspiră un simţământ de încredere şi de bucurie. Încrederea noastră este motivată şi se întemeiază pe faptul că avem în cer un Mare-Preot prin intermediul căruia ne putem înfăţişa înaintea lui Dumnezeu. Accesul nu este limitat şi nu este blocat de nimic. Doar noi şi deciziile noastre greşite pot bloca acest acces. Până atunci însă, invitaţia de a intra în sanctuarul ceresc rămâne deschisă.

Dar de unde putem obţine această încredere? Sursa ei nu suntem noi, ci Domnul Isus care, prin jertfa Lui, ne-a oferit intrare liberă în sanctuar.

4. Despre ce fel de încredere este vorba în Evrei 3:6,14; 4:16; 11:1?

Încrederea nu vine de la noi şi nu trebuie să se bazeze pe noi, ci vine de la Hristos. Ea nu ne este oferită în funcţie de cine suntem noi, ci pe baza a ceea ce este Mijlocitorul nostru. Un fapt care merită remarcat este acela că încrederea trebuie să fie „deplină” (4:16). Moartea Domnului Isus a deschis pentru totdeauna o cale nouă, care ne dă posibilitatea de a avea o încredere deplină.

Există două căi de a obţine această încredere şi a o păstra. Prima este credinţa (Efeseni 3:12), iar cealaltă este slujirea semenilor (1 Timotei 3:13). Ambele aspecte sunt necesare şi importante. Putem observa acest lucru şi în Evrei, unde asigurarea credinţei şi îndemnul de a dovedi prin viaţa personală că suntem creştini merg mână în mână. Viaţa creştinului nu este niciodată separată de credinţa lui.

Ce lucruri din viată îţi pun la încercare încrederea în Dumnezeu sau convingerea că El îţi vrea binele? Ce poţi face pentru a te proteja de acest pericol pentru viaţa spirituală?

5. Citeşte textele următoare. Ce au ele în comun? Ce trebuie să păstreze credincioşii? Evrei 3:6,14; 4:14; 6:11; 10:23.

Pe lângă faptul că avem asigurarea mântuirii, este important să perseverăm şi să ne păstrăm speranţa care ne-a fost dată. În Evrei, când se spune să păstrăm ceva până la sfârşit sau să rămânem tari într-un anumit lucru, înseamnă că apelul este serios. Probabil că unii credincioşi începuseră să se îndepărteze de credinţa şi de speranţa lor creştină şi apostolul îi încurajează aici să nu renunţe la luptă. Textele menţionate mai sus exprimă în cuvinte destul de asemănătoare lucrurile care merită să fie păstrate cu tărie: nădejdea, încrederea, mărturisirea. Toate aceste cuvinte însumează, de fapt, credinţa creştină. Noi putem duce o viaţă creştină pentru că ne-am pus nădejdea în Isus şi în ce a făcut El pentru noi. În clipa în care uităm acest adevăr fundamental, ne pierdem în mod sigur şi încrederea.

Apostolul ne îndeamnă să ne păstrăm încrederea şi speranţa „de la început” şi „până la sfârşit”. A face acest lucru „fără şovăire” înseamnă a avea o credinţă neschimbătoare şi de neclintit. Indiferent de circumstanţe, speranţa noastră rămâne aceeaşi, consacrarea noastră faţă de Domnul rămâne neschimbată, deoarece avem încredere că El este credincios şi va împlini tot ce a promis.

Nu există niciun dubiu că Dumnezeu este credincios Cuvântului Său. El a împlinit făgăduinţa dată lui Avraam şi Sarei (vezi şi Romani 4:19-21), a împlinit făgăduinţa despre prima venire a lui Mesia (Galateni 3:19) şi va împlini şi făgăduinţa despre revenirea Sa (Evrei 12:26). Dar cea mai mare făgăduinţă pe care ne-a făcut-o înainte de începutul timpului este viaţa veşnică (Tit 1:2; 1 Ioan 2:25).

Credincioşia lui Dumnezeu este de nezdruncinat. Chiar dacă noi „suntem necredincioşi, totuşi El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur” (2 Timotei 2:13). Necredincioşia şi necredinţa noastră nu vor schimba intenţia Sa cu noi. El promite să rămână credincios, indiferent de căderile noastre. Datorită acestei trăsături a caracterului Său, făgăduinţele pe care ni le-a făcut rămân încă la dispoziţia noastră.

Noi ne descurajăm foarte repede din cauza păcatelor. Cum le putem birui şi cum putem să nu renunţăm la luptă dacă se mai întâmplă să cădem? De ce trebuie să ne păstrăm credinţa în aceste făgăduinţe, mai cu seamă atunci când cădem?

6. Ce îndemn găsim în Evrei 10:24?

Îndemnul din versetul 23 viza atitudinea individuală, dar cel din versetul 24 are în vedere comunitatea credincioşilor în ansamblu. Pe calea credinţei, nimeni nu merge de unul singur, ci mergem împreună. De aceea, trebuie să avem grijă unii de alţii mereu.

A-i iubi pe alţii este ceva ce ştim că face parte din comportamentul creştin (Ioan 13:34,35; Galateni 5:13). Totuşi dragostea aceasta nu apare în mod natural. „Vegherea” asupra altora are sensul de preocupare atentă şi profundă. Îndemnul este, aşadar, de a fi atenţi cu fraţii şi surorile noastre de credinţă şi de a observa cum îi putem încuraja să îşi iubească semenii şi să facă fapte bune. Din nefericire, este mai uşor să îi acuzăm şi să ne opunem lor decât să îi îndemnăm la dragoste. Deci trebuie să depunem eforturi pentru a urmări binele cel mai înalt al comunităţii noastre de credinţă, astfel încât, prin încurajările noastre, şi alţii, la rândul lor, să iubească şi să facă fapte bune!

7. Ce legătură există între dragoste şi fapte bune şi frecventarea „adunării”? Evrei 10:24,25.

În Evrei se subliniază ideea că ne putem manifesta dragostea unii faţă de alţii în adunările creştine. Dar cum poate împlini legea dragostei lui Hristos cel care nu participă la aceste adunări? Unii socotesc că au motive întemeiate, însă Pavel arată că adevărata cauză este apatia. Motive de a nu veni la biserică sau la alte evenimente creştine poate găsi oricine, însă ele sunt cu totul neînsemnate dacă le aşezăm alături de motivul de a veni: dorinţa de a fi o binecuvântare pentru alţii.

Acest comportament este cu atât mai important, cu cât ziua revenirii Domnului Hristos este atât de aproape. La începutul pasajului din Evrei 10:19-25, credincioşilor li se atrage atenţia să se apropie de Dumnezeu în sanctuarul ceresc şi, la final, li se reaminteşte că Ziua Domnului se apropie. Pentru noi, revenirea lui Hristos ar trebui să fie întotdeauna motivaţia majoră a comportamentului creştin.

Pe care dintre fraţii şi surorile tale de credinţă ai dori să îi/le încurajezi prin cuvintele sau faptele tale ori, pur şi simplu, prin prezenţa ta? Dacă urmăreşti acest lucru în mod intenţionat, vei observa că viaţa celor din jurul tău va fi binecuvântată şi că tu însuţi vei fi binecuvântat!

„Prin poziţia şi lucrarea Sa, Mijlocitorul avea să depăşească mult, din punctul de vedere al demnităţii şi al slavei, preoţia pământească tipică. […] Acest Mântuitor urma să fie un mijlocitor care să stea între Cel Preaînalt şi poporul Său. Prin această măsură, a fost deschisă o cale prin care păcătosul vinovat putea găsi intrare la Dumnezeu prin intermediul altcuiva. Păcătosul nu se putea înfăţişa personal, cu vinovăţia asupra lui şi fără vreun merit mai mare decât acela pe care îl deţinea prin sine însuşi. Numai Hristos putea deschide această cale, prin aducerea unei jertfe pe măsura cerinţelor Legii divine. El era desăvârşit şi neîntinat de păcat. El era fără pată şi fără cusur. Extinderea consecinţelor teribile ale păcatului ar fi rămas pentru totdeauna necunoscută, dacă nu ar fi fost oferit un remediu de o valoare infinită.” – Ellen G. White, The Spirit of Prophecy, vol, 2, p. 11

„Credinţa în ispăşirea şi în mijlocirea lui Hristos ne va păstra statornici şi de nezdruncinat în mijlocul ispitelor care ne asaltează în biserica luptătoare.” – Ellen G. White, Comentariul biblic AZŞ, vol. 7 A, p. 484

Întrebări pentru discuţie

1. Răsfoieşte cartea Evrei şi găseşte pasaje în care suntem îndemnaţi să acţionăm într-un anumit fel, ca urmare directă a credinţei noastre.

2. Meditează mai mult la ideea că putem veni înaintea lui Dumnezeu. Ce înseamnă aceasta în mod concret? Cum ar trebui să ne afecteze viaţa lucrul acesta, îndeosebi atunci când suntem ispitiţi sau descurajaţi din cauza stării noastre spirituale?

3. Care este diferenţa dintre încredere şi încumetare?

4. Meditează asupra următoarei afirmaţii preluate din citatul de la secţiunea de vineri: „Extinderea consecinţelor teribile ale păcatului ar fi rămas pentru totdeauna necunoscută, dacă remediul oferit nu ar fi fost de o valoare infinită.” Ce ne spune aceasta despre cât de rău este păcatul, dacă a fost necesar ca o Persoană de o „valoare infinită” să Îşi dea viaţa ca noi să putem fi salvaţi? Cum ajută să înţelegem acest adevăr uimitor faptul că Isus este Creatorul? Dacă ştim aceste lucruri, cum e posibil ca viaţa noastră să rămână neschimbată? Cum am putea să le ţinem doar pentru noi şi să nu le prezentăm şi altora?

5. Cum poţi lega relaţii de prietenie pentru a-i încuraja pe alţii să fie mai iubitori şi să ducă o viaţă plină de fapte bune? Ce beneficii spirituale ai dacă vii la biserică? Ce ai avea de pierdut dacă nu ai veni la biserică să te închini împreună cu alţi creştini?