Lecţii din sanctuar

Sanctuarul este unul dintre mijloacele folosite de Dumnezeu pentru a ne ajuta să înţelegem Evanghelia. Vă oferim aici o schiţă a sanctuarului în speranţa că vă va fi utilă pe parcursul studiului din săptămâna aceasta.

Studiul din săptămâna aceasta analizează câteva dintre lecţiile oferite de sanctuarul pământesc. Mai târziu, vom aborda şi sistemul jertfelor.

1. Potrivit cu Exodul 25:8 care era scopul sanctuarului pământesc din pustie? Ce adevăr uimitor desprindem de aici cu privire la dragostea lui Dumnezeu pentru noi?

În Grădina Edenului, păcatul a distrus relaţia directă dintre Dumnezeu şi oameni. El a întrerupt comuniunea nestingherită dintre primii noştri părinţi şi Dumnezeu. Totuşi Creatorul Şi-a dorit să îi atragă înapoi la El şi să Se bucure de o relaţie stabilă cu ei şi, de aceea, a început acest proces de reparare a relaţiei încă din acel moment. După câteva secole, El a luat din nou iniţiativa de a-i aduce pe oameni înapoi, în prezenţa Sa, prin eliberarea evreilor din Egipt şi prin aducerea la existenţă a sanctuarului şi a sistemului jertfelor. Prin urmare, sanctuarul este o mărturie despre dorinţa Sa neîntreruptă de a locui în mijlocul poporului Său. Ideea aceasta Îi aparţine în întregime (Psalmii 132:13,14). Ţelul său ultim este relaţia, iar sanctuarul a fost mijlocul prin care Şi-a propus să ajungă la acest ţel. Sanctuarul este dovada tangibilă a prezenţei Sale printre copiii Săi de pe pământ.

Din descrierea pe care o avem în Numeri 2, reiese că tabernaculul era situat în centrul taberei (care avea formă pătrată). În Orientul Apropiat antic, acest loc era ocupat, de regulă, de cortul împăratului. Aşadar, tabernaculul transmitea ideea că Dumnezeu este Împăratul lui Israel.

În jurul cortului întâlnirii erau amplasate corturile leviţilor (Numeri 1:53), iar celelalte seminţii îşi aşezau corturile împrejurul acestora, mai la distanţă, aranjate în grupuri de câte trei seminţii (Numeri 2:2). Acestea ilustrează în mod concret atât apropierea, cât şi depărtarea lui Dumnezeu.

Un alt scop al sanctuarului era acela de a oferi o locaţie pentru sistemul de închinare centralizat. Întrucât prezenţa Sa printre ei era periclitată de necurăţia şi de abaterile lor morale, Dumnezeu le-a pus la dispoziţie oamenilor nesfinţi un sistem de jertfe şi de daruri prin care puteau trăi şi puteau rămâne în prezenţa Sa sfântă.

Prin urmare, sanctuarul oferea detalii despre planul de răscumpărare, care cuprindea nu numai jertfele, ci şi slujba preoţească, o parte integrantă a acestui plan.

Creatorul universului, Cel care a făcut toate lucrurile (Ioan 1:1-3) a coborât în mijlocul unor oameni fără adăpost, care rătăceau prin pustie, pentru a locui printre ei. În ce mod ne ajută acest adevăr să evităm prejudecăţile etnice, sociale şi culturale?

2. Cum trebuia să fie sanctuarul? Exodul 40:9,10.

Sensul de bază al cuvântul „sfânt” este acela de a fi deosebit şi unic şi totodată, de a-I aparţine lui Dumnezeu.

„Serviciul de la sanctuar era veriga de legătură dintre Dumnezeu şi Israel. Darurile de jertfă aveau menirea de a prefigura jertfa lui Hristos şi, astfel, de a păstra în inimile oamenilor o credinţă neşovăielnică în Răscumpărătorul care urma să vină. Din acest motiv – pentru ca Domnul să poată accepta jertfele lor şi să rămână în mijlocul lor şi, pe de altă parte, pentru ca poporul să poată avea o cunoaştere corectă a planului de mântuire şi o înţelegere corespunzătoare a datoriei sale – era de cea mai mare importanţă ca toţi cei care aveau legătură cu sanctuarul să păstreze sfinţenia inimii şi curăţia vieţii, reverenţă faţă de Dumnezeu şi ascultarea strictă de cerinţele Sale.” – Ellen G. White, Comentariul biblic AZŞ, vol. 2, p. 1010

3. Care este motivul principal pentru care poporul trebuia să fie sfânt? Leviticul 19:2; 1 Petru 1:14-16.

Sfinţenia lui Dumnezeu ne transformă şi ne face deosebiţi. Sfinţenia Sa este motivul suprem pentru care poporul Său are o conduită etică în toate domeniile vieţii (Leviticul 19), fie că e vorba de respectarea legilor alimentaţiei (Leviticul 11:44,45), de respectarea preotului (Leviticul 21:8) sau de respingerea poftelor în care trăia altădată (1 Petru 1:14). Domnul vrea să creştem în sfinţenie pe măsură ce ne apropiem de El. Schimbarea aceasta poate avea loc numai prin supunerea firii noastre păcătoase şi prin dispoziţia de a face doar ce e bine, indiferent de consecinţe.

Gândeşte-te la tine, la obiceiurile tale, la preferinţele tale, la activităţile tale etc. Cât din ceea ce eşti şi din ceea ce faci se poate considera a fi „sfânt”? O întrebare destul de grea, nu-i aşa?

4. Ce ni se spune în Exodul 31:2-11 despre obiectele din sanctuarul pământesc? Care este punctul comun al acestui pasaj cu Geneza 1:2? (Vezi şi Exodul 25:9.)

Dintre toate obiectele din sanctuar, chivotul mărturiei era simbolul suprem al prezenţei şi al sfinţeniei lui Dumnezeu. Numele lui provine de la cele două table de piatră pe care a fost scrisă Legea, care purtau numele de „tablele mărturiei” (Exodul 32:15,16) şi care se aflau în chivot (Exodul 25:16,21).

Deasupra chivotului se afla „capacul ispăşirii” , iar de o parte şi de alta a lui se aflau doi heruvimi, care îl acopereau cu aripile lor (Exodul 25:17-21). Numele de „capac al ispăşirii” este adecvat, întrucât transmite ideea că Domnul nostru milos şi îndurător a asigurat ispăşirea, i-a împăcat pe oameni cu Sine şi a luat măsuri ca ei să poată păstra relaţia sfântă cu El.

În faţa acestui chivot, avea loc, o dată pe an (mai exact în Ziua Ispăşirii – Yom Kippur în ebraică), ispăşirea pentru popor şi pentru sanctuar (Leviticul 16:14-16). În Romani 3:25, Pavel declară că Domnul Hristos a fost rânduit de Dumnezeu să fie „o jertfă de ispăşire” sau, în interpretarea propusă de unii comentatori, un „capac al ispăşirii” ori un „loc al ispăşirii”, fiindcă El este „locul răscumpărării”, Cel prin care Dumnezeu a făcut ispăşire pentru păcatele noastre.

Sfânta, sau prima încăpere a sanctuarului, era luminată neîntrerupt de sfeşnic (Leviticul 24:1-4), iar de pe altarul tămâierii se ridica un fum protector care ascundea prezenţa lui Dumnezeu de privirea preotului (Leviticul 16:12,13). Pe masa punerii înainte, se aflau douăsprezece pâini care reprezentau cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Tot pe masă, se aflau şi farfurii, vase pentru tămâie, urcioare şi boluri (Exodul 25:29,30). Deşi nu se precizează ce utilitate aveau aceste vase, se pare că ele aminteau de masa care a avut loc cu ocazia încheierii legământului cu Domnul (vezi Exodul 24:11) şi, evident, de legământul însuşi.

Citeşte Romani 3:25-28. Ce mare speranţă putem desprinde din făgăduinţa mântuirii „prin credinţă, fără faptele Legii”?

5. Ce informaţii în plus despre sanctuar ni se oferă în 1 Împăraţi 8:30-53?

Cu ocazia ceremoniei de dedicare a templului, împăratul Solomon a menţionat şapte tipuri de rugăciuni care puteau fi făcute în templu. Aceste şapte rugăciuni ilustrează funcţia amplă pe care o îndeplinea templul în viaţa israeliţilor. Astfel, templul era locul unde se putea căuta iertarea (vers. 30), unde se puteau face jurăminte (vers. 31, 32), unde se puteau face cereri de eliberare din mâna duşmanilor (vers. 33, 34), cereri pentru ploaie în caz de secetă (vers. 35, 36) sau cereri în caz de alte dezastre (vers. 37-40). Totodată, templul era locul unde se puteau ruga străinii (vers. 41- 43), dar şi locul unde se putea cere biruinţa într-o luptă (vers. 44, 45).

Faptul că templul trebuia să fie „o casă de rugăciune pentru toate popoarele” (Isaia 56:7) reiese clar din previziunea lui Solomon în care israelitul, străinul şi întregul popor stau cu toţii în casa Domnului şi Îi adresează cereri.

Sanctuarul era centrul ideologic al întregii existenţe a lui Israel ca popor. Religia nu era doar o parte a vieţii credinciosului, nu era nici măcar o parte importantă a vieţii lui, ci era viaţa însăşi. Ce ne spune aceasta despre rolul pe care trebuie să îl aibă credinţa în viaţa noastră?

Oamenii mergeau la sanctuar când căutau un sfat, când doreau o decizie într-un litigiu sau când se căiau de păcatele lor. Sanctuarul a fost centrul existenţei lui Israel în perioada călătoriilor prin deşert. De asemenea, când Dumnezeu dorea să le vorbească israeliţilor, li se adresa din sanctuar (Exodul 25:22) sau din „cortul întâlnirii”, după numele lui obişnuit (vezi, de exemplu, Leviticul 1:1).

Gândeşte-te la viaţa ta de rugăciune. Cât de profundă şi de bogată este? În ce măsură este ea un factor de întărire a credinţei şi de schimbare a vieţii? Poate că prima întrebare pe care ar trebui să ţi-o pui ar fi aceasta: Cât timp petrec în rugăciune?

Cartea Psalmilor subliniază în nenumărate rânduri rolul semnificativ pe care îl are sanctuarul în relaţia dintre credincioşi şi Dumnezeu. Este celebră, bunăoară, convingerea fermă pe care o exprimă David în finalul Psalmului 23: „Voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele” (vers. 6). De asemenea, în Psalmul 27, dorinţa sa cea mai mare este să fie în prezenţa lui Yahweh, prezenţă care putea fi simţită cel mai bine în sanctuar. Pentru a arăta cât de mult îl iubea, David a utilizat o paietă largă de apelative pentru el: casa Domnului, templul, Locaşul Sfânt şi cortul. Acolo era locul potrivit pentru meditaţie şi pentru contemplarea frumuseţii Domnului (vezi vers. 4).

Activităţile lui Dumnezeu din sanctuar ilustrează câteva idei esenţiale: El îl ocroteşte pe închinător şi îl ascunde în sanctuarul Său chiar şi în vremuri de restrişte (Psalmii 27;5). Dumnezeu le oferă tuturor celor care vin în prezenţa Sa un loc de adăpost sigur şi pace sufletească. Aceste expresii asociază frumuseţea Domnului cu ceea ce face El pentru poporul Său. În plus, serviciile din sanctuar, cu semnificaţia lor simbolică ilustrează bunătatea şi dreptatea lui Dumnezeu.

Practic, dorinţa cea mai adâncă a lui David nu era doar aceea de a sta în sanctuar, ci aceea ca Yahweh să fie prezent lângă el. Din acest motiv ia el decizia de a „căuta Faţa Sa”, prezenţa Sa (Psalmii 27:4,8).

6. Citeşte Psalmii 73:1-17. Ce a înţeles Asaf după ce a intrat în sanctuar?

În acest psalm, Asaf abordează problema suferinţei. Nedumerirea lui este legată de succesul aparent al celor răi (vers. 4-12) şi de necazurile celor credincioşi. El mărturiseşte că a fost pe punctul de a ceda (vers. 1-3), însă lucrul care l-a salvat a fost intrarea în sanctuar (vers. 13-17). Acolo a văzut puterea şi slava lui Dumnezeu despre care vorbeşte şi David în Psalmii 63:2 şi a recunoscut că, într-o zi, situaţia prezentă se va schimba şi se va face dreptate. A reuşit astfel să reflecteze din nou asupra adevărului şi să îşi recapete convingerea că, de fapt, cei răi merg pe un drum alunecos (Psalmii 73:18-20) şi că oamenii credincioşi sunt ocrotiţi (vers. 21-28). Pentru cei care Îl caută pe Dumnezeu, sanctuarul devine un loc al încrederii, o fortăreaţă a vieţii, „stânca” pe care Dumnezeu îi va înălţa (Psalmii 27:5). Pe baza acestui adevăr transmis de serviciile din sanctuar, putem învăţa să ne încredem în bunătatea şi în dreptatea lui Dumnezeu.

Citeşte capitolul 32, „Cortul şi serviciile lui”, p. 343-358, din Patriarhi şi profeţi de Ellen G. White.

„Pentru construirea sanctuarului erau necesare pregătiri mari şi costisitoare: se cerea o mare cantitate din cel mai preţios şi mai scump metal; cu toate acestea, Dumnezeu a acceptat numai daruri de bunăvoie. «Să-l primiţi pentru Mine de la orice om care-l va da cu tragere de inimă», a fost porunca divină repetată de Moise adunării poporului. Consacrarea deplină lui Dumnezeu şi un spirit de sacrificiu au fost primele cerinţe în lucrarea de pregătire a unui locaş pentru Cel Preaînalt.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 343

Întrebări pentru discuţie

1. Meditează mai mult la dreptatea lui Dumnezeu. În lumea noastră este atât de puţină dreptate! Am putea spera că se va face vreodată dreptate, dacă nu am spera în dreptatea lui Dumnezeu? De ce nu?

2. Cineva scria: „Sanctuarul este singurul loc sfânt în mijlocul unei lumi păcătoase.” Ce înseamnă această afirmaţie pentru tine?

3. Cum înţelegi sfinţenia lui Dumnezeu? 1 Petru 1:14-16. Ce înseamnă pentru tine faptul că trebuie să fii sfânt? Cum putem deveni sfinţi?

4. Fiii lui Eli sunt dintre cei care au fost „aproape” de Dumnezeu, dar care au pierdut din vedere sfinţenia Sa (1 Samuel 2:12-17). Cum putem evita atitudinea de care s-au făcut vinovaţi ei? Cum ne ajută rugăciunea, studiul şi ascultarea să rămânem conştienţi de sfinţenia Sa?

5. „Cea mai importantă parte a slujbei zilnice era serviciul adus la îndeplinire pentru diferite persoane, în mod individual. Păcătosul care se pocăia îşi aducea darul la uşa tabernaculului şi, aşezându-şi mâna asupra victimei, îşi mărturisea păcatele, transferând astfel, în mod figurat, păcatele sale asupra victimei nevinovate. Animalul era apoi înjunghiat chiar de mâna păcătosului, iar sângele era dus de preot în Locul Sfânt şi stropit înaintea perdelei în spatele căreia se afla chivotul, conţinând Legea pe care păcătosul o călcase. Prin această ceremonie, prin sânge, păcatul era transferat în mod figurat asupra sanctuarului.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 354

Ce explicaţii ne oferă acest fragment cu privire la modul în care era descoperită „mântuirea prin credinţă” prin intermediul serviciilor de la sanctuar?