Ispăşirea: jertfa de curăţire

Aspectul cel mai cunoscut al sanctuarului este sistemul de jertfe, deoarece el ne vorbeşte în mod direct despre jertfa Domnului Hristos. Sângele animalului care murea în locul păcătosului devine simbolul sângelui Celui care a murit pentru noi.

Săptămâna aceasta, vom studia câteva concepte legate de „jertfa de curăţire” (denumită şi „jertfă pentru păcat” sau „jertfă de ispăşire”), jertfă prin care Dumnezeu ne ajută să înţelegem cum anume are loc împăcarea cu El prin intermediul singurei jertfe adevărate, Isus Hristos. Pe parcursul acestui studiu, am utilizat uneori termenul de „jertfă de curăţire” în loc de „jertfă de ispăşire” pentru a nu lăsa impresia că, de pildă, naşterea unui copil ar fi o greşeală morală, întrucât mama trebuia să aducă o astfel de jertfă (Leviticul 12:5-8). În acest caz, denumirea de „jertfă de curăţire” este mai potrivită, fiindcă nu se urmărea ispăşirea unui păcat, ci curăţirea de întinarea rituală.

Ştim că păcatul ne desparte de Dumnezeu, dar vestea bună este că El a pus în funcţiune un sistem prin care să fie acoperită prăpastia produsă de păcat şi astfel să ne aducă înapoi, la El. În centrul acestui sistem este jertfa.

În Vechiul Testament sunt descrise, în esenţă, trei tipuri de păcate, după nivelul de conştientizare a păcatului în timpul comiterii lui: păcatul neintenţionat (sau fără voie), păcatul intenţionat (sau cu voie) şi păcatul răzvrătirii. Jertfa de curăţire poruncită în Leviticul 4:1 – 5:13 putea fi adusă atunci când se comitea un păcat neintenţionat, dar şi în unele situaţii când era comis un păcat voit (Leviticul 5:1). Dacă pentru primele două tipuri de păcat, exista posibilitatea de a se aduce o jertfă, pentru răzvrătire, cel mai odios dintre toate, nu este menţionată nicio posibilitate de ispăşire. Păcatul răzvrătirii era comis faţă de Domnul, într-un act de sfidare, iar făptaşul trebuia nimicit (Numeri 15:29-31). Se pare totuşi că, şi în aceste situaţii, Dumnezeu oferea iertare (vezi, de exemplu, cazul lui Manase din 2 Cronici 33:12,13).

1. Citeşte Deuteronomul 25:1,2 şi 2 Samuel 14:1-11. Ce ne spune 2 Samuel 14:9 despre milă, dreptate şi vinovăţie?

Are Dumnezeu dreptul să-l ierte pe păcătos? Dacă păcătosul este vinovat, nu este justificată pedepsirea lui?

Istoria femeii din Tecoa, pe care a trimis-o Ioab la împăratul David ca să-i prezinte un caz fictiv, ne poate ajuta. Femeia a pretins că era văduvă şi cerea milă pentru singurul ei fiu rămas în viaţă, fiu care se făcuse vinovat de uciderea fratelui său. Legea prevedea moartea ucigaşului (Numeri 35:31), chiar dacă acesta era singurul bărbat din familie. Femeia i-a cerut lui David ca, în calitate de judecător, să-l lase nepedepsit pe fiul ei.

Dar ea face o declaraţie interesantă: „Asupra mea … şi asupra casei tatălui meu să cadă pedeapsa; împăratul şi scaunul lui de domnie să nu aibă nimic de suferit” (2 Samuel 14:9). Atât ea, cât şi împăratul ştiau că, dacă ucigaşul rămânea nepedepsit, vina crimei avea să cadă asupra împăratului însuşi, iar reputaţia sa ca judecător avea să fie în pericol. Judecătorul avea răspunderea morală pentru decizia luată. De aceea, femeia s-a declarat dispusă să ia vinovăţia asupra ei.

În acelaşi fel, Dumnezeu ia asupra Sa vinovăţia păcătoşilor şi îi declară nevinovaţi. Ca să putem fi iertaţi, Dumnezeu Însuşi trebuie să sufere pedeapsa care ni se cuvine nouă. Acesta este considerentul legal în baza căruia Hristos a murit pentru ca noi să putem fi mântuiţi.

2. Ce ritualuri erau îndeplinite cu ocazia aducerii jertfei pentru curăţire? Leviticul 4:27-31.

Scopurile aducerii jertfei erau îndepărtarea păcatului şi a vinovăţiei de la păcătos, transferarea răspunderii pentru păcat asupra sanctuarului şi iertarea şi curăţirea păcătosului. (În cazuri extrem de rare, păcătosul putea aduce o anumită cantitate de făină de cea mai bună calitate ca jertfă de curăţire şi, cu toate că în acest caz nu se vărsa sânge, era ştiut faptul că „fără vărsare de sânge nu este iertare” ).

Ceremonia propriu-zisă consta din punerea mâinilor pe capul animalului de jertfă, înjunghierea lui, ceremonia sângelui (cu o parte se ungeau coarnele altarului, restul se turna la picioarele altarului), arderea grăsimii şi consumarea cărnii. Păcătosului i se oferea iertarea, dar numai în urma ceremoniei.

Un aspect crucial al acestui proces era punerea mâinii pe capul animalului de jertfă (Leviticul 1:4; 4:4; 16:21) pentru ca acesta să fie „primit de Domnul, ca să facă ispăşire pentru el” (Leviticul 1:4). Jertfa era valabilă numai în dreptul celui care punea mâna pe capul animalului. Potrivit cu Leviticul 16:21, punerea mâinilor trebuia să fie însoţită de mărturisirea păcatului; în acest fel era recunoscut transferul păcatului de la păcătos la animalul nevinovat.

Un alt aspect era, desigur, înjunghierea animalului. După înjunghiere, sângele era întrebuinţat pentru a face ispăşire pe altar (Leviticul 17:11). Întrucât păcatele erau transferate asupra animalului prin punerea mâinii pe capul lui, se înţelege că moartea animalului era o moarte înlocuitoare. Animalul murea în locul păcătosului. Din acest motiv, cel care înjunghia animalul era păcătosul, şi nu preotul.

Data viitoare când eşti ispitit să păcătuieşti, imaginează-ţi-l, pe Isus murind pe cruce, imaginează-te pe tine punând mâinile pe capul Său şi mărturisindu-ţi păcatul. Cum te poate ajuta acest exerciţiu să înţelegi ce preţ a fost plătit pentru ca tu să poţi fi iertat? Cum te poate ajuta acest gând să rezişti în faţa ispitei?

3. Ce asociere face Ieremia între păcat şi altar? Ieremia 17:1.

După punerea mâinii şi după moartea animalului, preotul ungea coarnele altarului cu sângele jertfei. Această parte a ceremoniei avea de-a face cu ispăşirea, întrucât era prezent sângele (Leviticul 17:11). În situaţia în care păcătosul era un om obişnuit sau un conducător, sângele era aplicat pe altarul pentru arderile-de-tot (Leviticul 4:25,30); în cazul în care păcătuia marele-preot sau întreaga adunare, sângele era aplicat pe altarul tămâierii din sanctuar (Leviticul 4:7,18).

De ce erau unse cu sânge coarnele altarului? Coarnele se aflau în partea superioară a altarului şi, de aceea, puteau fi simbolul dimensiunii verticale a mântuirii. Se considera astfel că sângele era adus în prezenţa lui Dumnezeu.

Ieremia 17:1 ne ajută să înţelegem ce se întâmpla în această situaţie. Textul spune că păcatul iudeilor era gravat „pe tabla inimii lor şi pe coarnele altarelor lor”. Deşi aici se face referire la altarele din templele idolatre, principiul rămâne acelaşi: altarul reflecta starea morală a poporului. Sângele realiza transferul vinovăţiei păcatului. Sângele uns pe coarnele altarului transfera păcatul de la păcătos asupra sanctuarului, un adevăr esenţial care ne ajută să înţelegem planul de mântuire, aşa cum este el ilustrat prin intermediul serviciului din sanctuarul pământesc, simbolul lucrării Domnului Hristos în sanctuarul ceresc.

Sângele transfera păcatul şi întina sanctuarul. O astfel de întinare avea loc în cazul în care sângele jertfei de curăţire sărea din greşeală pe o haină. Haina trebuia curăţată, dar nu oriunde, ci numai „într-un loc sfânt” (Leviticul 6:27).

În final, arderea grăsimii pe altar arăta că tot ce ţinea de jertfa pentru curăţire Ii aparţinea lui Dumnezeu (Leviticul 3:16).

Jertfa de curăţire este simbolul morţii Domnului Isus. Datorită jertfei Sale, păcatul nostru a fost luat de la noi, a fost aşezat asupra Sa şi a fost transferat asupra sanctuarului ceresc. În esenţă, acesta este planul de mântuire.

În ce mod ne ajută serviciul din sanctuar să înţelegem că depindem cu totul de Dumnezeu pentru iertarea păcatelor? Ce încurajare îţi aduce acest adevăr? În acelaşi timp, ce responsabilităţi importante decurg de aici? (Vezi 1 Petru 1:22.)

4. Citeşte Leviticul 6:25,26; 10:16-18. Ce adevăr crucial ne este descoperit aici?

Mâncând într-un loc sfânt carnea animalului jertfit, preotul oficiant prelua şi purta nelegiuirea sau vina păcătosului. Carnea aceasta nu era doar plata pentru serviciul preoţesc, ci un aspect esenţial al ispăşirii (altminteri, Moise nu s-ar fi supărat pe fiii lui Aaron din cauză că nu au mâncat-o).

Dar ce contribuţie are la procesul ispăşirii faptul că preotul mănâncă această carne de la jertfă? Era obligatoriu ca preotul să mănânce carnea jertfei în cazul acelor jertfe al căror sânge nu ajungea în Locaşul Sfânt, mai exact al jertfelor aduse de conducător şi de omul de rând. Biblia afirmă clar că, mâncând carnea jertfei, preoţii purtau vina păcătosului, fapt care făcea ispăşire pentru acesta. În concluzie, preotul purta vina păcătosului, iar păcătosul era scutit de pedeapsă.

Cuvintele „iartă fărădelegea” din Exodul 34:7 au în ebraică sensul propriu de „poartă vina” şi sunt aceleaşi cuvinte care apar în Leviticul 10:17, unde se arată limpede că purtarea păcatului de către preot îi aducea păcătosului iertare. În caz contrar, când nu avea loc acest transfer, păcătosul trebuia să-şi poarte singur vina (Leviticul 5:1), iar consecinţa era moartea (Romani 6:23).

Lucrarea preotului de a purta păcatul altuia ne vorbeşte despre lucrarea Domnului Hristos pentru noi. El a murit în locul nostru. Aşadar, serviciile preoţeşti din sanctuarul pământesc reprezintă lucrarea pe care El o îndeplineşte pentru noi, fiindcă a luat asupra Sa vina păcatelor noastre.

Binecuvântarea vine ca urmare a iertării; iertarea vine prin credinţa că păcatul, odată mărturisit şi regretat, este purtat de marele Purtător al păcatului. Prin urmare, toate binecuvântările noastre vin de la Hristos. Moartea Sa este o jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. El este marele mijloc prin care primim mila şi favoarea lui Dumnezeu. De aceea, El este într-adevăr Iniţiatorul, Autorul şi Desăvârşirea credinţei noastre.” Ellen G. White, Manuscript Releases, val. 9, p. 302

Imaginează-ţi că te afli înaintea lui Dumnezeu, la judecată. Pe ce contezi – pe faptele bune, pe păzirea Sabatului, pe toate lucrurile frumoase pe care le-ai făcut şi pe toate lucrurile rele pe care nu le-ai făcut? Sunt ele suficiente pentru a te îndreptăţi înaintea unui Dumnezeu sfânt şi desăvârşit? Atunci, care este singura ta speranţă?

5. Citeşte Mica 7:18-20. Cum este descris Dumnezeu aici?

Ultimele trei versete din Mica sunt dedicate relaţiei lui Dumnezeu cu rămăşiţa poporului Său şi indică două trăsături care îi dau un farmec inegalabil: dragostea Sa iertătoare şi harul Său. Dintre aceste două trăsături, Mica (şi alţi profeţi) remarcă în mod deosebit dispoziţia Sa de a ierta. El utilizează o serie de expresii pentru însuşirile lui Dumnezeu (vers. 18) şi pentru lucrările Sale (vers. 19,20). Aceste însuşiri şi lucrări sunt menţionate şi în Crezul israelit din Exodul 34:6,7, unul dintre cele mai îndrăgite pasaje biblice referitoare la caracterul lui Dumnezeu.

Un fapt interesant este că mai multe cuvinte-cheie din Mica 7:18-20 apar şi în Cântarea Robului din Isaia 53, cuvinte care arată că iertarea vine de la Cel care suferă pentru oameni.

Din nefericire, nu toţi oamenii se vor bucura de harul mântuitor al lui Dumnezeu. Iertarea Sa nu este ieftină şi nici nu poate fi obţinută în mod automat. Ea presupune loialitate. Cei care au cunoscut harul Său, răspund pe măsură, după cum vedem în Mica 6:8, versetul central al cărţii. Lui Dumnezeu „Îi place îndurarea” şi îi cheamă pe cei care fac parte din rămăşiţa poporului Său „să iubească” mila. Copiii Săi sunt cei care imită caracterul Său. Viaţa lor reflectă dragostea, mila şi bunătatea Sa.

Pasajul din Mica 7:18-20, cu accentul pus pe iertare, este urmat de Naum 1:2,3, care pune accent pe judecată. Acest fapt dezvăluie cele două atitudini ale lui Dumnezeu faţă de oameni: îi iartă pe cei care se căiesc şi îi pedepseşte pe cei răi. El este şi iertător, şi drept. El este şi Mântuitor, şi Judecător. Aceste două aspecte ale caracterului Său sunt complementare, nu contrare. El oferă milă, dar este şi drept. Ştiind acest lucru, putem avea încredere în dragostea şi în iertarea Sa, dar şi în faptul că, la sfârşit, El va face dreptate.

6. Citeşte Mica 6:8. Ce rost are mărturisirea de credinţă în absenţa acestor principii de vieţuire care să ateste realitatea mărturisirii?

Ce este mai uşor: să declari că ai credinţă în Isus sau să trăieşti practic această credinţă, aşa cum se arată în Mica 6;8? Ce poţi face pentru a trăi ceea ce crezi?

Citeşte cap. 30, „Cortul şi serviciile lui”, p. 343-358, din Patriarhi şi profeţi, de Ellen G. White.

„După cum Domnul Hristos, la înălţarea Sa, S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu ca să mijlocească cu sângele Său în favoarea credincioşilor pocăiţi, tot astfel preotul, în slujba zilnică, stropea sângele jertfei în Locul Sfânt, pentru păcătos.

Sângele lui Hristos, deşi era menit să-l elibereze de condamnarea Legii pe păcătosul pocăit, nu urma să şteargă păcatul; acesta avea să rămână scris în sanctuar până la ispăşirea finală. Tot astfel, în simbol, sângele jertfei pentru păcat îndepărta păcatul de la cel pocăit, dar păcatul rămânea în sanctuar până la Ziua Ispăşirii.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p.357

Întrebări pentru discuţie

1. Unii susţin că însăşi ideea de moarte înlocuitoare este nedreaptă. De ce să moară cel nevinovat în locul celui vinovat? Totuşi, întrucât adevărul acesta este prezentat clar în Biblie şi este esenţa mesajului ei, cum putem răspunde la această întrebare? Ne poate ajuta în vreun fel această „nedreptate” să înţelegem harul manifestat pentru a ne aduce nouă iertarea? Cum ne putem folosi de argumentul „nedreptăţii” pentru a arăta cât de milos şi de iubitor este Dumnezeu?

2. Citiţi în grupă Mica 6:8. Ce mesaj ne este transmis aici? Mai important, cum ne putem deprinde să împlinim această poruncă explicită? Cum putem umbla smeriţi cu Dumnezeul nostru? Ce înseamnă aceasta în mod concret? Cum putem transforma umblarea smerită cu Dumnezeu în umblare smerită cu semenii noştri?

3. Gândeşte-te ce înseamnă faptul că singura cale de a fi mântuiţi este moartea Domnului Isus. Ce ne spune acest adevăr uimitor despre cât de rău este păcatul? Dar despre eforturile noastre de a ne mântui prin fapte?

4. În cadrul grupei, revedeţi întrebarea de la finalul secţiunii de miercuri. Discutaţi răspunsurile pe care le-aţi dat şi implicaţiile lor în ceea ce priveşte Evanghelia şi lucrarea Domnului în favoarea noastră.