Isus, Jertfa desăvârşită

Gândul că un om care a fost găsit vinovat şi apoi a fost omorât prin crucificare putea fi venerat ca fiind Dumnezeu era ofensator în gândirea celor din vechime. În literatura romană există câteva referinţe despre cruce care dovedesc aversiunea lor faţă de acest lucru. Pentru evrei, legea decreta că omul care murea spânzurat pe lemn era blestemat de Dumnezeu (Deuteronomul 21:23).

Aşadar, primele motive care se regăsesc în picturile creştine din catacombe sunt păunul (se presupunea că simboliza nemurirea), porumbelul, ramura de palmier, care simboliza victoria atletului, şi peştele. Mai târziu, au apărut şi alte teme, precum arca lui Noe, Avraam care aduce berbecul ca jertfă în locul lui Isaac, Daniel în groapa cu lei, Iona care este vărsat din gura peştelui, un păstor care duce un miel sau reprezentări ale minunilor lui Isus, cum ar fi vindecarea slăbănogului şi învierea lui Lazăr. Acestea erau simboluri ale salvării, ale victoriei şi ale purtării de grijă. Pe de altă parte, crucea transmitea un simţământ de înfrângere şi de ruşine. Şi totuşi, crucea a fost cea care a devenit emblema creştinismului. De fapt, Pavel a numit efectiv Evanghelia „propovăduirea crucii” (1 Corinteni 1:18).

Săptămâna aceasta vom studia despre cruce aşa cum apare ea în cartea Evrei.

Evrei 9:15 lămureşte că moartea lui Isus ca jertfă a avut scopul de a oferi „răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi”, pentru ca oamenii lui Dumnezeu „să capete veşnica moştenire care le-a fost făgăduită”.

În Orientul Apropiat antic, legământul dintre două persoane sau dintre două popoare era un lucru serios. Acesta implica un schimb de promisiuni sub jurământ şi asumarea faptului că zeii aveau să-l pedepsească pe cel care încălca jurământul. Legămintele erau adesea ratificate prin sacrificarea unui animal.

De exemplu, când Dumnezeu a făcut legământul cu Avraam, ceremonia a presupus despicarea animalelor în două (Geneza 15:6-21). Participanţii la legământ treceau printre bucăţile despicate, recunoscând astfel că acestea reprezentau destinul celui care încălca legământul. Foarte semnificativ este faptul că doar Dumnezeu a trecut printre animalele despicate, şi aceasta ca să-i arate lui Avraam că El nu Îşi va încălca promisiunea.

1. Ce ne învaţă textele de mai jos despre legământ? Geneza 15:6-21; Ieremia 34:8-22

Legământul israeliţilor cu Dumnezeu le-a oferit accesul în Ţara Promisă ca moştenire a lor. Dar el includea şi un set de porunci şi ritualul stropirii altarului cu sânge. Acest ritual poate fi interpretat şi ca o lecţie care arăta spre soarta celui care încălca legământul. De asemenea, stropirea cu sânge era simbolul transferării păcatului asupra sanctuarului. Din acest motiv, în Evrei se spune că „fără vărsare de sânge, nu este iertare” (Evrei 9:22).

Când Israel a rupt legământul, Dumnezeu S-a confruntat cu o dilemă dureroasă: legământul cerea moartea păcătosului, dar El Îşi iubea poporul. Dacă ar fi trecut cu vederea sau ar fi refuzat să-l pedepsească pe păcătos, poruncile Sale nu ar mai fi fost niciodată obligatorii şi lumea aceasta s-ar fi scufundat în haos.

Însă Fiul lui Dumnezeu S-a oferit să fie Substitutul nostru. El a murit în locul nostru ca noi să căpătăm „veşnica moştenire care -a fost făgăduită” (Evrei 9:15,26; Romani 3:21-26). Altfel spus, El urma să ţină la sfinţenia Legii Sale şi, în acelaşi timp, să-i salveze pe cei care călcaseră Legea. Şi a putut să facă aceasta doar murind pe cruce.

Cum ne dăm seama de aici că Legea ocupă un rol esenţial în mesajul Evangheliei?

Moartea lui Isus ne-a adus iertarea, sau absolvirea de păcate. Totuşi, absolvirea aceasta presupune mai mult decât anularea pedepsei pentru călcarea legământului, de care ne-am făcut vinovaţi. Ea implică alte elemente la fel de importante. Din acest motiv, sistemul evreiesc de jertfe cuprindea cinci tipuri diferite de jertfe. Fiecare jertfă era necesară pentru a exprima bogăţia semnificaţiei crucii lui Hristos.

2. Ce a cerut Pavel în rugăciune, în favoarea credincioşilor? Efeseni 3:14-19

Arderile-de-tot impuneau ca animalul de jertfă să fie complet mistuit pe altar (Leviticul 1). Această jertfă Îl reprezenta pe Isus, a cărui viaţă a fost mistuită pentru noi. Expierea cerea ca angajamentul lui Isus în favoarea noastră să fie total. Deşi este egal cu Tatăl, Isus „S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob” (Filipeni 2:5-8).

Jertfele de mâncare erau un dar de mulţumire pentru că Dumnezeu îi purta de grijă poporului în privinţa hranei (Leviticul 2). Şi acestea Îl reprezentau pe Isus, „Pâinea vieţii” (Ioan 6:35,48), prin care avem viaţa veşnică.

Jertfele de mulţumire (sau de pace) presupuneau o masă comună cu prietenii şi cu familia, pentru a sărbători binecuvântările oferite de Dumnezeu (Leviticul 3). Ele Îl reprezentau pe Hristos, a cărui jertfă a adus pace (Isaia 53:5; Romani 5:1; Efeseni 2:14), şi mai subliniază faptul că noi trebuie să luăm parte la sacrificiul lui Isus, mâncând trupul Său şi bând sângele Său (Ioan 6:51-56).

Jertfele pentru ispăşire făceau ispăşire pentru păcat (Leviticul 4:1-5:13). Ele evidenţiau rolul sângelui – care reprezenta viaţa – în a aduce eliberare de păcat (Leviticul 17:11) şi arătau înainte spre sângele lui Isus care ne mântuieşte din păcatele noastre (Matei 26:28; Romani 3:25; Evrei 9:14).

Jertfele pentru vină (Leviticul 5:14-6:7) ofereau iertare acolo unde despăgubirea sau restituirea era posibilă. Ele ne spun că iertarea lui Dumnezeu nu ne eliberează de responsabilitatea de oferi despăgubiri sau de a face o restituire, acolo unde este posibil, acelora faţă de care am greşit.

Jertfele de la sanctuar ne învaţă că experienţa mântuirii înseamnă mai mult decât a-L accepta pe Isus ca Substitut al nostru şi atât. Avem nevoie şi să ne „hrănim” din El, să le facem parte şi altora de binecuvântările Sale şi să îndreptăm greşelile comise faţă de semenii noştri.

3. Cum este descrisă jertfa lui Isus în pasajele care urmează? Evrei 7:27; Evrei 10:10

Preoţii din seminţia leviţilor – care au fost „în mare număr, pentru că moartea îi împiedica să rămână pururea” (Evrei 7:23) – se deosebesc de Isus, care trăieşte veşnic şi care are o preoţie veşnică (Evrei 7:24,25). Preoţii dintre fiii lui Levi aduceau „în fiecare zi” (Evrei 7:27) şi „în fiecare an” (Evrei 9:25) „daruri şi jertfe care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta la desăvârşirea cerută de cugetul lui” (Evrei 9:9; 10:1-4).

Dar Isus S-a dat pe Sine, „o dată pentru totdeauna” (Evrei 10:10,12-14), „ca o singură jertfă” care ne curăţă conştiinţa (Evrei 9:14; 10:1-10) şi care şterge păcatul (Evrei 9:26). Jertfa lui Isus este superioară jertfelor de animale pentru că El este Fiul lui Dumnezeu (Evrei 7:26-28), care a împlinit în mod desăvârşit voia Tatălui (Evrei 10:5-10). Faptul că jertfa Sa este descrisă ca având loc „o dată pentru totdeauna” are mai multe implicaţii importante:

În primul rând, sacrificiul lui Isus este eficient şi niciodată nu va putea fi egalat. Jertfele preoţilor din vechime trebuiau aduse în mod repetat pentru că nu erau eficiente, „altfel, n-ar fi încetat ele oare să fie aduse, dacă cei ce le aduceau, fiind curăţiţi o dată, n-ar mai fi trebuit să mai aibă cunoştinţă de păcate?” (Evrei 10:2).

În al doilea rând, toate tipurile de jertfe din Vechiul Testament şi-au găsit împlinirea la cruce. Aşadar, Isus nu doar că ne curăţă de păcat (Evrei 9:14), dar ne şi sfinţeşte (Evrei 10:10-14), ştergând păcatul din viaţa noastră (Evrei 9:26). Înainte să se apropie de Dumnezeu în sanctuar şi să slujească în favoarea semenilor, preoţii trebuiau să se cureţe şi să se sfinţească sau să se consacre (Leviticul 8, 9). Jertfa lui Isus ne curăţă şi ne sfinţeşte (Evrei 10:10-14) ca să ne putem apropia de Dumnezeu cu încredere (Evrei 10:19-23) şi să-I slujim ca „o preoţie împărătească „ (Evrei 9:14; 1 Petru 2:9).

În final, jertfa lui Isus ne oferă şi hrană pentru viaţa spirituală. Ea este un exemplu de care trebuie să ţinem cont şi pe care trebuie să-l urmăm. Astfel, cartea Evrei ne invită să ne aţintim privirea asupra lui Isus, în special asupra evenimentelor de la cruce, şi să-I urmăm exemplul (Evrei 12:1-4; 13:12,13).

Jertfa Mântuitorului stă la baza tuturor binecuvântărilor pe care Dumnezeu le revarsă asupra noastră. Cum putem să ne bucurăm şi mai mult de ceea ce am primit în Isus?

4. Ce spune pasajul următor despre lucrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc? Evrei 9:22-28

Faptul că sanctuarul ceresc are nevoie să fie curăţit are logică în contextul sanctuarului din Vechiul Testament. Sanctuarul este un simbol al guvernării lui Dumnezeu (1 Samuel 4:4; 2 Samuel 6:2) şi modul în care Dumnezeu tratează păcatul poporului Său influenţează înţelegerea oamenilor cu privire la justeţea guvernării Sale (Psalmii 97:2). În calitate de conducător, Dumnezeu este Judecătorul poporului Său şi se aşteaptă din partea Sa ca El să fie drept, apărându-l pe cel nevinovat şi condamnându-l pe cel vinovat. Aşadar, când îl iartă pe omul păcătos, Dumnezeu Îşi asumă responsabilitatea judiciară. Sanctuarul, care reprezintă caracterul şi sediul administrativ al lui Dumnezeu, este contaminat. Acest lucru explică de ce Dumnezeu ne poartă păcatele atunci când ne iartă (Exodul 34:7; Numeri 14:17-19; verbul ebraic pentru „a ierta” din aceste versete înseamnă „a căra, a purta”).

Sistemul de jertfe din sanctuarul evreiesc a ilustrat această idee. Când un om voia să fie iertat, aducea un animal ca jertfă în locul lui, îşi mărturisea păcatele asupra victimei şi o înjunghia. Cu sângele animalului se mânjeau coarnele altarului sau se stropea perdeaua din templu, din prima încăpere. În felul acesta, păcatul era transferat în mod simbolic asupra sanctuarului. Dumnezeu lua păcatele poporului şi le purta în El Însuşi.

În sistemul israelit, curăţirea de păcate sau ispăşirea lor se realiza în două faze. În timpul anului, păcătoşii care se pocăiau aduceau jertfe la cortul întâlnirii, care îi curăţau de păcat, dar care transferau păcatul asupra sanctuarului, asupra lui Dumnezeu Însuşi. La sfârşitul anului, în Ziua Ispăşirii, care era ziua judecăţii, Dumnezeu curăţa sanctuarul şi Se achita de obligaţia judiciară prin transferarea păcatelor din sanctuar asupra ţapului ispăşitor, Azazel, care îl reprezenta pe Satana (Leviticul 16:15-22).

Acest sistem în două faze, reprezentat de cele două încăperi ale sanctuarului pământesc, care erau un chip al sanctuarului ceresc (Exodul 25:9; Evrei 8:5), I-a permis lui Dumnezeu să manifeste milă şi dreptate în acelaşi timp. Aceia care îşi mărturiseau păcatele în timpul anului îşi dovedeau loialitatea respectând în mod solemn porunca de a se odihni şi de a-şi smeri sufletele în Ziua Ispăşirii (Leviticul 16:29-31). Oricine nu dădea dovadă de ascultare era „nimicit” (Leviticul 23:27-32).

5. Ce ne descoperă despre Dumnezeu actul răscumpărării de la cruce, prin care avem iertare? Romani 3:21-26 ; Romani 1:16,17; Romani 5:8

În lucrarea de mijlocire a lui Isus din cele două încăperi ale sanctuarului ceresc, iertarea păcatelor are loc în două faze. În prima fază, Isus a îndepărtat păcatele noastre şi le-a purtat în trupul Lui pe cruce ca să ofere iertare oricărui om care crede în El (Faptele 2:38; 5:31). Pe cruce, El a câştigat dreptul de a-i ierta pe toţi cei care cred în El pentru că le-a purtat păcatul. De asemenea, El a inaugurat un legământ nou, care Îi permite să pună Legea lui Dumnezeu în inima credincioşilor prin Duhul sfânt (Evrei 8:10-12; Ezechiel 36:25-27).

A doua fază din lucrarea de mijlocire constă în judecata preadventă, care încă trebuia să se întâmple în viitor, din perspectiva cărţii Evrei (Evrei 2:1-4; 6:2; 9:27,28; 10:25). Judecata începe cu poporul lui Dumnezeu şi este descrisă în Daniel 7:9-27, în Matei 22:1-14 şi în Apocalipsa 14:7. Scopul ei este acela de a arăta că Dumnezeu este drept atunci când Îşi iartă poporul. În cadrul judecăţii, rapoartele vieţilor copiilor lui Dumnezeu vor fi deschise, pentru ca universul întreg să le poată vedea. Dumnezeu va arăta ce s-a întâmplat în inima credincioşilor şi cum L-au acceptat pe Isus ca Mântuitor personal şi cum L-au primit pe Duhul Sfânt în viaţa lor.

În legătură cu judecata aceasta, Ellen G. White a scris: „Omul nu poate să răspundă singur la aceste acuzaţii. El stă înaintea lui Dumnezeu cu hainele murdare de păcat, mărturisindu-şi vinovăţia. Dar Isus, Avocatul nostru, prezintă o apărare eficientă în favoarea tuturor celor care, prin pocăinţă şi prin credinţă, I-au încredinţat Lui paza sufletului lor. El pledează pentru cauza lor şi îl învinge pe acuzatorul lor prin argumentele puternice ale Golgotei. Ascultarea Sa desăvârşită de Legea lui Dumnezeu, chiar până la moartea pe cruce, I-a dat toată puterea în cer şi pe pământ şi El cere de la Tatăl Său milă şi împăcare pentru omul vinovat […]. Doar Hristos poate să pledeze în favoarea noastră în mod eficient. El este în stare să-l aducă la tăcere pe acuzator cu argumente care se bazează nu pe meritele noastre, ci pe meritele Sale.” – Mărturii pentru biserică, vol. 5, pp. 471, 472.

De ce crucea şi lucrarea lui Isus în favoarea noastră ne spun că ar trebui să privim spre judecată cu încredere, dar şi cu smerenie şi cu pocăinţă?

Citeşte capitolele „Golgota” şi „S-a isprăvit!” din Hristos, Lumina lumii/Viaţa lui Iisus, de Ellen G. White.

Profesorul Jiri Moskala explică astfel judecata preadventă: Dumnezeu „nu va face judecata ca să-mi expună păcatele aşa cum sunt expuse produsele în vitrina unui magazin. Dimpotrivă, Isus va arăta în primul rând spre harul Său minunat, care are o putere transformatoare, şi, în faţa întregului univers, ca Martor adevărat al întregii mele vieţi, va lămuri care a fost atitudinea mea faţă de Dumnezeu, care au fost motivaţiile mele lăuntrice, gândurile şi faptele mele, sensul şi direcţia mea în viaţă. Isus va mărturisi că am făcut multe greşeli, că am călcat Legea Sa sfântă, dar şi că m-am pocăit, că am cerut iertare şi că am fost schimbat prin harul Său. El va declara: «Sângele Meu este suficient pentru păcătosul de Moskala, traiectoria vieţii lui este orientată spre Mine, atitudinea lui faţă de Mine şi faţă de semeni este caldă şi lipsită de egoism, el este demn de încredere, el este robul Meu bun şi credincios».” – „Toward a Biblical Theology of God’s Judgement: A Celebration of the Cross in Seven Phases of Divine Universal Judgment”.

„În lumina de la Calvar se va vedea că legea iubirii care renunţă la sine este legea vieţii pentru pământ şi pentru cer; că iubirea care «nu caută folosul său» îşi are izvorul în inima lui Dumnezeu şi că în Cel blând şi smerit se manifestă caracterul Aceluia care locuieşte în lumina de care niciun om nu se poate apropia.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viaţa lui Iisus, pp. 19, 20.

STUDIU LA RÂND – BIBLIA ŞI CARTEA EVANGHELIZARE

Biblia: Geneza 31-37
1. Cum este numit Dumnezeul care trebuia să judece între Laban şi Iacov?
2. Cât a plătit Iacov pentru ogorul cumpărat de la fiii lui Hamor?
3. Cine l-a îngropat pe Isaac?
4. Ce argumente aduce luda ca Iosif să fie vândut, nu ucis?

Evanghelizare, Secţiunea 18, subcapitolul „Satana câştigă teren prin învăţăturile false”
5. În rândurile cui considera Luther că religia este în cea mai mare primejdie?

Aici puteţi citi cartea Evanghelizare de Ellen G. White.
De aici puteţi descărca cartea Evanghelizare.pdf

Ştirile de Sabat (video) pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet: Biserica Adventistă – Zona Muntenia, meniul „Noutăţi”, categoria „Info Muntenia”, sau de pe YouTube canalul: „Conferinta Muntenia – Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea”, meniul: Videoclipuri.

Veştile misionare video pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet a Departamentului „Şcolii de Sabat” meniul: Videoclipuri.

Comentarii pentru zecimi şi daruri (video) pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet a „Departamentului Isprăvnicie” meniul: Videoclipuri.

Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei lecţii din trimestru!