Isus ne deschide calea prin perdeaua dinăuntru

Când s-au întors de la Muntele Măslinilor, imediat după ce Isus Se înălţase la cer, ucenicii au fost plini de simţământul bucuriei şi al victoriei. Învăţătorul şi Prietenul lor ocupa o poziţie de autoritate asupra lumii şi îi invitase să se apropie de Dumnezeu în Numele Său, cu încrederea absolută că Tatăl avea să răspundă în mod favorabil rugăciunilor lor (Ioan 14:13,14). Chiar dacă ei rămâneau în lume şi urmau să fie atacaţi de forţele celui rău, nădejdea lor rămânea tare. Ei ştiau că Isus Se ridica la cer ca să le pregătească un loc (Ioan 14:1-3). Ştiau că Isus era Căpetenia mântuirii lor şi că, prin sângele Său, le deschisese o cale spre patria cerească.

Înălţarea lui Isus la cer ocupă un loc central în teologia cărţii Evrei. Ea marchează începutul guvernării lui Isus şi al lucrării Sale de Mare-Preot în favoarea noastră şi, cel mai important, momentul inaugurării noului legământ, prin care noi ne putem apropia de Dumnezeu cu deplină încredere, prin credinţă. Acum este privilegiul nostru să venim cu încredere în prezenţa lui Dumnezeu prin Isus şi prin meritele neprihănirii Sale.

1. Citeşte Evrei 9:24. Care a fost scopul înălţării lui Isus la cer?

Dumnezeu le spusese copiilor lui Israel că toţi bărbaţii trebuiau să se ducă de trei ori pe an la Ierusalim ca „să se înfăţişeze înaintea Domnului Dumnezeu” cu un dar. Ocaziile stabilite erau Paştele (Sărbătoarea Azimilor), Sărbătoarea Secerişului sau Sărbătoarea Săptămânilor şi Sărbătoarea Roadelor sau Sărbătoarea Corturilor (Exodul 23:14-17; Deuteronomul 16:16). Paştele era o comemorare a eliberării poporului din Egipt. La Sărbătoarea Săptămânilor (Cincizecimea) se prăznuia seceratul grâului şi, începând cu perioada Noului Testament, ea a fost asociată cu darea Legii la Sinai. Sărbătoarea Corturilor comemora grija lui Dumnezeu faţă de copiii lui Israel în timpul şederii lor în pustie. Potrivit Noului Testament, toate sărbătorile din Vechiul Testament aveau şi o semnificaţie profetică.

Evrei 9:24 descrie înălţarea lui Isus în prezenţa Tatălui. El S-a dus în sanctuarul ceresc, adevăratul „locaş de închinare”, ca „să Se înfăţişeze” înaintea lui Dumnezeu cu o jertfă mai bună (Evrei 9:23,24) – şi anume, cu propriul sânge.

Isus a împlinit cu o acurateţe uimitoare semnificaţia profetică a sărbătorilor din timpul peregrinărilor poporului. El a murit în ziua pregătirii Paştelor, în ceasul al nouălea, care era momentul în care mielul de Paşte era sacrificat (Ioan 19:14; Matei 27:45-50). Isus a înviat în a treia zi şi S-a înălţat la cer ca să primească asigurarea că sacrificiul Său fusese acceptat (Ioan 20:17; 1 Corinteni 15:20), atunci când preotul trebuia să legene snopul de seceriş, care reprezenta pârga sau primele roade (Leviticul 23:10-12). Apoi, patruzeci de zile mai târziu El s-a înălţat la cer ca să şadă la dreapta lui Dumnezeu şi să inaugureze legământul cel nou, în Ziua Cincizecimii (Faptele 1, 2).

Scopul acestui pelerinaj în Israelul din vechime era acela ca fiecare credincios să se arate înaintea lui Dumnezeu (Psalmii 42:2). Aceasta însemna experimentarea harului Său (Psalmii 17:15). În mod similar, expresia din limba ebraică „a căuta Faţa lui Dumnezeu” însemna a-I cere ajutorul lui Dumnezeu (2 Cronici 7:14; Psalmii 27:8; Psalmii 105:4). Aceasta este semnificaţia înălţării lui Isus la cer, în cartea Evrei. El S-a suit la Dumnezeu cu sacrificiul Său desăvârşit şi, de asemenea, ca înainte-mergător în prezenţa Tatălui (Evrei 6:19,20).

De ce realitatea a ceea ce Hristos a făcut pentru noi la cruce şi a lucrării pe care o face acum, în cer, ar trebui să ne dea asigurarea mântuirii?

2. Citeşte Evrei 12:18-21. Care a fost experienţa poporului Israel la Sinai?

Când Dumnezeu i-a chemat pe copiii lui Israel să iasă din Egipt, planul Său fost acela de a lega o relaţie personală, strânsă, cu ei. El a zis: „Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine” (Exodul 19:4).

Prin Moise, deci, Dumnezeu a dat poporului instrucţiunile necesare ca să se pregătească să-L întâlnească pe Dumnezeu. În primul rând, israeliţii aveau nevoie să se sfinţească (Exodul 19:10-15). Aceia care veneau la poalele muntelui fără o pregătire prealabilă mureau. Cu toate acestea, după ce poporul se pregătise timp de două zile, Dumnezeu i-a poruncit să „[înainteze] spre munte”, „când va suna trâmbiţa” în a treia zi (Exodul 19:13). El dorea ca israeliţii să aibă parte de experienţa pe care Moise şi liderii lor au avut-o mai târziu, când au urcat pe munte şi „au văzut pe Dumnezeu, şi totuşi au mâncat şi au băut” (Exodul 24:9-11). Mai târziu, copiii lui Israel şi-au dat seama că văzuseră slava lui Dumnezeu şi că Dumnezeu le-a vorbit „unor oameni, şi totuşi au rămas vii” (Deuteronomul 5:24). Dar, când momentul a sosit, le-a lipsit credinţa. Ani după aceea, Moise a explicat: „Căci vă era frică de foc şi nu v-aţi suit pe munte” (Deuteronomul 5:5). Ei i-au cerut lui Moise să fie intermediarul lor (Deuteronomul 5:25-27; compară cu Exodul 20:18-21).

Manifestarea sfinţeniei lui Dumnezeu la muntele Sinai a avut scopul de a-i învăţa pe israeliţi „să se teamă” de El sau să-L respecte. „Frica de Domnul” are ca urmare viaţa, înţelepciunea şi cinstea (Deuteronomul 4:10; compară cu Psalmii 111:10; Proverbele 1:7; 9:10; 10:27). De asemenea, un alt scop a fost acela de a-i învăţa că El este plin de îndurare şi milostiv (Exodul 34:4-8). În cartea Evrei, evenimentele de la Sinai sunt descrise după ce se spune că Moise le-a reamintit israeliţilor despre lipsa lor de credinţă, despre apostazia lor când şi-au făcut un viţel de aur şi despre cât de teamă i-a fost să se întâlnească atunci cu Dumnezeu din cauza păcatului lor (Deuteronomul 9:19). Reacţia poporului nu a constituit planul lui Dumnezeu pentru ei, ci, dimpotrivă, ea a fost urmarea lipsei lor de credincioşie.

De ce, datorită lui Isus, nu ar trebui să ne fie frică să ne apropiem de un Dumnezeu sfânt? Care sunt totuşi condiţiile pe care trebuie să le împlinim ca să ne putem apropia de El?

Perdelele au o dublă funcţie. Termenul pe care epistola îl foloseşte pentru „perdea” (katepetasma) s-ar putea referi la perdeaua de la poarta curţii (Exodul 38:18), la perdeaua de la intrarea cortului, în prima încăpere (Exodul 36:37), sau la perdeaua din interior, care despărţea Locul Sfânt de Locul Preasfânt (Exodul 26:31-35). Aceste trei perdele constituiau atât intrări, cât şi hotare pe care doar unii oameni le puteau trece.

3. Citeşte Leviticul 16:1,2 şi Leviticul 10:1-3. Ce avertizare descoperim aici?

Perdeaua reprezenta un mijloc de protecţie pentru preoţi atunci când slujeau înaintea unui Dumnezeu sfânt. După păcatul închinării la viţelul de aur, Dumnezeu i-a spus lui Moise că nu avea să-i însoţească pe drumul spre Ţara Promisă ca nu cumva să-i nimicească din cauză că erau „un popor încăpăţânat” (Exodul 33:3). În consecinţă, Moise a luat cortul lui, numit iniţial „cortul întâlnirii” şi l-a aşezat mai departe, în afara taberei (Exodul 33:7). Totuşi, după ce Moise a mijlocit pentru ei, Dumnezeu a fost de acord să-i însoţească (Exodul 33:12-12), dar a stabilit mai multe măsuri pentru a-i proteja, cât timp se afla în mijlocul lor.

De exemplu, poporul îşi aşeza tabăra într-o ordine strictă, care permitea crearea unei suprafeţe pătrate libere, în centrul căreia era montat sanctuarul (numit şi el tot „cortul întâlnirii” – n.r.). În plus, leviţii îşi aşezau corturile în jurul acestuia pentru a păzi sanctuarul şi mobilierul acestuia de străinii care se puteau apropia (Numeri 1:51; 3:10). De fapt, ei erau un fel de perdea care apăra poporul: „Dar leviţii să tabere în jurul cortului întâlnirii, pentru ca să nu izbucnească mânia Mea împotriva adunării copiilor lui Israel, şi leviţii să aibă paza corului întâlnirii” (Numeri 1:53).

Şi Isus, ca Preot al nostru, a fost perdeaua noastră. Odată cu întruparea Fiului, Dumnezeu Şi-a aşezat cortul în mijlocul nostru şi a făcut posibil ca noi să contemplăm slava Sa (Ioan 1:14-18). A făcut posibil ca El, un Dumnezeu sfânt, să locuiască în mijlocul unui popor nedesăvârşit.

Gândeşte-te ce a însemnat ca Dumnezeu, Creatorul, Cel care a făcut universul, să locuiască în mijlocul poporului Său, care, la data aceea, era un popor de sclavi fugari. Ce ne spune acest lucru despre cât de aproape de noi poate fi Dumnezeu?

4. Citeşte Evrei 10:19-22. Ce invitaţie ni se face în acest pasaj?

Cartea Evrei afirmă că Isus a intrat în sanctuarul ceresc şi ne invită să-I urmăm exemplul. Acest adevăr rezonează cu noţiunea introdusă anterior, potrivit căreia Isus este „Căpetenia” şi înainte-mergătorul credincioşilor (Evrei 2:10; 6:19,20; 12:2). „Calea cea nouă şi vie” reprezintă legământul cel nou pe care Isus l-a inaugurat prin jertfa şi înălţarea Sa la cer. Expresia „nouă şi vie” contrastează cu descrierea vechiului legământ ca fiind „vechi, […] îmbătrânit” (Evrei 8:13). Legământul cel nou, care a adus iertare şi a pus Legea în inima noastră, este cel care a făcut posibil ca noi să ne apropiem de Dumnezeu cu încredere, nu datorită meritelor noastre, a ceea ce am făcut noi, ci doar datorită a ceea ce Isus a făcut pentru noi, împlinind toate obligaţiile legământului.

În cartea Evrei se subliniază că inaugurarea vechiului legământ a presupus şi inaugurarea sanctuarului şi consacrarea preoţilor (Evrei 9:18-21; compară cu Exodul 40; Leviticul 8, 9). Scopul legământului a fost acela de a crea o relaţie strânsă între Dumnezeu şi poporul Său (Exodul 19:4-6). Când copiii lui Israel au acceptat să intre în această relaţie, Dumnezeu a poruncit imediat să fie construit un sanctuar, pentru ca El să poată locui printre ei. Inaugurarea cortului întâlnirii şi prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului au constituit momentul în care legământul dintre Dumnezeu şi popor a fost finalizat.

Acelaşi lucru este valabil şi în dreptul noului legământ. Acesta implică începutul lucrării de Mare-Preot a lui Isus în dreptul nostru (Evrei 5:1-10; 7:1-8:13).

Înălţarea lui Isus la cer în prezenţa Tatălui a marcat începutul unei noi epoci pentru poporul lui Dumnezeu. Zaharia 3 menţionează că Satana a venit în prezenţa lui Dumnezeu pentru a-i acuza pe copiii Săi, reprezentaţi în persoana marelui-preot Iosua. Este vorba despre acelaşi acuzator care a pus la îndoială loialitatea lui Iov faţă de Dumnezeu (Iov 1, 2). Dar, odată cu sacrificiul lui Isus, Satana a fost izgonit din cer (Apocalipsa 12:7-12; compară cu Ioan 12:31; 16:11). Acum, Isus este Cel care mijloceşte pentru noi şi, prin jertfa şi prin credincioşia Lui, El cere ca noi să fim mântuiţi!

Dacă i s-ar permite, ce acuzaţii ar aduce Satana împotriva ta înaintea lui Dumnezeu? Deşi el este un mincinos, cât de mult ar trebui să mintă despre tine ca să obţină condamnarea ta? Care este singura ta speranţă?

5. În ce sens ne-am apropiat de Ierusalimul ceresc, de prezenţa lui Dumnezeu? Evrei 12:22-24

Se spune că cei credincioşi „s-au apropiat” de muntele Sionului, Ierusalimul ceresc, prin credinţă. În sensul acesta, experienţa lor reprezintă o anticipare a viitorului. Prin urmare, Ierusalimul ceresc aparţine de domeniul lucrurilor „nădăjduite” şi care „nu se văd”, dar care ne sunt totuşi asigurate prin credinţă (Evrei 11:1). Deşi este adevărat, nu acesta este sensul complet al pasajului pe care îl analizăm. De asemenea, şi noi am ajuns la muntele Sion, chiar în prezenţa lui Dumnezeu, prin Reprezentantul nostru, Isus (Efeseni 2:5,6; Coloseni 3:1). Înălţarea lui Isus nu este o chestiune de credinţă, ci un fapt. Dimensiunea istorică a înălţării lui Isus este cea care dă o forţă irezistibilă îndemnului din Evrei de a rămâne tari în mărturisirea noastră (Evrei 4:14; 10:23). Pavel spune: „Astfel, fiindcă avem un Mare-Preot însemnat, care a străbătut cerurile, […] să ne apropiem dar cu deplină încredere […]” (Evrei 4:14,16).

Prin urmare, noi am ajuns deja acolo prin Reprezentantul nostru şi ar trebui să acţionăm în consecinţă. Prin El, noi am „gustat darul ceresc şi […] Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor” (Evrei 6:4,5). Realitatea înălţării lui Isus la cer şi a lucrării Sale în sanctuarul ceresc este „o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită” (Evrei 6:19), garanţia că făgăduinţele care ne-au fost făcute sunt întemeiate şi demne de a fi crezute (Evrei 7:22). Pentru noi, credinţa are o ancoră în istorie, se bazează pe un fapt istoric.

Totuşi, planul lui Dumnezeu va fi împlinit nu doar în Isus, ci şi în noi. Am văzut că înălţarea lui Isus a împlinit tipologia primelor două călătorii pe care poporul trebuia să le facă în fiecare an la Ierusalim, şi anume cu ocazia Sărbătorii Paştelui şi cu cea a Sărbătorii Secerişului (sau a Săptămânilor). Potrivit cărţilor Evrei şi Apocalipsa, ultimul pelerinaj care trebuia făcut, cel cu ocazia Sărbătorii Roadelor, sau a Corturilor, încă trebuie să se împlinească. Ocazia aceasta o vom sărbători cu Isus, când vom fi în „cetatea […] al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu”, în patria cerească (Evrei 11:10,13-16). Nu vom construi corturi, ci cortul lui Dumnezeu va coborî din ceruri şi vom locui cu El pentru totdeauna (Apocalipsa 7:15-17; 21:1-4; 22:1-5; Numeri 6:24-26).

Cum să facem ca făgăduinţa vieţii veşnice să fie reală pentru noi, acum, într-o lume plină de durere şi de suferinţă? Ce răspuns le poţi oferi acelora care spun că toate acestea sunt doar o fantezie care să ne ajute să suportăm mai bine viaţa aici şi acum?

„Înălţarea lui Isus la cer a fost semnalul că urmaşii Lui urmau să primească binecuvântata făgăduinţă. Pentru aceasta, ei trebuiau să aştepte mai înainte de a începe lucrarea lor. Când Hristos a trecut prin porţile cerului, El a fost întronat în mijlocul adorării îngerilor. De îndată ce această ceremonie s-a încheiat, Duhul Sfânt a coborât asupra ucenicilor în torente bogate, şi Hristos a fost cu adevărat proslăvit, chiar cu slava pe care o avusese la Tatăl din veşnicie. Revărsarea Duhului Sfânt din Ziua Cincizecimii a fost comunicarea din partea Cerului că întronarea Mântuitorului a avut loc. Potrivit făgăduinţei Sale, El a trimis din ceruri Duhul Sfânt asupra urmaşilor Săi, ca un semn că El a primit, ca Preot şi Împărat, toată puterea în cer şi pe pământ şi că El era Cel Uns peste poporul Său. […] Ei puteau vorbi cu certitudine despre Numele lui Isus. Nu era El Prietenul şi Fratele lor mai mare? Aduşi în strânsă comuniune cu Hristos, ei stăteau cu El în locurile cereşti. În ce cuvinte arzătoare îşi îmbrăcau ei ideile când dădeau mărturie despre El!” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, pp. 38, 46.

STUDIU LA RÂND – BIBLIA ŞI CARTEA EVANGHELIZARE

Biblia: Geneza 38-44
1. Despre cine şi în ce loc se spune că „nimic nu se făcea acolo decât prin el”?
2. Ce fel de om trebuia să aleagă faraonul pentru a-l pune în fruntea ţării Egiptului?
3. Cine a spus „toate acestea pe mine mă lovesc” şi în ce context?
4. Cine s-a oferit să rămână în locul lui Beniamin, ca rob al lui Iosif?

Evanghelizare, Secţiunea 18, subcapitolul „Minunile nu sunt o dovadă ale adevărului”
5. Ce s-ar întâmpla dacă, în loc de a înfiinţa sanatorii, s-ar face rugăciuni pentru miracole?

Aici puteţi citi cartea Evanghelizare de Ellen G. White.
De aici puteţi descărca cartea Evanghelizare.pdf

Ştirile de Sabat (video) pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet: Biserica Adventistă – Zona Muntenia, meniul „Noutăţi”, categoria „Info Muntenia”, sau de pe YouTube canalul: „Conferinta Muntenia – Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea”, meniul: Videoclipuri.

Veştile misionare video pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet a Departamentului „Şcolii de Sabat” meniul: Videoclipuri.

Comentarii pentru zecimi şi daruri (video) pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet a „Departamentului Isprăvnicie” meniul: Videoclipuri.

Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei lecţii din trimestru!