Dacă nu ai fost niciodată nevoit să te refugiezi în altă ţară, nu vei reuşi să înţelegi pe deplin situaţia în care se afla poporul Israel. Bineînţeles
că, spre deosebire de mulţi refugiaţi din vremea noastră, copiii lui Israel doreau să părăsească Egiptul şi nu au fost alungaţi de acolo. Oricum, trebuie să fi fost tulburător pentru ei să părăsească singura patrie pe care o cunoşteau şi să pribegească prin deşert.
Ştiind aceste lucruri, putem să înţelegem mai bine unele dintre regulile şi îndrumările date de Dumnezeu, reguli care aveau să-i ajute să
supravieţuiască în pustie. Totodată, deşi unele lucruri s-au schimbat după intrarea lor în Ţara Făgăduinţei (cum ar fi, de pildă, căderea manei),
multe îndrumări au rămas valabile, fiindcă ele conţineau anumite principii care, dacă erau respectate, aveau să le binecuvânteze mult viaţa într-o
lume plină de păcat şi de idolatrie.
Săptămâna aceasta, vom studia câteva dintre regulile date de Domnul acestui popor din Antichitate, dintre care amintim aici modul de tratare
a unor boli şi afecţiuni, modul de tratare a infidelităţii în căsătorie (sau a bănuielii de infidelitate) şi modul de tratare a conflictelor care apar în
mod inevitabil între oamenii care trăiesc laolaltă.
Să ne imaginăm scena: poporul Israel este în pustie, la poalele Muntelui Sinai; sunt mii şi mii de nomazi împreună cu vitele lor, departe de orice
civilizaţie. Ce fel de tratamente medicale aveau la dispoziţie? Niciunul. Dacă ne gândim la practica medicală din vremea aceea, era mai bine aşa.
Totuşi, într-un asemenea mediu, se puteau răspândi cu uşurinţă tot felul de epidemii.
1. Domnul i-a poruncit lui Moise „să izgonească din tabără” trei categorii de oameni. Care anume? Numeri 5,1-4
Se pare că orice om care avea o boală gravă a pielii trebuia declarat lepros. În această categorie erau incluşi şi cei care erau într-adevăr bolnavi
de lepră (astăzi se numeşte boala Hansen). Orice boală infecţioasă a pielii era socotită un pericol pentru comunitate. De asemenea, şi orice scurgere sau atingerea de un trup aflat în descompunere în căldura deşertului puteau constitui o sursă de îmbolnăvire, care se putea transforma într-o epidemie.
Atât bărbaţii, cât şi femeile erau ţinuţi afară din tabără până la vindecare. Domnul nu îi ura pe aceşti bolnavi, ci, pentru sănătatea poporului, îi ţinea izolaţi într-un fel de carantină. Şi în timpurile moderne există secţii speciale pentru cei care au boli infecţioase.
2. Care era motivul teologic pentru care aceşti bolnavi erau îndepărtaţi temporar din tabăra lui Israel? Num. 5,3 u.p. Ce mesaj spiritual putem desprinde de aici?
Să privim această problemă din perspectivă spirituală, gândindu-ne la întinare, la păcat şi la modul în care ne afectează el. Care credincios nu
a trăit personal sentimentul că păcatul îl desparte de prezenţa lui Dumnezeu? Cine nu a trăit sentimentul izolării spirituale, care apare în urma
întinării păcatului?
3. Sentimentul izolării spirituale ne este transmis uneori de ceea ce vizionăm sau citim, de ceea ce mâncăm, de ceea ce facem şi gândim. Care este singura soluţie la această problemă? 1 Ioan 1,8.9
Nouă, oamenilor din secolul XXI, ne este dificil să înţelegem problemele uriaşe pe care le presupune migraţia a mii de oameni deodată, care
călătoreau împreună cu turmele şi cirezile lor. Acum, ei sunt adunaţi în pustie, înaintea Muntelui Sinai. Bolnavii sunt îndepărtaţi din mijlocul lor,
pentru sănătatea poporului. Însă mai trebuia rezolvată o altă problemă serioasă. Israeliţii fuseseră îndemnaţi să se iubească unii pe alţii (Lev.
19,18), dar lucrul acesta, aşa cum ştim cu toţii, nu este întotdeauna simplu. Conflictele apar chiar şi în vremurile cele mai bune.
4. Când un israelit păcătuia faţă de cineva din tabără, faţă de cine păcătuia el, de fapt? Num. 5,6; vezi şi Ps. 51,3.4. Cum putem înţelege această idee?
Greşeala faţă de un semen este o greşeală faţă de Dumnezeu Însuşi. Dintr-un anumit punct de vedere, ideea aceasta nu este greu de înţeles.
Noi toţi suntem ai lui Dumnezeu; cu toţii suntem proprietatea Lui, atât prin creaţiune, cât şi prin răscumpărare (1 Cor. 6,19.20; Fapte 17,28).
Dacă cineva ar intra pe proprietatea ta şi ţi-ar produce daune, infracţiunea comisă nu ar fi numai faţă de proprietatea ta, ci şi faţă de tine, ca proprietar.
La fel se întâmplă când păcătuim faţă de cineva: păcătuim faţă de Cel care a creat persoana respectivă şi care a răscumpărat-o prin sângele Său,
prin jertfa de pe cruce. Aşadar, nu este de mirare că Biblia susţine ideea că, dacă păcătuim faţă de alţii, păcătuim faţă de Dumnezeu Însuşi.
5. Ce trebuia să facă persoana vinovată? Num. 5,6-8; vezi şi Ezech. 33,15; Luca 19,8-9
Principiul îndreptării răului pe care l-am făcut faţă de semenii noştri mai este încă valabil. Dar cum putem îndrepta răul pe care I l-am făcut lui
Dumnezeu, pentru că am păcătuit împotriva Lui? Adevărul este că nu-l putem îndrepta. Este mult prea târziu pentru aceasta. De fapt, pentru aceasta a venit Domnul Isus: ca să ne împace cu Dumnezeu, nu prin ceea ce putem face noi, ci numai prin ceea ce a făcut El pentru noi (Col. 1,20).
Ţinând cont de tot ce a făcut Domnul Isus ca să ne împace cu Dumnezeu, ce trebuie să faci în mod concret, ca să te împaci cu persoana cu care te-ai certat?
Creatorul a stabilit legătura căsătoriei în Eden, creându-l pe om „parte bărbătească” şi „parte femeiască” şi sărbătorind unirea lor (Gen. 1,26-28;
2,21-24). Două precepte din Decalog, porunca a şaptea şi a zecea, protejau instituţia căsătoriei. În sistemul teocratic, infidelitatea se pedepsea cu
moartea ambelor părţi implicate (Lev. 20,10).
6. Cum înţelegem Numeri 5,11-31?
Domnul a intenţionat, în mod evident, să sublinieze gravitatea infidelităţii conjugale, care este principala cauză a instabilităţii familiei. În această procedură, care includea şi un element supranatural, atenţia era îndreptată asupra băuturii amare. Apa era sfântă; la fel şi podeaua
de unde preotul lua ţărâna. Apa sfinţită şi ţărâna nu făceau ca apa să capete gust amar; ci, în felul acesta, se dorea să se sublinieze sfinţenia
ei. Pedepsele sau blestemele scrise, care erau spălate cu apă, simbolizau amărăciunea pe care putea să o aducă ea. „Tot ce conta era dacă femeia
era sfântă (nevinovată) sau nesfântă (vinovată). Dacă cele sfinte veneau în contact cu ceva nesfânt, atunci pedeapsa era inevitabilă. Dacă cele sfinte veneau în contact cu nevinovăţia, atunci biruia armonia.” – Raymond Brown, The Message of Numbers (Liecester, England: Inter-Varsity Press, 2002), pag. 46.
Procedura aceasta, care nouă ni se poate părea ciudată, nu conţinea nimic magic. Din contră, ea era un mijloc vizual concret care îi putea impresiona pe israeliţii proaspăt ieşiţi din sclavie. Nu apa, ci Domnul citea inima femeii şi o pedepsea sau o declara nevinovată.
7. Era această procedură şi un mijloc de protecţie a femeii, care putea să fie victima geloziei nefondate a soţului ei?
Oricât de ciudată ni s-ar părea, procedura aceasta ne arată cât de important este angajamentul căsătoriei în ochii lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu ştie câtă durere şi câte probleme aduce infidelitatea conjugală în familie. Cât de tragic este că, în atât de multe zone ale lumii, angajamentul căsătoriei nu este cu mult mai sfânt decât acordul încheiat printr-o strângere de mână!
Ce poţi face, ce decizii poţi lua ca să ai o inimă curată?
Dumnezeu a intenţionat să organizeze poporul Israel în aşa fel, încât israeliţii să fie pentru El „o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt” (Ex.
19,6). Astfel, ei aveau să fie, pentru popoarele de aproape şi de departe, martori ai adevărurilor privitoare la Dumnezeul viu şi Creatorul tuturor
lucrurilor. Totuşi, la Sinai, Domnul a rânduit în mod special preoţi şi leviţi care să-I slujească în Sanctuar.
8. Cum putea un om obişnuit (femeie sau bărbat) să se consacre Domnului pentru un anumit timp? Num. 6,1-21. Ce lecţii spirituale putem lua de aici pentru noi, pentru ca viaţa noastră spirituală şi consacrarea noastră să fie mai profunde?
Nazireul era un „om sfânt”, care dorea să se dedice Domnului pentru o anumită perioadă de timp. Un părinte putea să-şi consacre copilul
ca să fie nazireu toată viaţa. Spre exemplu, mama lui Samson l-a dedicat pe acesta, potrivit îndrumărilor primite din partea îngerului, cu scopul
ca el să înceapă să-l elibereze pe Israel de filisteni (Jud. 13,2-5; 16,17). Tot la fel, îngerul Gabriel l-a îndemnat pe Zaharia să-l crească pe Ioan
(Botezătorul) ca pe un nazireu, pentru că el avea să fie înainte-mergătorul lui Mesia (Luca 1,15). De asemenea, Ana a jurat că Samuel va fi nazireu
toată viaţa (1 Sam. 1,10.11).
Este interesant de observat şi porunca privitoare la băutură. În gândirea antică, viţa-de-vie şi roadele ei, inclusiv mustul şi vinul, însemnau un
teren cultivat şi o gospodărie. Când s-a spus că nazireul nu avea voie să bea din rodul viţei-de-vie, se făcea referire la convingerea că ei călătoreau spre o ţară mai bună. Viţa-de-vie era simbolul vieţii stabile; însă nazireul, prin modul lui de viaţă, arăta în mod concret că el aştepta „o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate” (Evr. 11,16).
Cum trăim noi, adventiştii, în aşteptarea unei „patrii mai bune”, indiferent de ţara în care locuim acum? Ce modalităţi concrete putem folosi pentru a nu ne lăsa absorbiţi de „viţa noastră de vie”, până acolo încât să uităm care este destinaţia noastră finală?
9. Citeşte cu atenţie binecuvântarea din Num. 6,24-26 şi răspunde la întrebările de mai jos:
Ce aluzie se face aici la natura Dumnezeirii? Vezi şi Mat. 28,19.
Ce ne spune rugăciunea aceasta despre dependenţa totală a lui Israel de Dumnezeu? Vezi şi Ioan 15,5.
Ce înţelegem din faptul că preoţii trebuiau să facă această rugă ciune pentru popor? Vezi şi Evr. 7,25.
Există câteva aspecte care trebuie subliniate aici. Fiecare verset începe cu Numele lui Dumnezeu, folosit în legământ (Iehova, Domnul). Referirea
la destinatarii acestor cuvinte este făcută la singular, ceea ce înseamnă că ele sunt adresate fiecărei persoane, individual. Fiecare în parte putea
experimenta binecuvântarea aceasta, de unde rezultă că, indiferent de mărimea poporului, fiecare om putea să aibă o relaţie personală cu Domnul.
În vremea aceea, Israel nu avea Scriptura. Binecuvântările Domnului aveau să se vadă în eliberarea poporului din sclavie, în trecerea Mării
Roşii şi în faptul că El S-a îngrijit să le dea copiilor Săi hrană şi apă. Puterea Sa susţinătoare trebuia să se vadă prin prezenţa Sa în Sanctuar. Aici,
pe altarul de aramă era jertfa necurmată, pe altarul din Sfânta se ardea tămâie necurmat, iar lumina din candelele sfeşnicului nu se stingea nici
noaptea, nici ziua.
Aceasta este o dovadă clară a faptului că religia din Vechiul Testament era o religie a harului (Gal. 3,7-14; Evr. 4,1.2). Al treilea verset îl asigură
pe credincios că Dumnezeu „Îşi va înălţa Faţa” peste el (în trad. engl. – va zâmbi spre el) şi îi va dărui pacea. (vezi şi Mat. 11,28-30).
Ai experimentat binecuvântările de mai sus în viaţa ta? Ce lucruri te împiedică să vezi împlinirea lor în viaţa ta de credinţă? Ce schimbări, poate chiar dureroase, trebuie să faci?
„Consacră-te lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă; aceasta să fie prima ta activitate. Roagă-te astfel: ’O, Doamne, primeşte-mă să fiu cu totul al
Tău. Aşez toate planurile mele la picioarele Tale. Foloseşte-mă astăzi în serviciul Tău. Rămâi cu mine şi tot ce fac eu să fie făcut prin puterea
Ta.’ Această lucrare trebuie îndeplinită zilnic. În fiecare dimineaţă, consa cră-te lui Dumnezeu pentru ziua aceea. Pune toate planurile tale la
dispoziţia Lui, pentru a fi aduse la îndeplinire sau abandonate, după cum va hotărî El în providenţa Sa. În acest fel, zi de zi, ai posibilitatea de a-ţi
încredinţa viaţa în mâinile lui Dumnezeu şi astfel viaţa ta va fi modelată, devenind tot mai asemănătoare vieţii Domnului Hristos.” – Ellen G.
White, Calea către Hristos (ediţia 2008), pag. 52.
„Împrejurările îi pot despărţi pe prieteni; apele mereu agitate ale mării celei întinse pot să stea între noi şi ei. Însă niciun fel de situaţie şi nicio
distanţă nu ne pot despărţi de Mântuitorul. Oriunde ne-am afla, El este la dreapta noastră pentru a ne sprijini, păstra, susţine şi ridica moralul.
Dragostea lui Hristos pentru cei răscumpăraţi ai Săi este mai mare decât iubirea unei mame pentru copilul ei. Este privilegiul nostru acela de a ne
odihni în iubirea Sa; acela de a spune: ’Voi avea încredere în El, căci El Şi-a dat viaţa pentru mine.’” – Divina vindecare (ediţia 1997), pag. 56.
Întrebări pentru discuţie
1. Ştim că este periculos să ne lăsăm absorbiţi de lucrurile din lumea aceasta şi să pierdem din vedere patria de sus. Este posibil ca dorul după cer să ne facă să nu ne mai îndeplinim responsabilităţile de aici? Cum putem adopta o atitudine echilibrată? Dă exemple de persoane care au exa gerat în aşteptarea „patriei cereşti” şi şi-au neglijat responsabilităţile aici.
2. Ce aspecte ale căsătoriei sunt importante în societatea în care trăieşti? Cum poate biserica să ocrotească sfinţenia căsătoriei?
3. Discutaţi despre greşeli şi iertare. Ce aţi învăţat din experienţă? Ce faceţi când greşelile par imposibil de iertat?
Rezumat: Domnul vrea ca poporul Lui să fie fericit şi liniştit. Sănătatea fizică şi cea spirituală sunt urmarea ascultării din dragoste de legile Sale dătătoare de viaţă, a relaţiilor bune cu partenerul de viaţă şi cu semenii şi cea consacrării zilnice faţă de voinţa Tatălui. Aceasta nu înseamnă că viaţa este întotdeauna uşoară pe acest pământ blestemat de păcat, dar putem să ne bucurăm de ea mai mult, dacă umblăm pe căile Sale.