Odată cu capitolul 15 din Numeri, lăsăm în urmă agitaţia şi răzvrătirea, ruşinea şi înfrângerea (fuseseră biruiţi de amaleciţi şi de canaaniţi). Israeliţii
au învăţat printr-o experienţă dureroasă că neascultarea duce la suferinţă.
Mulţimile se întorc acum pe drumul pe care au venit dinspre pustie. În acest moment, în deschiderea capitolului 15, Domnul îi spune lui Moise astfel: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: ’Când veţi intra în ţara pe care v-o dau, ca să vă aşezaţi locuinţele în ea…’” (vers. 2)
În ciuda eşecului lor major, făgăduinţa mai era încă valabilă: Dumnezeu avea să-i ducă în Ţara Făgăduinţei. Nu era nicio urmă de îndoială! De asemenea, observăm câteva sfaturi speciale date de Dumnezeu poporului Său ales. Deşi condiţiile în care s-au desfăşurat evenimentele sunt unice, deşi poruncile sunt unice, lecţiile şi principiile spirituale care le-au fost date lor ne sunt date şi nouă.
1. Citeşte Numeri 15,1-10.18-21. Care era scopul acestor jertfe? Ce reprezentau ele? Pentru ce se aduceau şi daruri din untdelemn, daruri de băutură şi daruri de mâncare?
Cuvântul ebraic pentru „mâncare” este minchah şi înseamnă „dar” sau „ofrandă”. Acest dar cuprindea făină, ulei de măsline şi vin şi reprezenta recunoştinţa persoanei care-l aducea pentru binecuvântările lui Dumnezeu asupra câmpurilor şi a recoltelor (vezi Deut. 8,18).
De fapt, în contextul capitolului 15 din Numeri, aceste porunci le transmiteau israeliţilor din generaţia tânără făgăduinţa că într-o zi vor cultiva grâu, orz şi alte cereale în noua patrie, Canaanul. Era făgăduinţa că vor sădi pe dealuri, cu mâinile lor, vii, livezi de măslini şi pomi fructiferi, smochini şi rodii. Altfel spus, aceste jertfe fără sânge le îndreptau atenţia spre binecuvântările materiale pe care urmau să le aibă, dacă rămâneau credincioşi. Dar toate acestea erau însoţite de jertfele aduse Domnului, lucru care le îndrepta zilnic atenţia spre Ţara Făgăduinţei care îi aştepta.
2. Cum a aplicat apostolul Pavel acest concept la perioada Noului Testament? Rom. 12,1; 2 Cor. 2,15.16; Efes. 5,2
Deşi împrejurările în care trăiau erau dificile, Domnul dorea ca poporul Său să cultive o atitudine de laudă şi recunoştinţă pentru tot ce făcuse El pentru Israel şi pentru ce urma să facă în viitor. Oare nu aşteaptă acelaşi lucru şi de la noi?
De ce este important să ne gândim la bunătatea, dragostea şi grija lui Dumnezeu, în ciuda necazurilor prin care trecem acum? Devii mai conştient de dragostea şi grija lui Dumnezeu faţă de tine atunci când priveşti spre crucea de la Golgota? Pentru care lucruri îţi poţi exprima recunoştinţa chiar acum? De ce este important să ne concentrăm atenţia asupra binecuvântărilor?
Unul dintre principiile deosebite încredinţate israeliţilor din vechime se referea la atitudinea lor faţă de străini, faţă de cei care nu aveau parte la moştenirea lor sau nu le împărtăşeau credinţa.
3. Ce porunci le-au fost date tinerilor din a doua generaţie de israeliţi, celor care aşteptau să intre în Canaan? Num. 15,14-16. Cum este reluat acest principiu în Noul Testament? Gal. 3,26-29; Col. 3,11
Străinul era persoana care se aşeza în mijlocul israeliţilor, care accepta în întregime credinţa lor şi care, dacă era bărbat, era circumcis. El trebuia tratat şi iubit ca şi cum ar fi fost israelit. „O singură lege şi o singură poruncă să fie atât pentru voi, cât şi pentru străinul care locuieşte printre voi” (Num. 15,16). Iată spiritul nediscriminatoriu, în adevăratul lui sens!
4. În rugăciunea de consacrare pe care a făcut-o Solomon la inaugurarea primului templu, ce I-a cerut el lui Dumnezeu, cu privire la oamenii care nu făceau parte din Israel? 1 Împăraţi 8,41-43. Ce ne spune Isaia despre străinii care doreau să se închine în Templul Domnului? Isaia 56,6.7
Dacă ne gândim la scopul principal pentru care Dumnezeu a chemat la existenţă un popor şi pentru care l-a adus în Ţara Făgăduinţei, înţelegem mai bine textele de mai sus. Israeliţii trebuiau să păstreze învăţăturile şi adevărurile lor distinctive, datorită cărora erau reprezentanţii deosebiţi ai lui Dumnezeu în lumea păgână. Însă, în acelaşi timp, ei trebuiau să fie deschişi şi gata să-i primească pe păgânii care erau dornici să Îl cunoască pe Dumnezeul lor şi să Îl urmeze.
Biserica noastră trebuie să facă acelaşi lucru. Avem câteva adevăruri deosebite pe care trebuie să le prezentăm oamenilor, adevăruri pe care trebuie să le păzim şi să le apărăm, dar, în acelaşi timp, trebuie să fim dornici să îi primim pe cei care caută să-L cunoască pe Domnul şi solia Sa pentru timpul prezent.
Din ce motive ne este mai uşor să manifestăm un spirit exclusivist, acuzator şi de condamnare faţă de cei care au concepţii diferite de ale noastre? Cum putem să ne ferim de această atitudine şi, totodată, să păstrăm şi să respectăm adevărurile care ne-au fost încredinţate?
Trebuie să ţinem cont de faptul că generaţia tânără căreia i Se adresează Dumnezeu în acest capitol (Numeri 15) s-a născut în sclavie. Prin urmare, aceşti tineri au crescut sub influenţa culturii egiptene, la fel ca părinţii lor, care fuseseră sclavi acolo. Trebuiau să se dezveţe de multe obiceiuri rele şi să-şi însuşească multe obiceiuri bune.
5. Ce trebuia să facă poporul, dacă îşi dădea seama că s-a abătut, în mod colectiv, de la poruncile Domnului? De ce trebuia să-I aducă Domnului o jertfă de ispăşire, pentru un păcat făcut fără voie? Num. 15,22-27
Jertfa pentru păcat făcea ispăşire pentru păcatul lor. Arderea de tot însemna că adunarea îşi înnoia consacrarea faţă de Dumnezeu. Este interesant faptul că Domnul a făcut deosebire între păcatele săvârşite cu bună ştiinţă şi păcatele săvârşite fără voie. Totuşi, chiar şi păcatele fără voie erau tot păcate şi trebuia să se facă ispăşire pentru ele.
6. Cum putea cineva să obţină ispăşirea pentru un păcat fără voie? Ce deosebiri există între acest ritual personal şi ritualul care trebuia îndeplinit pentru toată adunarea? Num. 15,27-29
„Unii au cunoscut iubirea plină de iertare a Domnului Hristos şi doresc cu adevărat să fie copii ai lui Dumnezeu şi totuşi îşi dau seama de nedesăvârşirea caracterului lor, de viaţa lor plină de greşeli, şi sunt predispuşi să se îndoiască de faptul că inima lor a fost cu adevărat înnoită prin Duhul Sfânt. Unora ca aceştia le spun: Nu daţi înapoi, cuprinşi de disperare! Adesea, va trebui să ne plecăm şi să plângem la picioarele Domnului Hristos din cauza căderilor şi greşelilor noastre, dar nu trebuie să ne descurajăm. Chiar dacă suntem biruiţi de vrăjmaş, noi nu suntem alungaţi, nu suntem părăsiţi şi respinşi de Dumnezeu. Nu! Domnul Hristos este la dreapta lui Dumnezeu, mijlocind pentru noi. Ucenicul iubit, Ioan, spunea: ’Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit.’ (1 Ioan 2,1)”. – Ellen G. White, Calea către Hristos (ediţia 2008), pag. 48.
Cât de des pui la îndoială faptul că ai fost cu adevărat înnoit prin Duhul Sfânt? Priveşte la jertfa de la cruce şi vei avea curajul să mergi înainte, lăsând deoparte îndoiala. Vezi Rom. 5,6-8.
7. Citeşte Numeri 15,30.31. Despre ce este vorba aici şi ce lecţii putem extrage pentru noi? De ce pare această pedeapsă atât de aspră? Unde este harul?
Expresia din limba ebraică este „a păcătui cu mâna ridicată”, sugerând un gest de aroganţă şi răzvrătire. La Cades, israeliţii au păcătuit „ridicând mâna” împotriva Domnului. Dar Dumnezeu nu i-a pedepsit cu moartea, ci i-a alungat în pustie. Ideea este că Domnul ia foarte în serios păcatul. Adeseori, în astfel de cazuri, cei care spun după aceea că le pare rău, nu regretă decât faptul că au fost prinşi, nu faptul că au păcătuit. Ce poate să facă Domnul atunci când omul îşi împietreşte inima în acest fel? Păcătosul trebuie mai întâi să regrete păcatul şi numai după aceea poate fi iertat.
8. De ce a cerut Domnul ca toată adunarea să participe la această condamnare la moarte? Numeri 15,32-36
Probabil că israeliţilor nu le-a fost uşor să omoare cu pietre pe unul de-al lor. Este clar că Dumnezeu dorea să le arate gravitatea păcatului. „Plata păcatului este moartea” (Rom. 6,23). De asemenea, El dorea să le arate că ei formează un colectiv şi că fapta unuia dintre ei îi afectează şi pe ceilalţi. Păcatul unuia avea un efect asupra bunăstării celorlalţi. Aşa s-a întâmplat atunci când, din cauza câtorva oameni nemulţumiţi, toată adunarea a trebuit să sufere şi să pribegească prin pustie.
Fiind creştini, trebuie să fim conştienţi că faptele noastre, bune sau rele, îi afectează şi pe cei din jur, la fel cum ne afectează şi pe noi. În sistemul teocratic din vechiul Israel, pedeapsa cu moartea venea imediat. Dar să nu ne amăgim singuri! Chiar dacă nu suntem pedepsiţi imediat cu moartea pentru sfidarea poruncii clare a lui Dumnezeu, nu înseamnă că nu vom culege într-o zi roadele faptelor noastre!
Eşti pregătit şi dispus să te pocăieşti, să-ţi mărturiseşti păcatele şi să le recunoşti? Ţi se întâmplă des să îţi justifici păcatele? De ce este acest lucru periculos pentru viaţa spirituală?
Dacă ai întâlnit vreodată evrei ortodocşi, ai observat probabil că, pe sub cămaşă, poartă ceva cu ciucuri albi. La originea acestei practici se află o poruncă din Biblie.
9. Ce i-a poruncit Domnul lui Moise să le spună israeliţilor să îşi pună la colţurile hainelor? Num. 15,38
Se pare că purtarea hainelor cu ciucuri de diferite culori era un obicei răspândit printre popoarele antice din Orientul Apropiat şi Dumnezeu a adoptat această practică. Ciucurii, sau canafii, erau prinşi cu un fir albastru de cele patru colţuri ale hainei de deasupra. Şalul pentru rugăciune, folosit în timpurile moderne, are patru ciucuri, câte unul la fiecare colţ, care sunt legaţi cu un nod tradiţional din aţă albă şi albastră.
10. Care era motivul pentru care trebuiau purtaţi aceşti ciucuri? Ce trebuia să le aducă aminte? Num. 15,39-41
Îndemnul „să vă aduceţi aminte” apare de două ori în versetele acestea. Domnul le spusese „să vă uitaţi” la aceşti ciucuri şi „să vă aduceţi aminte de poruncile Mele, să le împliniţi şi să fiţi sfinţi pentru Dumnezeul vostru” (vers. 40). Când erau ispitiţi să se închine la alţi dumnezei – ispita adulterului spiritual – firul albastru le amintea că i-au jurat credinţă lui Dumnezeu, Aceluia care i-a scos din robia Egiptului (vers. 41).
Deşi prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lor era vizibilă, Domnul a dorit să îi ajute şi mai mult, ca să nu uite ce trebuiau să facă.
Astăzi nu purtăm ciucuri, dar avem altceva, mai valoros: jertfa lui Hristos, care ar trebui să ne aducă întotdeauna aminte de preţul păcatului, de preţul răscumpărării şi de făgăduinţa mântuirii dată tuturor celor care, prin credinţă, se bizuiesc pe meritele Sale şi urmăresc „pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul” Evr. 12,14).
Domnul Isus ne-a îndemnat să ne rugăm (Luca 21,36). Cum te poate ajuta rugăciunea să îţi aminteşti ce a făcut Dumnezeu pentru tine şi ce aşteaptă El de la tine?
„Mărturia noastră despre credincioşia Sa e mijlocul pe care Cerul l-a ales pentru a-L descoperi lumii pe Hristos. Noi trebuie să recunoaştem harul Său, aşa cum este făcut cunoscut prin sfinţii din vechime, dar ceea ce are într-adevăr efect este mărturia propriei experienţe. Suntem martori pentru Dumnezeu atunci când descoperim în noi lucrarea unei puteri dumnezeieşti. Fiecare om are o viaţă deosebită de a tuturor celorlalţi şi o experienţă cu totul deosebită de a lor. Dumnezeu doreşte ca laudele
noastre să se înalţe către El, purtând amprenta individualităţii noastre.
Toate aceste recunoaşteri preţioase pentru lauda slavei harului Său, când sunt susţinute de o viaţă curată, creştinească, au o putere de neînvins, care lucrează pentru salvarea oamenilor.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus (ediţia 2008), pag. 325, 326.
Întrebări pentru discuţie
1. Ce principii importante putem desprinde din paragraful de mai sus? Cum ne explicăm ideea că lauda pe care I-o aducem lui Dumnezeu, împreună cu „viaţa asemenea lui Hristos”, pot avea o influenţă puternică în favoarea mântuirii altora?
2. Cum te-a ajutat, în umblarea ta cu Dumnezeu, faptul că I-ai dat laudă şi slavă? De ce este atât de importantă această atitudine?
3. Meditează asupra secţiunii de luni a studiului – atitudinea faţă de străini. Ce alte învăţături putem desprinde? Cum ne purtăm cu cei care au altă credinţă şi cu cei care au concepţii „greşite”? Cum ar trebui să ne purtăm cu ei? Cum le putem arăta că noi ştim ceva ce ei au nevoie să afle, fără să ne credem superiori? Ce putem învăţa din experienţa israeliţilor?
4. Ce putem face, ca biserică, pentru a nu uita ce a făcut Dumnezeu pentru noi şi ce aşteaptă El de la noi? Cum ne aminteşte Cina Domnului ce am primit prin Mântuitorul?
Rezumat: Cu toate că israeliţii din prima generaţie au fost condamnaţi să rătăcească prin pustie până au murit, Domnul i-a încurajat pe copiii lor să privească spre Canaan. El le-a oferit îndrumări suplimentare cu privire la jertfe, la atitudinea iubitoare faţă de străini, la tratarea păcatelor fără voie şi a blasfemiei şi la purtarea de ciucuri la colţurile hainei, care să le aducă aminte de poruncile Sale şi de faptul că ascultarea e singura cale spre adevărata fericire.