Cu ocazia ultimului Paşte pe care l-a luat împreună cu ucenicii Săi, Domnul Isus a instituit Cina Domnului. Luând unele dintre elementele
componente ale mesei de Paşte, Isus a spus: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.” Apoi a luat paharul şi a zis: „Acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre ierta rea păcatelor” (Mat. 26,26-29). Iar Pavel a scris: „Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El” (1 Cor. 11,26).
Cina Domnului este Paştele creştin, corespondentul din Noul Testament al eliberării poporului Israel din Egipt. Săptămâna aceasta, vom studia cum au sărbătorit israeliţii pentru prima dată această eliberare. De asemenea, vom studia despre prezenţa călăuzitoare a Domnului în tabăra israeliţilor, despre trâmbiţele de argint care erau folosite cu anumite ocazii şi alte câteva relatări care ne vorbesc despre starea poporului lui Dumnezeu din vechime, în condiţiile unice în care a trăit.
Ca şi până acum, vom descoperi lecţiile pe care le putem desprinde de aici şi pe care le putem aplica la timpul şi la condiţiile în care trăim, atunci când întâmpinăm încercări şi ispite asemănătoare cu ale lor, în ciuda faptului că trăim în împrejurări total diferite.
1. Ce adevăruri spirituale putem desprinde din Num. 9,1-5 şi Exod 12,1-29? Gândeşte-te, de exemplu, la ascultare, har, mântuire, credinţă şi judecată.
Aceasta era prima ocazie în care se sărbătorea evenimentul uimitor în care îngerul Domnului i-a nimicit pe întâii născuţi ai egiptenilor, dar „a trecut peste” (de aici vine denumirea sărbătorii, Paşte) casele israeliţilor, care erau însemnate cu sângele mielului de jertfă. Acum, ei trebuiau să îşi aducă aminte, an de an, printr-un ceremonial special, de noaptea eliberării lor din Egipt şi de izbăvirea pe care le-a dat-o Dumnezeu.
2. Cum sărbătoresc Paştele urmaşii lui Isus din vremea noastră? Ce comemorăm prin această sărbătoare? Luca 22,15.19.20
„Hristos Se afla la trecerea dintre cele două sisteme şi cele două mari sărbători ale lor. El, Mielul fără cusur al lui Dumnezeu, era gata să Se ofere ca jertfă pentru păcat, urmând ca, în felul acesta, să pună capăt sistemului de simboluri şi ceremonii care, de patru mii de ani, arătau spre moartea Lui. În timp ce mânca Paştele cu ucenicii, a instituit în locul acestui sistem slujba care avea să amintească de jertfa cea mare. Sărbătoarea naţională a iudeilor trebuia să fie desfiinţată pentru totdeauna. Slujba rânduită de Hristos trebuia să fie îndeplinită de urmaşii Lui în toate ţările, în toate timpurile. […]
Orânduirea Cinei Domnului a fost dată pentru a comemora marea eliberare adusă de Domnul Hristos prin moartea Sa. […] Ea este mijlocul prin care putem păstra mereu în minte marea Lui lucrare, făcută pentru noi.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus (ediţia 2008), pag. 622, 623.
Una dintre cele mai frumoase asigurări de care s-a bucurat Israel în pustie era semnul vizibil al prezenţei lui Dumnezeu, care Se manifesta într-un mod deosebit: stâlpul de nor din timpul zilei şi cel de foc din timpul nopţii.
Să ne imaginăm scena. Tabăra se întindea, probabil, pe o distanţă de mai mulţi kilometri şi era alcătuită din aproximativ două milioane de oameni adunaţi într-o regiune pustie şi primejdioasă. Neavând la dispoziţie niciun mijloc direct şi rapid de comunicare (nu exista radio, telefon sau internet!), probabil că exista un mijloc prin care li se transmitea când să pornească la drum şi încotro să meargă.
3. Cum le era arătat, prin manifestarea prezenţei lui Dumnezeu, care era voinţa Sa, îndeosebi în privinţa deplasării lor? Numeri 9,15-23
Domnul i-a condus pe israeliţi, prin intermediul unui nor, pe cărări care nu erau întotdeauna uşor de străbătut. Ieremia consemnează că El i-a povăţuit „prin pustie, printr-un pământ uscat şi plin de gropi, printr-un pământ unde domneşte seceta şi umbra morţii, printr-un pământ pe unde nimeni nu trece şi unde nu locuieşte niciun om” (Ier. 2,6).
Stâlpul de nor ziua şi de foc noaptea nu le arăta numai când şi unde să plece. El le amintea foarte clar de prezenţa continuă a lui Dumnezeu. În Numeri 9,16, se spune: „Totdeauna era aşa: ziua, norul acoperea cortul, iar noaptea, avea înfăţişarea unui foc.” Indiferent unde se aflau, indiferent prin ce încercări treceau şi cu ce duşmani se confruntau, deasupra capetelor lor se afla semnul vizibil al prezenţei lui Dumnezeu între ei.
Experienţa aceasta era, probabil, foarte plăcută. Ar fi fost de aşteptat ca norul şi focul să fie pentru ei nişte semne suficiente, care să îi ajute să rămână credincioşi, încrezători şi ascultători de Dumnezeu.
Când nu ştii încotro să apuci şi trebuie să iei o decizie, ţi-ai dori să ai drept călăuză un nor în timpul zilei şi un foc în timpul nopţii? Ce făgăduinţe din Biblie ne vorbesc despre dorinţa lui Dumnezeu de a ne călăuzi şi de a fi alături de noi? Ce decizii te vor ajuta să îţi doreşti mai mult să te laşi călăuzit de Dumnezeu şi să fii conştient în mai mare măsură de prezenţa Sa?
În Israelul din vechime erau folosite cornul obişnuit de berbec (shofar) şi cele două trâmbiţe din argint care, în principiu, aparţineau Sanctuarului şi din care sunau preoţii (Num. 10,8). Trâmbiţele erau dintr-o singură bucată de argint bătut şi aveau forma unui tub alungit, mai larg la un capăt.
4. Cu ce scop se suna din aceste trâmbiţe? Ce lecţii spirituale putem desprinde din utilizarea lor? Numeri 10,1-10
Pe lângă utilizarea lor practică, trâmbiţele mai poartă şi o altă semnificaţie. Când se suna din ele, era ca şi cum poporul ar fi primit o poruncă. În timp de război, ele dădeau asigurarea că Domnul Îşi va aduce aminte de ei şi că vor fi izbăviţi de vrăjmaşi (vers. 9). Sunetul de trâmbiţă era un semn că Dumnezeu Îşi va aduce aminte de ei (vers. 10).
Pe lângă toate dovezile că Dumnezeu era cu ei şi îi călăuzea, este interesant de notat că El a folosit şi aceste trâmbiţe pentru a le aminti israeliţilor de prezenţa şi grija Sa faţă de ei. El le amintea de prezenţa şi de călăuzirea Sa prin intermediul unor mijloace vizuale (norul şi focul) şi prin intermediul unor mijloace auditive (trâmbiţele).
Astăzi, noi nu avem aceste mijloace. Însă avem, în Noul Testament, descoperirea a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi prin Isus, descoperire care ne asigură de dragostea şi de grija Sa, lucruri pe care israeliţii nu le-au preţuit pe deplin. Ei au cunoscut, prin intermediul simbolurilor şi al umbrelor, ceea ce noi astăzi cunoaştem nemijlocit: dragostea lui Dumnezeu, aşa cum a fost ea manifestată la cruce.
Ce preferi: o trâmbiţă de argint care să-ţi răsune în urechi sau cunoaşterea dragostei, a caracterului şi a grijii Aceluia care „măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2,6-8)?
5. Ce sunet de trâmbiţă ar fi mai bine să auzi şi de ce? 1 Cor. 15,52
După moartea Sarei, Avraam s-a recăsătorit. Chetura i-a născut câţiva fii, printre care şi pe Madian (Gen. 25,1-6). Ietro, pe care îl mai chema şi Reuel (Ex. 2,18), adică „Prietenul lui Dumnezeu”, a devenit socrul lui Moise atunci când acesta s-a căsătorit cu Sefora. Despre el ni se spune că era „preotul Madianului” (Ex. 18,1) şi că se închina Dumnezeului adevărat (vers. 12). Ceilalţi descendenţi ai lui Madian au părăsit credinţa lui Avraam şi se închinau la zeii păgâni; ei au fost deseori vrăjmaşii lui Israel.
6. Ce rugăminte i-a adresat Moise lui Hobab, fiul lui Ietro? Care a fost răspunsul lui? Num. 10,29-32
Moise nu L-a întrebat pe Domnul înainte de a încerca să-l convingă pe Hobab să vină cu ei. Nu era oare suficientă prezenţa lui Dumnezeu prin stâlpul de nor ziua şi prin stâlpul de foc noaptea, care îi călăuzea prin pustie? Aici vedem că Moise a şovăit şi a uitat că Dumnezeu, care a putut să despartă Marea Roşie, putea să îi conducă prin deşert şi putea să le dea hrană şi apă.
7. Citeşte Matei 26,36-43. Ce ni se spune aici despre natura omenească a Domnului Isus?
Până şi Mântuitorul nostru a simţit uneori nevoia după compasiune şi susţinere din partea oamenilor. El îi iubea pe toţi ucenicii, dar se simţea mai aproape de Petru, Iacov şi Ioan. În Ghetsimani, El le-a cerut să-L susţină în rugăciune. Pe Muntele Schimbării la Faţă, aceiaşi trei ucenici au adormit, în loc să se roage. Dar Cerul i-a trimis pe Moise şi pe Ilie ca să-L încurajeze pe Hristos să nu renunţe şi să Se ofere ca jertfă de ispăşire (Luca 9,28-31). „Acum, cerul îşi trimisese solii la Isus – nu îngeri, ci oameni care trecuseră prin suferinţe şi întristare şi care puteau să simtă cu Mântuitorul în încercările vieţii Sale pe pământ. Moise şi Ilie fuseseră conlucrători ai lui Isus. Ei împărtăşiseră dorinţa Lui de a-i mântui pe oameni. […] Subiectul convorbirii lor era nădejdea lumii, mântuirea tuturor fiinţelor omeneşti.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus (ediţia 2008), pag. 405, 406.
Ştim că trebuie să ne bizuim pe Domnul, dar simţim uneori nevoia după compasiune din partea oamenilor. Adu-ţi aminte de situaţiile în care ai primit încurajare şi compasiune din partea unei persoane. De ce a însemnat acest lucru atât de mult pentru tine? Cum poţi oferi cuiva încurajare şi mângâiere?
8. Ce observi cu privire la prima călătorie a israeliţilor, ca popor organizat? De ce este acest aspect atât de important? Numeri 10,11-36
Din spusele lui Moise, era nevoie de o călătorie de numai unsprezece zile de la Muntele Sinai (Horeb) la Cades-Barnea, o cetate sau o zonă în apropiere de ceea ce avea să devină graniţa de sud a lui Iuda.
Observaţi ordinea de plecare: trei seminţii şi oştirile lor au pornit după nor şi după chivot. Apoi veneau leviţii care transportau în care diferitele părţi ale Sanctuarului portabil. Urmau alte trei seminţii şi oştirile lor. Apoi veneau chehatiţii, care transportau mobilierul Sanctuarului. Apoi alte şase seminţii, care protejau spatele taberei în caz de atac. Totul era organizat. Dacă se întâmpla ceva şi nu exista ordine, rezultatul ar fi fost un dezastru incredibil.
Cel mai scurt drum din Canaan până în Egipt era cel care traversa zona de coastă „pe drumul care dă în ţara filistenilor”. Dar Dumnezeu ştia că Israel nu era pregătit să facă faţă războiului (Ex. 13,17). Aşadar, după ce a dat semnalul de pornire, stâlpul de nor l-a condus spre est şi apoi spre nord, spre pustia Paran (Num. 10,11.12), într-o călătorie de trei zile (vers. 33). „Pe măsură ce înaintau, drumul se făcea mai greu. Drumul lor trecea prin strâmtori pietroase şi prin pustiuri sterpe. De jur împrejurul lor era o pustietate mare şi întinsă. […] Trecătorile stâncoase erau pline, pretutindeni, de bărbaţi, femei şi copii, de animale şi de care, de şiruri lungi de turme şi de cirezi. Înaintarea lor nu putea fi decât înceată şi obositoare, iar mulţimea, după îndelungata ei rămânere în tabără, nu era pregătită să înfrunte primejdiile şi neplăcerile drumului.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi (ediţia 1999), pag. 381.
9. Cum poţi aplica principiile din Numeri 10,35.36 la încercările şi luptele pe care le duci în prezent în viaţa ta de credinţă?
De ce Dumnezeu, prin puterea Lui extraordinară, nu a netezit şi nu a uşurat imediat drumul dinaintea lor? Putea El să facă acest lucru? Dacă da, de ce nu a făcut aşa, ca să nu-i mai supună unei încercări atât de grele? Cum te poate ajuta răspunsul la această întrebare să înţelegi motivul pentru care El nu îţi netezeşte cărarea şi nici nu te conduce pe un drum fără obstacole? Pregăteşte-te să prezinţi răspunsul în cadrul grupei.
În fiecare zi trebuie să luăm decizii, unele mai importante decât altele. Meditează la următoarele făgăduinţe privitoare la călăuzirea lui Dumnezeu: Ps. 31,3; 32,8; 48,14; 78,52; Is. 58,10.11.
„Dacă te-ai consacrat lui Dumnezeu, ca să îndeplineşti lucrarea Lui, nu ai niciun motiv de îngrijorare pentru ziua de mâine. Domnul căruia Îi slujeşti cunoaşte sfârşitul de la început. Evenimentele viitorului, care sunt ascunse ochilor tăi, sunt ca o carte deschisă pentru Cel ce este Atotputernic.
Când luăm în mâinile noastre administrarea lucrărilor pe care trebuie să le facem şi ne bazăm pe propria înţelepciune pentru a avea succes, noi luăm pe umeri o povară pe care Domnul nu ne-a dat-o şi încercăm să o purtăm fără ajutorul Lui. Ne asumăm o responsabilitate care Îi aparţine lui Dumnezeu şi astfel ne aşezăm, realmente, în locul Lui. […] Dar, dacă vom crede cu adevărat că Dumnezeu ne iubeşte şi vrea să ne facă bine, vom înceta să ne temem de viitor. Ne vom încrede în Dumnezeu, cum se încrede un copil în părintele său iubitor. Atunci, tulburările şi obsesiile noastre vor dispărea, pentru că voinţa noastră este absorbită de voinţa lui Dumnezeu.” – E. G. White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor (ediţia 2004), pag. 89.
Întrebări pentru discuţie
1. Discutaţi răspunsurile la întrebarea finală de la secţiunea de joi. Cum ne ajută concepţia noastră cu privire la marea luptă să răspundem măcar parţial la această întrebare? Vezi Iov 1 şi 2.
2. Discutaţi despre ajutorul dat de oameni. Ce situaţii din Biblie arată că ajutorul altor oameni a fost crucial şi util pentru credincioşi? Cum intervine Dumnezeu în favoarea oamenilor prin intermediul altor oameni? Care este starea bisericii voastre la acest capitol?
3. Cum putem aprecia semnificaţia Cinei Domnului?
Rezumat: Înainte de a pleca de la Sinai, unde zăboviseră un an, israeliţii au sărbătorit primul Paşte în libertate. Dumnezeu dorea ca ei să nu uite răscumpărarea uimitoare din robia egipteană. În călătoria care a urmat, poporul a fost condus de Dumnezeu printr-un stâlp de nor şi de foc. Totul a fost organizat. Au pornit la semnalul dat de trâmbiţele de argint. În frunte erau preoţii care purtau chivotul. Norul i-a condus spre est şi spre nord, spre pustia Paran. Uneori, şi nouă ni se pare că drumul pe care ne conduce Dumnezeu este greu de străbătut. Important este să avem totdeauna încredere în El, în Tatăl nostru cel înţelept.