Ucenicia şi rugăciunea

Cel mai important lucru pe care îl putem face pentru sufletele pe care căutăm să le aducem la Hristos este să ne rugăm pentru ele. Rugăciunea este esenţială pentru viaţa creştinului şi îndeosebi pentru formarea de ucenici. Ce schimbări impresionante s-ar produce dacă rugăciunea constantă şi fierbinte ar fi în centrul metodologiei noastre de formare şi păstrare a ucenicilor!

„Lucrătorii să se prindă cu putere de făgăduinţele lui Dumnezeu şi să spună: «Tu ai promis: ’Cereţi şi vi se va da.’ Eu vreau ca acest suflet să se convertească, să vină la Domnul Isus Hristos.» Solicitaţi rugăciune pentru sufletele cu care lucraţi; prezentaţi-le înaintea bisericii ca subiecte speciale de rugăciune. […] Alegeţi un suflet şi apoi altul, căutând zilnic călăuzirea lui Dumnezeu, punând totul înaintea Lui în rugăciune stăruitoare şi lucrând cu înţelepciune divină.” – E. G. White, Lucrarea misionară medicală, p. 244, 245
_____________________
Un proiect pentru inima ta

De meditat: Nu uita! Bunătatea dă valoare faptei.

„Noi trebuie să dăruim în sinceritate, nu pentru a face paradă de faptele noastre bune, ci din milă şi dragoste faţă de cei aflaţi în suferinţă. Sinceritatea scopului şi adevărata bunătate a inimii au preţ în ochii Cerului. Sufletul sincer în iubirea sa, cu inima întreagă în devoţiunea sa, este privit de Dumnezeu ca fiind mai de preţ decât mult aur din Ofir.” – Ellen G. White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 82

Rugăciune: Doamne, Te rog, ajută-mi ca toate faptele mele de acasă, de la biserică, de pe stradă şi de oriunde să fie caracterizate de adevărata bunătate!
__________&__________

De multe ori, rugăciunea celor credincioşi este concentrată asupra propriei persoane. Ei vin înaintea lui Dumnezeu cu o listă de cereri, sperând ca dorinţele să le fie împlinite. Este adevărat că am fost îndemnaţi să aducem cererile noastre înaintea lui Dumnezeu, însă, uneori, motivele noastre nu sunt tocmai curate. Dar, pe de altă parte, nu sunt inimile noastre corupte, rele şi înşelătoare? Nu este firesc ca rugăciunile noastre să reflecte păcătoşenia care ne caracterizează?

Antidotul este rugăciunea de mijlocire, care are în vedere nevoile altcuiva, dând la o parte motivaţiile egoiste. De-a lungul istoriei, rugăciunile de mijlocire au constituit cea mai înaltă formă de discurs spiritual, cea mai bună predică. Nefiind întinate de dorinţa de a obţine o satisfacţie personală, ele constituie o dovadă de altruism, compasiune şi dorinţă fierbinte ca oamenii să fie mântuiţi.

1. Citeşte Daniel 9:2-19. Pentru ce se roagă Daniel? Ce rol are mărturisirea păcatului în rugăciunea sa? La vârsta lui, Daniel nu mai putea beneficia personal de pe urma restaurării Ierusalimului. Atunci, care sunt motivele pentru care înalţă această rugăciune?

Trecuseră şaptezeci de ani de la momentul în care Ieremia rostise profeţia care îl preocupa acum pe Daniel. După atâţia ani, probabil că prietenii lui din Ierusalim muriseră deja. De asemenea, nu putea spera să-şi recupereze averile odată cu rezidirea Ierusalimului. Nu găsim în rugăciunea lui nicio urmă de preocupare egoistă. Dimpotrivă, preocuparea sa expresă este legată de viitorul poporului iudeu exilat şi de slava Numelui lui Dumnezeu. Cererile sale sunt precedate de o prelungă mărturisire a păcatului. Este interesant că profetul se include în rândul celor neascultători şi nu îşi arogă în niciun fel calitatea de om nevinovat. El îşi asumă responsabilitatea pentru situaţia în care se afla poporul şi, înainte de toate, caută restaurarea Ierusalimului pentru beneficiul altora.

Analizează-ţi viaţa de rugăciune: Pentru ce te rogi, de ce şi pentru cine? În ce măsură sunt rugăciunile tale altruiste? Ce poţi face pentru a nu mai fi egocentrist în viaţa ta de rugăciune? Altfel spus, ce poţi face pentru ca rugăciunile tale, chiar şi cele pe care le faci pentru tine, să fie mai puţin egoiste?

Ce este rugăciunea în realitate? Este comunicarea directă şi instantanee a fiinţelor căzute, păcătoase şi vrednice de moarte cu Creatorul universului, cu Dumnezeul Sfânt.

În momentul în care a luat asupra Sa trup de om şi a acceptat limitele omeneşti, Domnul Hristos a simţit şi El necesitatea rugăciunii. Înaintea Tatălui, El nu Se afla în aceeaşi poziţie ca păcătoşii căzuţi, însă, ca om, a simţit nevoia de rugăciune.

2. Prin ce se caracterizează viaţa de rugăciune a Domnului Isus? Descrie circumstanţele în care El Se ruga. Ce principii legate de frecvenţa, locul şi timpul rugăciunii ne putem însuşi din ceea ce ştim despre viaţa Sa de rugăciune? Matei 14:22,23; 26:36; Marcu 1:35-37; Luca 5:15,16; 6:12,13.

Hristos a exemplificat în viaţa Sa de rugăciune ceea ce i-a învăţat pe ucenici să facă. El Se ruga dimineaţa, seara, la sfârşitul predicilor, înaintea predicilor şi ori de câte ori se ivea posibilitatea. Se ruga în grădini, pe munte şi oriunde mijloacele de distragere a atenţiei erau mai puţine. Din punct de vedere fizic, Se afla la ani-lumină distanţă de prezenţa Tatălui, însă, din punct de vedere spiritual, era una cu Tatăl prin rugăciune. Viaţa Sa spirituală curgea prin venele spirituale ale rugăciunii. Se vor mulţumi oare cu mai puţin de atât urmaşii Săi de astăzi, atât de slăbiţi de înclinaţiile păcătoase, atât de copleşiţi de grijile lumeşti şi atât de exasperaţi de eşecuri?

„Rugăciunea este deschiderea inimii noastre înaintea lui Dumnezeu ca înaintea unui prieten. Nu pentru că ar fi necesar să-I vorbim despre noi, ci pentru a ne face pe noi în stare să-L primim. Rugăciunea nu-L coboară pe Dumnezeu la noi, ci ne înalţă pe noi la El.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 93

Citeşte Marcu 11:22-26; Luca 11:13; Ioan 14:12-14. Cum să înţelegem aceste făgăduinţe? Ai avut vreo experienţă legată de ceea ce spune Domnul Isus aici? Ce ai făcut în situaţiile în care rugăciunile tale nu s-au împlinit aşa cum te-ai aşteptat?

Rugăciunea reuşeşte în mod miraculos să unească fiinţele finite cu Creatorul lor infinit. Ea este un bun liant spiritual. Odată uniţi cu Tatăl lor ceresc, credincioşii transcend natura pământească şi înclinaţiile păcătoase. Ei se despart de lume în urma acestei transformări. Dacă Satana ar reuşi să readucă rugăciunea la forma ei egocentrică şi să o jefuiască astfel de puterea ei de a ne transforma, relaţia noastră cu Dumnezeu ar fi compromisă, iar mărturia noastră, zădărnicită.

3. Ce aflăm din Matei 6:7,8; 7:7-11 şi 18:19,20 despre rugăciune?

Credinciosul sincer are încredere că Dumnezeu poate să Îşi onoreze făgăduinţele, că nu există cerere care să-L sperie. Autoritatea Sa nu are limite, forţa Sa este inegalabilă. Copiii Săi se apropie de porţile cerului cu încredere în El, cu convingerea că El va face ceea ce este cel mai bine pentru ei, chiar dacă la momentul respectiv nu înţeleg lucrul acesta. A avea credinţă nu înseamnă a avea încredere în ceea ce vezi, ci a avea încredere în Dumnezeu atunci când nu se văd rezultatele mult dorite şi aşteptate (vezi Evrei 11:1-7). Încrederea în El va rămâne o necesitate permanentă, atâta timp cât Îi vom sluji Domnului, atâta timp cât vom umbla prin credinţă şi, mai ales, atunci când lucrurile nu se rezolvă aşa cum am sperat sau cum ne-am rugat. În acele momente, dacă vei deschide Biblia, vei afla că nu eşti singur.

4. Citeşte Matei 6:9-15 şi 26:39. Ce învăţăm din aceste versete?

Să nu confundăm încrederea cu aroganţa sau cu impertinenţa. A ne apropia cu îndrăzneală de tronul lui Dumnezeu nu înseamnă a ne apropia cu un simţământ de îndreptăţire. Conduita credinciosului trebuie să fie caracterizată de îndrăzneală, dar, în acelaşi timp de smerenie. În Ghetsimani, Hristos Şi-a exprimat dorinţa, dar în final a spus: „Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” Alături de supunerea totală, şi spiritul iertător este o dovadă de smerenie. Şi noi trebuie să ne purtăm la fel, mai ales că ni s-a iertat atât de mult!

Eşti supărat pe cineva şi îţi este greu să-l ierţi? Spune-I Domnului lucrul acesta în rugăciune. Roagă-L să te înveţe cum să ierţi. Roagă-te pentru cel pe care eşti supărat. Ce crezi să se va întâmpla după aceea?

Domnul Hristos a fost întruchiparea desăvârşirii sau, altfel spus, toată desăvârşirea lui Dumnezeu a fost descoperită în El. A existat oare vreun om mai plin de milă decât El? Sau care să Îşi dorească mai mult decât El să aline suferinţa omului?

Dacă nu a existat, atunci ne întrebăm: Ce legătură au avut mila şi rugăciunea Sa de mijlocire cu ucenicia?

5. Cum au fost influenţate rugăciunile lui Isus de mijlocire, de identificarea Sa cu omenirea? Care sunt scopurile finale ale rugăciunilor Sale de mijlocire? Luca 22:31,32; Ioan 17:6-26 (vezi şi Evrei 2:17).

Domnul Isus putea mijloci cu succes pentru ucenicii Săi, deoarece era activ implicat în viaţa lor, îi înţelegea foarte bine şi le dorea cu ardoare binele. Şi noi trebuie să procedăm la fel dacă vrem să avem succes. Cel care vrea să formeze ucenici în secolul al XXI-lea va renunţa la preocupările consumatoare de timp care îl împiedică să aibă o relaţie cu sufletele pierdute. Câştigarea banilor, dobândirea faimei, realizările academice trebuie subordonate obiectivului mai înalt al răscumpărării celor pierduţi. Acesta este un adevăr important pe care îl pierdem uşor din vedere fiindcă suntem atât de prinşi în vârtejul activităţilor zilnice!

Isus S-a dăruit pe Sine ucenicilor. Intra în casele lor, le cunoştea rudele, petrecea timp cu ei şi muncea cot la cot cu ei. Niciun eveniment semnificativ din viaţa lor nu-I scăpa. Formarea de ucenici din vremurile moderne presupune mai mult decât distribuirea de broşuri şi dezbaterile biblice bine pregătite. Rugăciunea înălţată cu multă compasiune pentru cel aflat în necaz şi cu dorinţa de a-i alina suferinţa rămâne idealul rugăciunii de mijlocire în activitatea eficientă de formare a ucenicilor.

Deşi perimată poate, maxima următoare conţine mult adevăr: „Oamenilor nu le pasă de lucrurile pe care le ştii, atâta timp cât nu ştiu cât de mult îţi pasă de ei.”

Primii ucenici au imitat ceea ce au observat în viaţa de rugăciune a Domnului lor. Bineînţeles, ei se ruga pentru ocrotire, pentru nevoile lor zilnice şi pentru călăuzire spirituală. Insă rugăciunea de mijlocire a devenit o parte importantă a uceniciei lor.

6. Citeşte Faptele 1:13,14; 1 Timotei 2:1-4; Iacov 5:13-16; 1 Ioan 5:16; Iuda 20-22; 1 Petru 4:7. Ce rol a avut rugăciunea în biserica primară? Pentru ce probleme specifice se rugau credincioşii? Ce putem învăţa din aceste exemple?

Rugăciunea constantă a fost ancora bisericii primare. Pavel pleca în călătoriile sale misionare numai după ce primea împuternicire prin rugăciune (Faptele 13:3; 14:23). Credincioşii se rugau şi atunci când îşi luau rămas-bun (Faptele 20:36; 21:5). În multe ocazii, rugăciunile lor luau forma mijlocirii. Ei se rugau pentru autorităţi, pentru fraţii de credinţă şi pentru toţi oamenii, în general! Pavel a mijlocit pentru tatăl lui Publius, mai-marele insulei Malta, care era bolnav. Ştefan, în ultimele clipe ale vieţii sale, a mijlocit pentru cei care-l omorau. Importanţa rugăciunii în biserica primară nu poate fi subliniată îndeajuns. Scriptura afirmă că rugăciunea este un lucru bine primit înaintea lui Dumnezeu, fiindcă El doreşte mântuirea tuturor oamenilor şi urmăreşte răspândirea adevărului. Biserica primară s-a dezvoltat rapid prin rugăciunea împletită cu învăţătura apostolică, cu predicarea înflăcărată, cu minunile şi cu relaţiile de părtăşie. În ciuda persecuţiei necruţătoare, creştinismul a cuprins întregul imperiu. Mii şi mii de oameni au primit Evanghelia. Din palatul cezarului şi până în colţurile cele mai îndepărtate ale imperiului, oamenii transformaţi străluceau pretutindeni ca nişte torţe vii.

Cât timp îţi iei pentru rugăciunea de mijlocire? Cât timp crezi că ar trebui să-ţi iei?

Ellen G. White, Mărturii, vol. 9, capitolul „O mişcare de reformă”, (p. 126); Lucrarea misionară medicală, capitolul „Prin eforturi personale şi credinţă vie” (p. 244, 245).

„Cel care nu face decât să se roage, în curând va înceta să se mai roage sau rugăciunile lui vor deveni o simplă rutină. Oamenii ajung să nu mai aibă pentru ce să se roage şi nu mai sunt atraşi de devoţiune atunci când se retrag din viaţa socială, când abandonează sfera datoriei creştine şi purtarea crucii şi când încetează să mai lucreze cu seriozitate pentru Domnul, care a lucrat cu seriozitate pentru ei. Rugăciunile lor devin individualiste şi egoiste. Ei nu se pot ruga pentru nevoile omenirii sau pentru zidirea Împărăţiei lui Hristos, cerând puterea cu care să lucreze.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 101

Întrebări pentru discuţie

1. De ce absenţa rugăciunii de mijlocire este o piedică în calea creşterii bisericii? Cum reuşeşte mijlocirea activă să stimuleze activitatea de formare de ucenici? Care sunt secretele rugăciunii de mijlocire eficiente? Ce subiecte trebuie să aibă rugăciunea de mijlocire?

2. Ce ar trebui să facem în plus pentru cei pentru care înălţăm rugăciuni?
Cum putem lega relaţii cu vecinii, cu rudele şi colegii de serviciu pentru care ne rugăm? De ce este necesar ca rugăciunile personale pentru ceilalţi să fie însoţite de eforturi susţinute pentru menţinerea prieteniei cu ei?

3. Ce paşi concreţi trebuie să facem pentru a avea o viaţă de rugăciune dinamică? Care este relaţia dintre activitatea eficientă de formare a ucenicilor şi întâlnirea cu Dumnezeu prin rugăciune? Este posibil ca rugăciunea să îi schimbe pe cei pentru care ne rugăm fără ca mai înainte să ne schimbe pe noi? Ce subiecte noi de rugăciune vom avea atunci când îi vom iubi pe oameni? Ce impact au sfinţenia şi rugăciunea asupra capacităţii noastre de a răspândi adevărul?

4. Ce putem face în mod concret pentru a spori numărul contactelor cu oamenii care nu L-au primit pe Hristos? Ce putem face pentru a avea relaţii strânse cu semenii noştri, astfel încât să cunoaştem nevoile lor particulare şi să ne rugăm pentru ele?