Conflict şi criză: judecătorii

Perioada judecătorilor a fost o perioadă de haos în istoria sacră. Poporul ales săvârşeşte fapte care nu Îi plac Domnului, El îi „vinde” în mâinile asupritorilor, poporul strigă la Dumnezeu, iar Domnul le ridică un eliberator care aduce pacea în ţară. Apoi, situaţia se repetă.

Debora, judecătoare în Israel, iese în evidenţă pentru că le inspiră încredere bărbaţilor din jurul ei. Ea şi Iael sunt două eroine într-o vreme în care bărbaţii erau şovăielnici şi lipsiţi de credinţă şi aveau nevoie de încurajare. O altă subtemă recurentă a marii lupte se regăseşte şi în istoria lui Ghedeon, când poporul lui Dumnezeu ajunge într-o mare strâmtorare.

Samson a fost printre ultimii judecători. După el, poporul s-a afundat în anarhie şi disperare. El a fost un erou fără voie, fiind mai interesat să cucerească femei decât să-L urmeze pe Dumnezeu şi reflectând astfel atitudinea generală a conaţionalilor săi, de interes mai mare faţă de închinarea la idoli decât faţă de slujirea care se cuvenea să-I fie adusă lui Dumnezeu.

Samuel îi aduce naţiunii speranţă. Sub conducerea lui, a fost stabilită o nouă formă de guvernământ, monarhia, iar printre ultimele sale acte s-a numărat ungerea lui David ca împărat.

Istoria Deborei adaugă detalii interesante la tema marii lupte. Aflăm că poporul lui Dumnezeu era asuprit şi se afla în mare strâmtorare. O situaţie asemănătoare este descrisă în Apocalipsa 12, unde citim despre lupta inegală dintre un balaur cu şapte capete şi un copil nou-născut (vezi studiul 1, secţiunea de marţi).

Personajele principale ale relatării sunt Iabin, împăratul Canaanului, Sisera, conducătorul oştirii lui, şi Debora, profetesă şi judecătoare (persoană care soluţiona disputele civile) cu un nivel foarte ridicat de autoritate şi influenţă pentru o femeie în timpul acela.

1. Ce formă ia marea luptă în acest caz? Cine i-a adus biruinţa lui Israel? Judecătorii 4

Eroina este Iael, soţia lui Heber, care nu se teme să se identifice cu poporul lui Dumnezeu şi care a jucat un rol decisiv în înfrângerea duşmanilor lui Dumnezeu. Este dificil să-i evaluăm acţiunile din perspectiva contemporană. Să nu uităm că în acel moment era stare de război. Oricum, faptele ei nu justifică recurgerea la acte de înşelăciune şi violenţă pentru a ne atinge scopurile, oricât de drepte ar fi ele.

În discuţiile pe care le are cu Barac înainte de luptă, Debora îl asigură că lupta era a lui Dumnezeu (un ecou al marii lupte). În versetul 7 sunt utilizate două verbe pentru a descrie ce avea să facă Dumnezeu pentru ei: avea să-l „tragă” (cuvântul sugerează prinderea peştilor cu plasa de pescuit) pe Sisera spre pârâul Chison şi avea să-l „dea” în mâinile lui Barac. Cântarea de laudă a Deborei (Judecătorii 5) ne dezvăluie câteva detalii ale luptei. Carele lui Sisera s-au împotmolit în trecătorile înguste din apropierea pârâului Chison din cauza ploilor torenţiale. Cerurile şi norii „au turnat ape cu găleata”, munţii s-au clătinat (vers. 4, 5), puhoaiele au înghiţit mulţi ostaşi inamici (vers. 21) şi Israel a fost eliberat.

Gândeşte-te la încrederea pe care au avut-o războinicii aceia în Debora. De ce trebuie să avem încredere în oamenii conduşi de Dumnezeu, chiar dacă este vorba despre persoane faţă de care am putea avea prejudecăţi în cazul acesta, o femeie?

2. Citeşte Judecătorii 6:1. În ce situaţie se afla poporul aici? Vezi şi vers. 10.

După Debora, ţara s-a bucurat de pace timp de patruzeci de ani. După aceea însă, poporul a căzut din nou în mâna asupritorilor. De data aceasta, madianiţii şi aliaţii lor năvăleau peste ei, le distrugeau semănăturile şi le furau animalele de curte (Judecătorii 6:3-5). Ajunşi la grea strâmtorare, israeliţii au strigat la Domnul (vers. 6, 7). şi-au dat seama că zeii la modă, la care se închinau, nu-i puteau ajuta.

3. Citeşte Judecătorii 6:12-16. Ce i-a spus Îngerul Domnului lui Ghedeon şi care a fost reacţia lui? Ce ar fi trebuit să ştie el cu privire la cauza pentru care li se întâmplau toate aceste lucruri? Vezi vers. 7-10.

Ghedeon şi-a exprimat nemulţumirea (neîntemeiată, întrucât israeliţii erau asupriţi fiindcă fuseseră neascultători), dar Dumnezeu şi-a exprimat dorinţa de a-Şi elibera poporul din nou, doar că, de data aceasta, prin intermediul lui. Este interesant ca Dumnezeu îl numeşte: „viteazule”, când Ghedeon avea o cu totul altă părere despre sine. Elementul hotărâtor al forţei lui a fost conştienţa că era un om neînsemnat şi slab.

De asemenea, observă ce Îl roagă Ghedeon pe Dumnezeu (Judecătorii 6:36-40). Fiind conştient de propria neputinţă şi de superioritatea duşmanului, el a căutat să obţină o asigurare specială a prezentei divine. Avem aici un om perfect conştient de dependenţa lui completă de Domnul. În Judecătorii 7, citim despre victoria uimitoare obţinută de el împotriva asupritorilor „poporului său şi despre modul minunat cum i-a izbăvit Dumnezeu.

De ce a ales Dumnezeu să lucreze prin oameni.? Nu ar fi fost mai simplu să cheme „mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri” (Matei 26:53) pentru a-l elibera pe Israel? Ce rol avem noi, fiinţele umane decăzute, în marea luptă şi în lucrarea de vestire a Evangheliei?

Viaţa lui Samson a avut un început glorios: Îngerul Domnului i-a anunţat pe părinţi că el trebuia să fie nazireu de la naştere şi ie-a spus cum să se pregătească pentru acest copil special (Judecătorii 13:4,13,14; vezi şi Leviticul 11). Dumnezeu avea planuri mari cu el, dar lucrurile nu au mers aşa cum a dorit Domnul.

„Chiar atunci când a ajuns la vârsta maturităţii, când trebuia să îndeplinească chemarea dumnezeiască şi, mai presus de toate, timpul când trebuia să-I rămână credincios lui Dumnezeu, Samson a intrat în legături cu vrăjmaşii lui Israel. El nu s-a întrebat dacă Îl putea proslăvi mai bine pe Dumnezeu unindu-se cu persoana pe care şi-o alesese singur sau dacă nu cumva se situa într-o poziţie din care nu putea îndeplini scopul care trebuia să fie realizat prin viaţa lui. Dumnezeu le-a făgăduit înţelepciune tuturor celor care caută să-L proslăvească, dar nu există nicio făgăduinţă pentru cei care sunt nesăţioşi în a-şi împlini poftele.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, Editura Viaţă şi Sănătate, ed. 2006, p. 573 (în orig., p. 563)

4. Citeşte Judecătorii 14:1-4. Cum se explică faptul că Dumnezeu l-a folosit pe Samson, în ciuda slăbiciunii sale pentru femei? (vers. 4)

Samson s-a ridicat împotriva filistenilor de mai multe ori, dar, de fiecare dată, ca răzbunare pentru un afrontul suferit din partea lor. Prima dată a ucis treizeci de oameni, ca să le dea hainele lor invitaţilor la nunta lui, cărora le făcuse o promisiune (Judecătorii 14:19); când a aflat că soţia lui fusese dată unui prieten de-al lui, le-a ars holdele (Judecătorii 14:20; 15:1-5) apoi, când filistenii i-au omorât soţia şi pe tatăl ei, a făcut un mare măcel (vers. 6, 7, 8). Când au încercat să-şi ia revanşa, el a omorât o mie de oameni cu o falcă de măgar (vers. 9, 10, 14, 15) şi, în final, le-a dărâmat templul şi a mai omorât trei mii de filisteni ca răzbunare pentru că îi scoseseră ochii (Judecătorii 16:21,28,30).

Samson este un erou imperfect, totuşi numele lui apare în Evrei 11:32 alături de marii eroi ai credinţei, deci viaţa lui transmite un mesaj. Să ne gândim câte ar fi putut realiza Dumnezeu prin Samson! Este acesta şi cazul nostru? Cât de multe am putea realiza dacă ne-am trăi viaţa la potenţialul maxim?

Istoria lui Rut nu vorbeşte despre o ameninţare a poporului lui Dumnezeu venită din partea armatelor inamice, ci despre o familie ameninţată cu dispariţia, dar care revine la viaţă. Deşi abordează două teme majore – distrugerea naturii şi a poporului lui Dumnezeu –, ea ne vorbeşte despre marea luptă desfăşurată la nivel personal, acolo unde are loc de fapt.

Nu ne surprinde că ţara lui Iuda a suferit de foame în timpul judecătorilor (Rut 1:1; Deuteronomul 28:48, 32:24; vezi;i Judecătorii 17:6; 21:25). Foametea era semnul că poporul legământului Îl părăsise pe Dumnezeu. Păcatul şi răzvrătirea transformaseră ţinutul cunoscut cândva ca „o ţară în care curge lapte şi miere”, într-un loc uscat şi sterp. Dar, în cartea lui Rut, Dumnezeu Îşi „cercetează” poporul şi îl readuce la viaţă „dându-i pâine” iarăşi (Rut 1:6).

Elimelec şi Naomi au plecat împreună cu cei doi fii ai lor în ţara duşmanilor pentru a-şi face un viitor. Acolo le-a fost mai bine pentru un timp, dar, când şi-a pierdut soţul şi băieţii, Naomi a decis să se întoarcă acasă.

5. Ce semnificaţie are faptul că Rut a vrut să meargă cu Naomi în Israel? Rut 1:8,16,17

Rut făcea parte dintr-un popor care încercase de multe ori să-i distrugă pe israeliţi, dar ea a ales să se identifice cu poporul lui Dumnezeu şi să se închine acestui Dumnezeu. Ea a fost primită favorabil în patria adoptivă, nu numai de către Boaz (Rut 2:10), ci şi de oamenii care au cunoscut-o (vers. 11). Boaz a avut încredere că şi Dumnezeu o primea favorabil (vers. 12) şi, trecând de la admiraţia pentru ea la dragoste, a hotărât să o ia în căsătorie (Rut 3:10,11).

Poporul care era de faţă a binecuvântat-o pe Rut şi a comparat-o cu marile femei din istoria lui Israel (Rut 4:11,12), lucru care s-a împlinit când ea a intrat în linia genealogică a lui Mesia (Rut 4:13,17; Matei 1:5,6).

Istoria lui Rut poate fi încheiată cu formula: „Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.” Dar nu toate relatările biblice au un astfel de final, aşa cum este şi în viaţă. Totuşi, în ciuda suişurilor şi coborâşurilor vieţii, există o veste bună pentru toţi cei care-L iubesc pe Dumnezeu şi au încredere în El: voinţa Sa se împlineşte în cele din urmă!

6. Citeşte l Samuel 2:12-25. Cum este dezvăluită realitatea conflictului dintre bine şi rău în aceste versete sumbre?

„Dar, cu toate că fusese chemat să cârmuiască întregul popor, el nu îşi cârmuia propria familie. Eli era un tată îngăduitor. Întrucât îi plăceau liniştea şi pacea, nu-şi folosea autoritatea pentru a înfrânge relele deprinderi şi pasiuni ale copiilor săi. În loc să-i judece sau să-i pedepsească, el se supunea voinţei lor si-i lăsa să umble pe căile lor.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, Editura Viată şi Sănătate, ed. 2006, p.587 (în orig., p. 575)

Textul ni-l prezintă pe micul Samuel în contrast cu fiii lui Eli: el „creştea mereu şi era plăcut Domnului şi oamenilor” (1 Samuel 2:26), asemenea lui Isus (vezi Luca 2:52). Când s-a făcut mare, el a devenit un conducător puternic şi credincios: „Tot Israelul, de la Dan până la Beer-Şeba, a cunoscut că Domnul pusese pe Samuel proroc al Domnului” (1 Samuel 3:20). Dar chemarea lui Samuel la slujba de profet a fost făcută în vremuri grele. În lupta împotriva filistenilor, cei doi fii ai lui Eli au fost ucişi, chivotul Domnului a fost capturat, iar Eli, când a primit vestea, a murit pe lot (1 Samuel 4:14-18).

Din nefericire, Samuel a avut o experienţă asemănătoare cu cea a lui Eli: nici fiii lui nu i-au călcat pe urme în ce priveşte cinstea şi credincioşia (vezi 1 Samuel 8:1-7).

Viaţa lui Samuel a marcat un punct de tranziţie în istoria poporului lui Dumnezeu. El a fost ultimul judecător şi a fost un personaj-cheie în derularea marii lupte. Influenţa lui stabilă a fost un punct de reper pentru popor într-o perioadă critică. Ce trist că fiii lui nu i-au imitat exemplul! Totuşi Dumnezeu nu este legat de o anumită familie. În urma apostaziei fiilor lui Samuel, bătrânii lui Israel au cerut un împărat – decizie care, aşa cum avea să se dovedească peste secole, nu a fost dintre cele mai bune.

Indiferent de deciziile pe care le iau membrii familiei noastre, să nu uităm că ni se va cere personal socoteală cui i-am slujit în viaţă. Ce anume nu trebuie să uităm când constatăm că am făcut greşeli în educarea copiilor noştri?

Biblia nu ascunde păcatul şi răutatea oamenilor despre care vorbeşte. Dacă le-ar ascunde, nu ar mai putea înfăţişa cu acurateţe starea omenirii. În 1 Samuel 2:12 citim:„Fiii lui Eli erau nişte oameni răi. Nu cunoşteau pe Domnul.” Textul original spune că fiii lui Eli erau „ai lui Belial”. Priveşte acum afirmaţia aceasta din perspectiva importanţei speciale pe care o avea genealogia în timpurile biblice. „Belial” este un cuvânt cu numeroase sensuri, utilizat în diferite forme şi contexte, aproape de fiecare dată cu sens depreciativ. El se înrudeşte cu cuvintele ebraice bl şi bli, care înseamnă „nu” sau „fără, lipsit de”. Numele „Belial” înseamnă” de nimic”, „fără nicio valoare” şi, în unele locuri, este utilizat la fel ca în 1 Samuel 2:12 (2 Cronici 13:7; 1 Împăraţi 21:13). În Proverbele 6:12, omul de nimic este sinonim cu omul nelegiuit. În alte texte antice din Orientul Apropiat, Belial este un alt nume pentru Satana. Fiii lui Eli au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu, cu un anumit scop şi sens în viaţă, dar, potrivit Bibliei, ei au fost nişte oameni răi, nişte oameni de nimic. Acelaşi pericol există şi pentru noi, cei de astăzi, care putem să fim ai lui Dumnezeu, să realizăm lucruri cu rost pentru El, sau putem fi nişte oameni de nimic. Dar să nu uităm că Domnului Îi datorăm existenta şi că El ne-a dat viaţa cu un scop.

Studiu suplimentar

BIBLIA ŞI CARTEA ANULUI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Deuteronomu1 28-34
1. În ce condiţii puteau israeliţii să fie „cap, nu coadă”?
2. Ce avertizare a fost dată pentru cel ce nesocotea legământul, urmându-şi pornirile inimii?
3. Pentru ce a spus Domnul că avea să se bucure din nou?
4. Ce a spus Moise că avea Domnul în dreapta Lui, când a venit din Sinai?

Viaţa lui Iisus, capitolul 56
5. Cum ar trebui să privească taţii şi mamele la copiii lor?