Prietenii Lui

Isus nu a acţionat de unul singur, ci Şi-a ales, încă din primele zile ale lucrării Sale, câţiva oameni care să fie lângă El când propovăduia Evanghelia, când învăţa mulţimile şi le slujea. De cele mai multe ori, evangheliile prezintă viaţa, moartea şi învierea Sa în raport cu ucenicii, cu oamenii care I-au fost cel mai aproape.

Ucenicii au fost prinşi şi ei în marea luptă care s-a dat în jurul Lui până la cruce, când Isus a strigat: „S-a isprăvit” Satana n-a izbutit nicidecum să-L determine pe Isus să păcătuiască. Dar pe urmaşii Lui i-a prins în capcană mult mai uşor. Defectele de caracter au constituit tot atâtea căi de acces la sufletul lor, pe care duşmanul nu a întârziat să le exploateze.

Mândria, îndoiala, îndărătnicia, importanţa de sine exagerată şi meschinăria au fost pentru Satana invitaţii la ispitire. Problema ucenicilor ar fi fost pe jumătate rezolvată dacă ei nu s-ar fi cramponat de modul în care considerau că ar fi trebuit să se deruleze evenimentele şi dacă n-ar fi ignorat ce le spusese Isus că avea să se întâmple.

Aveau nevoie să înveţe câteva lecţii grele. Bine ar fi să învăţăm şi noi din experienţa lor şi să ne însuşim aceste lecţii!

Când ne gândim la mizele extraordinare ale marii lupte, ne mirăm că Isus a decis să-Şi ia drept ajutoare nişte oameni cu atâtea defecte de caracter. Pe de altă parte, ne dăm seama că nici n-ar fi avut de unde să aleagă oameni desăvârşiţi, pentru că tali oamenii sunt fiinţe căzute în păcat.

Într-o zi, pe când trecea pe ţărmul nordic al Mării Galileei, înconjurat de o mulţime de oameni, Isus a văzut două corăbii şi pe proprietarii acestora spălându-şi plasele de pescuit după o noapte de eşec. Pescarii Îl ştiau de la sinagogă, unde îi uimise pe toţi cu vorbele Lui (Luca 4:31,32), dar şi cu minunea vindecării unui om posedat de demoni (vers. 33-36). De asemenea, Îl ştiau de la Petru de acasă, unde o vindecase pe soacra acestuia (vers. 38,39) şi pe mulţi alţi bolnavi (vers. 40,41).

De aceea Îl urma atâta lume pe ţărmul mării. Atunci, Isus S-a urcat în corabia lui Petru, I-a rugat s-o îndepărteze puţin de la ţărm, ca să-L vadă toată lumea, şi apoi le-a vorbit oamenilor (Luca 5:3). La sfârşit, i-a îndemnat pe Petru şi pe ceilalţi să-şi arunce la adânc plasele de pescuit de-abia curăţate. Petru n-a crezut că vor putea prinde ceva, dar, din respect pentru Isus, a aruncat năvodul.

1. Citeşte Luca 5:6-8. Ce ne spun reacţia lui Petru despre caracterul lui şi despre motivul pentru care a fost ales de Isus ca ucenic?

Reacţia lui este admirabilă. Este asemănătoare cu reacţia pe care a avut-o Iacov când s-a luptat cu îngerul (Geneza 32:24-30) – exprimă aceeaşi conştientizare a prezentei divine şi acelaşi simţământ copleşitor că era nedemn de ea. Când a înţeles că Domnul Însuşi era acolo, Petru şi-a dat seama cât de păcătos era el. Mărturisirea lui contrastează în mod izbitor cu reacţia unora dintre conducătorii religioşi, care au afirmat că Isus era „un păcătos” (Ioan 9:24).

Luca 5:11 spune că Petru şi prietenii lui „au lăsat totul şi au mers după El”. Când plasele gemeau de peşte, ei au părăsit totul şi L-au urmat pe Isus! Ce înseamnă aceasta pentru noi astăzi? Ai fi dispus să faci acelaşi lucru, în condiţii asemănătoare? De ce.?

Isus i-a chemat la El pe primii ucenici pe ţărmul Mării Galileei după ce le-a arătat că avea putere asupra răului. A scos demoni (Luca 4:34-36), a vindecat bolnavi (vers. 38-41), a strâns peştii într-un anumit loc (Luca 5:4-6). Mai mult, a scos la iveală păcatul şi l-a asigurat pe Petru că nu avea motive să-i fie frică (vers. 10).

Mai târziu, S-a rugat o noapte întreagă (Luca 6:12), i-a adunat pe toţi ucenicii şi a ales dintre ei pe cei doisprezece, numindu-i „apostoli” (vers. 13 – în greacă, apostolos înseamnă „trimis”). Şi-a luat apoi timp să le dea îndrumări cu privire la ce aveau de făcut (Luca 9:1-5), îndrumări pe care le-a repetat mai târziu, în mare parte, pentru cei şaptezeci (Luca 10:1-16) şi i-a trimis să lucreze.

2. Cu ce scop i-a rânduit Isus pe ucenici, în afară de acela de a-i trimite să propovăduiască? Ce lecţie importantă găsim pentru noi? Marcu 3:14

De câte ori nu se întâmplă ca ucenicii de astăzi să fie mai dornici să plece în lucrare pentru Isus decât să stea cu El! Realitatea este că, dacă plecăm să împlinim trimiterea Evangheliei după planurile noastre, Îl ignorăm pe Mântuitorul lumii şi încercăm să ne aşezăm în locul Său. Ajungem atunci să suferim de „sindromul mesianic”, să credem că numai noi putem salva lumea şi să uităm că Isus este unicul Salvator.

Nu am exagera deloc dacă am afirma că o mare parte a istoriei creştine poartă amprenta celor care au invocat Numele lui Isus, dar nu au stat cu El, nu L-au cunoscut şi nu au fost schimbaţi de El. Nici lumea, nici biserica noastră nu are nevoie de oameni care să alerge încoace şi încolo în Numele lui Isus fără să fi petrecut mai întâi timp „cu El”. În marea luptă, Satana s-a folosit de oameni care doar pretind că sunt ai lui Hristos pentru a aduce ocară asupra Numelui Său. De aceea, înainte de a-i trimite în lucrare, Isus Şi-a dorit ca ucenicii să stea cu El ca să înveţe de la El.

Ce înseamnă pentru noi astăzi să stăm „cu El”, în condiţiile în care El nu este prezent fizic printre noi? Cum putem, în mod concret, „să stăm cu El”?

3. Ce elemente din următoarele relatări sugerează realitatea marii lupte? Matei 8:23-27; Marcu 4:35-41; Luca 8:22-25.

Noi nu ştim în ce măsură poate influenţa Satana natura, dar ştim din Scriptură că el o poate influenţa. Un exemplu în acest sens îl găsim în istoria lui Iov (Iov 1:18,19). Şi Ellen G. White spune că „Satana caută chiar în acest moment să pecetluiască soarta cât mai multor oameni posibil prin dezastre pe mare şi pe uscat” – In Heavenly Places, p. 348. Calamităţile naturale care lovesc lumea noastră sunt fără îndoială o dovadă a faptului că marea luptă este reală.

În relatarea din aceste pasaje se arată că, într-o seară, după o zi întreagă de activitate, Isus le-a cerut ucenicilor să treacă pe celălalt ţărm, care era mai puţin locuit. În timp ce traversau lacul, s-a stârnit brusc o furtună aprigă şi valurile ameninţau să scufunde corabia (Marcu 4:37). Isus, epuizat, dormea undeva, la cârmă, pe un căpătâi, aparent impasibil la ce se petrecea în jur. Probabil că ucenicii L-au văzut că doarme abia după ce se luptaseră o vreme cu furtuna.

La strigătul lor de ajutor, Isus nu a spus nimic. Nu le-a ţinut o predică în care să le explice în ce dificultate se aflau sau să le sugereze câteva metode prin care să scape din acea situaţie. S-a ridicat în picioare, a ridicat mâna şi le-a poruncit vântului şi valurilor să tacă şi să se liniştească, de parcă ar fi vorbit cu nişte copii obraznici.

Ucenicii au fost atunci copleşiţi de uimire şi de admiraţie: „I-a apucat o mare frică şi ziceau unii către alţii: «Cine este Acesta de Îl ascultă chiar şi vântul, şi marea?»„ (Marcu 4:41).

Dintre multele lecţii pe care le putem învăţa de aici, le subliniem pe cea a puterii extraordinare a lui Isus şi pe cea a încrederii pe care ar trebui s-o avem în El, indiferent de situaţie.

Deşi Domnul are putere deplină asupra tuturor lucrurilor şi fiinţelor pe care le-a creat, care este acel aspect al existenţei noastre – direct implicat în marea luptă – asupra căruia El nu intervine?

4. Citeşte Marcu 9:33-37. Ce lecţie le-a dat Isus aici ucenicilor şi care este mesajul pentru oricine pretinde că Îl urmează pe Isus? Vezi şi Matei 18:3-5.

Disputa ucenicilor a pornit de la modul în care vedeau ei viitorul. Ei se gândeau că Isus avea să elibereze Israelul de romani, că avea să reinstaureze împărăţia lui David şi că avea să fie noul ei împărat, readucând gloria de pe vremea împăratului Solomon. În aceste condiţii, au presupus că, din moment ce făceau parte din cercul apropiaţilor Săi, aveau să fie numiţi în funcţii importante în noua împărăţie. Dar privirile lor se îndreptau acum mai sus, spre poziţia cea mai înaltă din împărăţie, un imbold clar de la Lucifer (vezi Isaia 14:14.)

5. Cum a răspuns Isus la cererea mamei lui Iacov şi Ioan? Ce idee a dorit El să transmită în primul rând? Matei 20:20-28

Probabil că cel mai descurajator lucru este contextul în care apare această cerere. Erau cu toţii în drum spre Ierusalim, unde Isus avea să fie răstignit. El tocmai le explicase că avea să fie trădat, condamnat la moarte, batjocorit, biciuit şi răstignit, dar că avea să învie a treia zi (Matei 20:18,19). După ce a terminat de spus aceste lucruri, ei au revenit la discuţia despre locurile de frunte. Parcă nu ar fi auzit nimic. Era clar că nu ascultaseră ce spusese Domnul lor! Preocupaţi de propriile ambiţii mărunte, nu au înţeles ce se petrecea cu adevărat lângă ei. Au rămas cantonaţi în ideile lor greşite despre o împărăţie pământească ce nu avea să vină niciodată şi n-au luat aminte la cuvintele Domnului Isus despre Împărăţia veşnică pe care le-o oferea prin moartea Sa apropiată.

Imaginează-ţi că ai fi fost în locul ucenicilor! Ai fi fost mai receptiv la cuvintele lui Isus? Explică de ce! Cât de atent eşti când iţi vorbeşte El?

Era duminică dimineaţa. Trecuseră trei zile de la moartea lui Isus. Urmaşii Lui erau încă sub impresia şocului suferit. Ei se aşteptaseră ca El să-i zdrobească pe romani, nu ca romanii să-L zdrobească pe El!

Mulţi ucenici se aflau acum împreună cu apostolii. Câteva femei plecaseră deja la mormântul lui Isus. Luca le aminteşte pe trei dintre ele, încă mai erau şi altele care veniseră cu Isus din Galileea (Luca 23:55; 24:1,10). Când s-au întors, ele le-au povestit „celor unsprezece şi tuturor celorlalţi” că mormântul era gol şi că li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine strălucitoare (Luca 24:9).

Luca notează că, în după-amiaza aceea, doi ucenici au plecat acasă în Emaus, un sat aflat la o distantă de două-trei ore de mers pe jos de Ierusalim (vers. 13). Pe drum li s-a alăturat un Străin, dar ei, fiind probabil absorbiţi de discuţia despre evenimentele recente, nu L-au observat. Şi poate că nici nu L-ar fi remarcat dacă El nu i-ar fi întrerupt şi nu i-ar fi întrebat despre ce vorbeau (vers. 17).

Unul dintre ei, pe nume Cleopa, contrariat de o asemenea întrebare, a dorit să afle cum de El nu ştia ce se petrecuse zilele acelea la Ierusalim.

6. Citeşte Luca 24:19-35. Ce remarci ale acestor ucenici trădează lipsa lor de înţelegere şi cum a procedat Isus pentru a le explica adevărul?

Observă că Isus pune accentul principal pe Scripturi. El a recurs la Scriptură în lupta Sa din pustie cu Satana, iar aici apelează tot la ea pentru a alunga bezna din mintea celor doi ucenici. Şi numai după ce îi consolidează pe învăţăturile biblice despre El şi misiunea Sa, le oferă câteva experienţe memorabile pentru a susţine aceste învăţături: mai întâi li S-a descoperit, dovedind că într-adevăr înviase din morţi, apoi „S-a făcut nevăzut dinaintea lor” (vers. 31). Fără îndoială că, în urma acestui studiu biblic atât de clar despre moartea Sa ispăşitoare şi în urma acestor experienţe, cei doi au avut suficiente motive să creadă.

Şi în acest caz, ca în atâtea alte situaţii consemnate în evanghelii, Isus a fundamentat pe cuvântul Scripturii cele întâmplate. Cum ne putem fundamenta şi noi vorbele şi faptele aşa cum a făcut Domnul Isus?

În viaţa Sa pe pământ, Domnul Isus a scos demoni, le-a dat speranţă celor deznădăjduiţi, i-a învăţat pe oameni cum să manifeste dragostea divină agape, l-a vindecat pe sclavul unui centurion, l-a înviat pe fiul unei văduve, a liniştit furtuna, i-a eliberat pe oameni de sub stăpânirea demonilor, a vindecat o femeie care avea o sângerare veche de doisprezece ani, a înviat-o pe fiica lui Iair şi l-a înviat pe Lazăr la patru zile după ce murise. El a făcut multe lucruri de acest fel, dar oamenii tot se mai luptau cu îndoiala. „Până şi ucenicii lui Hristos învăţau şi pricepeau greu. Deşi Îl iubeau şi Îi admirau caracterul, credinţa lor că El era Fiul lui Dumnezeu era şovăielnică. Referirile lor frecvente la tradiţiile strămoşilor şi interpretările greşite pe care le dădeau cuvintelor Sale arată cât de greu le era să scape de superstiţie.” – Ellen G. White, Manuscript Releases, vol. 18, p. 116

Credinţa este un dar de la Dumnezeu pe care oamenii îl pot primi sau îl pot refuza. Aceasta pentru că Satana este real şi depune eforturi ca să ne determine să ne îndoim şi să nu credem. El ştie că mântuirea este prin credinţa în Hristos şi face tot ce-i stă în putere pentru a ne abate de la această credinţă. Din fericire – şi să nu uităm nicicând acest lucru – Isus este infinit mai puternic decât Diavolul şi, dacă ne prindem de El, cel rău nu ne poate înfrânge.

Studiu suplimentar

BIBLIA ŞI CARTEA ANULUI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Iosua 22 – Judecătorii 4
1. Ce au făcut Fineas şi căpeteniile la întoarcerea din ţara Galaadului?
2. Ce a hotărât Iosua în dreptul lui şi al casei sale?
3. Ce-i lipsea generaţiei care a urmat după generaţia lui Iosua?
4. Ce i-a spus Debora lui Barac, când acesta a refuzat să meargă la luptă fără ea?

Viaţa lui Iisus, capitolul 60
5. Ce dă Dumnezeu fiecărui suflet?