Învăţăturile lui Isus şi marea luptă

Când luăm în considerare tema marii lupte, de regulă, ne gândim la ea ca la o temă generală, de mare întindere, ca la un cadru general. Specialiştii folosesc pentru ea termenul de „metanaraţiune”, o naraţiune care înglobează şi explică o mare parte din realitate, spre deosebire de o naraţiune particulară care explică o parte limitată. De exemplu, marea luptă constituie metanaraţiunea din spatele diferitelor naraţiuni ale Bibliei.

Dar, deşi marea luptă este o temă mare şi cuprinzătoare şi mizele ei sunt uriaşe, să nu uităm că ea se dă zilnic, aici, pe pământ, în viaţa noastră, în modul cum ne raportăm la Dumnezeu, la ispită şi la semenii noştri. Existenţa noastră cotidiană este influenţată de evenimentele mari şi importante din politică şi din economie, dar şi de marea luptă.

În studiul din această săptămână, vom examina câteva dintre învăţăturile Domnului Isus legate de problemele concrete cu care ne confruntăm când încercăm să cunoaştem şi să împlinim voia lui Dumnezeu în contextul marii lupte.

1. Cum e posibil ca luând „jugul” lui Isus să găsim odihnă pentru suflet? Matei 11:29

În invitaţia aceasta, Isus subliniază latura individuală a misiunii Sale de a elibera întreaga omenire de cel rău. El îl parafrazează pe Ieremia, care le promitea concetăţenilor săi odihnă pentru sufletele lor dacă aveau să se întoarcă de la păgânismul popoarelor vecine, pe care îl adoptaseră, la „cărările cele vechi”, la religia părinţilor lor (Ieremia 6:16).

În Biblie, conceptul de odihnă se întâlneşte la tot pasul. El apare mai întâi cu referire la Dumnezeu. El S-a odihnit după ce a terminat de creat lumea noastră (Geneza 2:2). Odihna Lui a statornicit o odihnă de Sabat, ziua a şaptea, sărbătorită săptămânal. De asemenea, existau zile de odihnă în cursul anului, la anumite sărbători anuale (de exemplu, Ziua ispăşirii – Leviticul 16:31), o dată la şapte ani – Anul Sabatic („Sabatul pământului” – Exodul 23:11), precum şi o dată la cincizeci de ani, Anul de veselie (jubileul – Leviticul 25:10), când sclavii erau eliberaţi şi datoriile erau iertate.

Poporul s-a bucurat de odihnă atât timp cât Dumnezeu era prezent în mijlocul lui (Exodul 33:14), când nu mai existau „nici potrivnic, nici nenorociri” (1 Împăraţi 5:4), nici vrăjmaş (Deuteronomul 25:19). Poporul s-a bucurat de odihnă în ţara pe care i-a dat-o Dumnezeu (Iosua 1:13), îndeosebi după ce s-a întors din captivitate şi exil (Ieremia 30:10).

Pe de altă parte, poporul lui Dumnezeu nu are odihnă când este captiv (Exodul 5:4,5; Plângerile 1:3). Cei răi n-au pace, pentru că ei sunt ca valurile agitate ale mării (Isaia 57:20). Singura odihnă la care pot spera aceşti oameni este moartea şi mormântul (Iov 3:11,13,16,17,18). Apocalipsa 14:11 conţine o avertizare cutremurătoare cu privire la neodihnă pentru acei aflaţi în tabăra răului.

Odihna oferită de Isus este foarte generoasă. Ea include odihna Sabatului, în care avem ocazia să petrecem timp cu Creatorul nostru. Ea recunoaşte starea noastră de fiinţe pierdute şi ne reface din toate punctele de vedere. Iar când se întâmplă să greşim, avem asigurarea unui loc de odihnă alături de Mântuitorul.

Pentru ce situaţie specială ai nevoie de tipul de odihnă despre care a vorbit Isus?

Tema marii lupte apare în mod implicit în pilda semănătorului. Enumerarea celor patru tipuri de reacţie la Evanghelie ne sugerează că în lumea noastră nu există doar oameni „buni” şi oameni „răi”. Viaţa este mult mai complexă şi trebuie să ne apropiem cu tact de cei care ni se pare că nu acceptă Evanghelia aşa cum ne aşteptăm noi.

2. Citeşte Matei 13:3-8 şi apoi Matei 13:18-23. Care sunt elementele care sugerează prezenţa marii lupte în această pildă?

Lupta pentru suflete este reală, iar cel rău se foloseşte de orice mijloace posibile pentru a-i împiedica pe oameni să fie mântuiţi. De exemplu, într-un comentariu despre sămânţa căzută lângă drum, Ellen G. White scria: „Satana şi îngerii lui se află în adunările unde este predicată Evanghelia. Îngerii cerului se străduiesc să întipărească în inimi Cuvântul lui Dumnezeu şi, în acest timp, vrăjmaşul este în alertă pentru a face Cuvântul fără efect. Cu o stăruinţă egalată numai de răutatea lui, el încearcă să anihileze lucrarea Duhului lui Dumnezeu. Hristos atrage sufletele prin dragostea Sa, dar Satana încearcă să abată atenţia celui care este îndemnat să-L caute pe Mântuitorul.” – Parabolele Domnului Hristos, Editura Viaţă şi Sănătate, ed. 2011, p. 24, (în orig., p. 44)

Poate că cineva se întreabă: De ce nu a fost semănătorul mai atent ca să nu risipească seminţele, aruncându-le pe drum? De ce nu a avut grijă să nu cadă într-un loc stâncos? De ce nu a smuls spinii?

Când este vorba despre semănarea seminţei Evangheliei, lucrarea omului poartă amprenta limitelor lui. Noi trebuie să semănăm oriunde. Nu suntem în măsură să stabilim care pământ este bun şi care pământ este rău. Creşterea spinilor ne arată că răul apare acolo unde ne aşteptăm mai puţin şi că nu suntem capabili să-l împiedicăm. Domnul secerişului, cel care susţine lucrarea, are grijă să-i mântuiască pe cât mai mulţi. Noi ne facem partea noastră şi trebuie să învăţăm să avem încredere că şi El şi-o va face pe a Sa.

Ce realităţi reflectă această parabolă? De ce se întâmplă ca unii credincioşi botezaţi de curând să plece din biserică? De ce alţi oameni nu sunt deloc interesaţi de religie? De ce unii sunt bine înrădăcinaţi în credinţă?

Problema poziţiei pe care o ia omul în cadrul conflictului cosmic este abordată în parabola omului care îşi zideşte casa pe stâncă.

3. Citeşte Matei 7:21-27. Care este adevăratul pericol menţionat în această parabolă?

Pe ce forme de relief crezi că sunt construite cele două case din parabolă? Unde se află stânca şi unde se află nisipul? Unii sunt înclinaţi să creadă că este vorba de nisipul de pe plajă, dar lucrurile nu stau aşa. Cel mai probabil, zona descrisă este una de deal, cu pante line, unde erau situate cele mai multe sate, undeva pe marginea unei văi.

Isus vorbeşte despre două case. una construită direct pe pământ şi una cu o fundaţie săpată în stâncă (Luca 6:48). Ambele par la fel de bune până în momentul în care începe să plouă şi apa vine şuvoi din vârful dealului. Pentru cel care şi-a construit casa pe stâncă, fenomenul acesta nu este îngrijorător, fiindcă locuinţa este bine ancorată; dar, pentru cel care a construit-o pe nisip, este îngrijorător. Fără o fundaţie solidă, casa lui riscă să fie luată de ape.

Isus a spus această parabolă pentru că ştia că oamenii au obiceiul de a se înşela singuri. Lupta în care suntem prinşi este serioasă şi, dacă nu primim ajutorul Său, nu avem cum să supravieţuim. El a biruit răul şi tocmai din acest motiv este numit „Stânca”.

Noi putem fi biruitori împotriva răului numai dacă ne „construim” viaţa pe El şi putem face acest lucru numai dacă ascultăm de El. „De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă (Matei 7:24). Este simplu. Credinţa este un element esenţial, dar, dacă lipsesc faptele, credinţa este „moartă” (vezi Iacov 2:17,20,26), aşa cum ne-o demonstrează şi parabola aceasta.

Citeşte Matei 7:22,23. Oamenii menţionaţi aici probabil că au avut un fel de „credinţă” dacă se spune că scoseseră demoni şi prorociseră în Numele lui Isus. Şi atunci, de ce să fie respinşi de Isus? Tu pe ce ţi-ai „construit” credinţa?

Isus a ţinut Predica de pe Munte în primele zile ale slujirii Sale. Mesajul Său era cu totul neobişnuit. Pentru început, El a susţinut că oamenii de rând sunt valoroşi şi apreciaţi în ochii lui Dumnezeu (Matei 5:3-12) şi i-a comparat cu sarea (vers. 13) şi cu lumina (vers. 14-16) – două lucruri foarte preţioase. El a vorbit şi despre importanţa Legii lui Dumnezeu (vers. 17-19), dar a criticat încercarea de a-i impresiona pe alţii printr-un comportament bun (vers. 20). În continuare, a evidenţiat faptul că moralitatea unui om este determinată şi de gânduri, nu doar de fapte (vers. 21-28), cu toate că trebuie să acordăm atenţie şi faptelor (vers. 29,30). Când citim Predica de pe Munte în întregime, remarcăm că El a vorbit despre toate aspectele existenţei şi relaţiilor umane (vezi Matei 5 – 7:27).

4. Citeşte Matei 7:1-5. Ce elemente din text ne dovedesc că marea luptă este reală? În ce plan are ea loc aici?

„«Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.» Nu vă consideraţi mai buni decât alţii şi nu vă faceţi judecători ai lor. Datorită faptului că nu puteţi să deosebiţi motivele, nu sunteţi în stare să-l judecaţi pe altul. Criticându-i, aduceţi o sentinţă asupra voastră, deoarece arătaţi că sunteţi părtaşi cu Satana, păraşul fraţilor. Domnul zice: «Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă.» Aceasta e lucrarea noastră.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, Editura Viaţă şi Sănătate, ed. 2006, p. 266 (în orig., p. 314)

Când i-a îndemnat pe ascultători să nu judece, Isus a făcut două afirmaţii. în primul rând, a declarat că noi îi judecăm pe alţii pentru nişte fapte pe care şi noi le comitem (Matei 7:1,2). Avem obiceiul să-i învinuim pe alţii, ca să distragem atenţia de la noi înşine.

În al doilea rând, El afirmă că, de multe ori, greşeala pe care o observăm la semenul nostru este foarte mică în comparaţie cu păcatele noastre – de care nici nu suntem conştienţi măcar. Ne este uşor să observăm „paiul” din ochiul altuia, dar suntem incapabili să vedem „bârna” din ochiul nostru!

Ce diferenţă este intre a-l judeca pe un om şi a judeca faptele lui? De ce este important să facem această distincţie?

5. Citeşte Matei 28:20. Ce asigurare ni se dă în acest text? Ce înseamnă în mod concret?

Este interesant de remarcat că Matei menţionează la începutul evangheliei sale faptul că Pruncului pe care avea să-L nască Maria trebuia să I se dea numele „Emanuel”, „Dumnezeu cu noi” (Matei 1:23).

Dumnezeu garantează de mai multe ori în Scriptură că va fi cu noi, oamenii. El a promis că va fi cu Isaac (Geneza 26:24), cu Iacov (Geneza 28:15), cu Ieremia (Ieremia 1:8,19) şi cu copiii lui Israel (Isaia 41:10; 43:5). Făgăduinţa aceasta a fost dată de obicei în vremuri de restrişte şi de ameninţare, când era mai relevantă.

Într-un alt pasaj, mesajul acesta este transmis în alte cuvinte: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi” (Evrei 13:5). Iar după câteva versete se notează: „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!” (vers. 8). Şi făgăduinţa aceasta este repetată de mai multe ori. Ea este de fapt preluată din relatarea ocaziei în care Moise îi predă lui Iosua conducerea (Deuteronomul 31:6,8), iar după moartea lui Moise, Dumnezeu îl încurajează pe Iosua prin cuvintele: „Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi” (Iosua 1:5). La fel, când îi predă lui Solomon tronul, David îl încredinţează că Dumnezeu nu-l va părăsi (1 Cronici 28:20).

Isus este mereu acelaşi şi este cu noi în toate zilele. El le-a dat asigurări puternice înaintaşilor noştri. Când au trecut prin necazuri şi încercări, când au stat în faţa celor mai mari provocări din viaţa lor, El le-a garantat că va fi mereu cu ei.

Pentru biserica lui Hristos din timpul sfârşitului, asigurările acestea sunt deosebit de valoroase. Isus le-a promis ucenicilor că va fi cu ei atunci când i-a trimis să facă ucenici, mergând la oameni, botezându-i şi învăţându-i. Iată, aşadar, unde trebuie să privim: la bucuria salvării oamenilor.

Într-un articol scris la 10 iunie 2013, pentru publicaţia The New Republic, Leon Wieseltier a consemnat „una dintre cele mai triste întâmplări din istorie”, potrivit afirmaţiei sale. Unui englez, „S. B.”, orb din naştere, i s-a făcut, la vârsta de cincizeci şi doi de ani, un transplant de cornee şi atunci a putut să vadă pentru prima oară în viaţă! Cât de fericit trebuie să fi fost (…)! Wieseltier citează din cartea în care a descoperit această relatare: Totuşi, „(S. B.) a constatat că lumea era cenuşie şi s-a întristat când a văzut vopseaua crăpată şi defectele din jur… A început să remarce din ce în ce mai mult imperfecţiunile obiectelor şi şi-a făcut obiceiul să studieze neregularităţile şi urmele din zugrăveală sau din lemn, lucru care îl întrista, pentru că, evident, se aşteptase să găsească o lume perfectă. Îi plăceau culorile vii, dar, când lumina se micşora, intra în depresie. Depresia aceasta s-a accentuat şi s-a generalizat. Treptat, a renunţat la orice activitate şi după trei ani a decedat.”

Atitudinea lui este dificil de înţeles numai până la un punct. Lumea în care trăim este plină de imperfecţiuni. Aici se desfăşoară de circa şase mii de ani marea luptă. După atâta vreme, nu mai este ca la început. Şi, oricât ne-am strădui să o facem mai bună, nu vom reuşi. Starea ei este tot mai rea. De aceea avem nevoie de speranţa mântuirii, oferită de Hristos fără plată, prin biruinţa Sa la cruce.

Studiu suplimentar

BIBLIA ŞI CARTEA ANULUI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Iosua 15-21
1. Pe cine nu au putut izgoni fiii lui Iuda din ţinutul lor?
2. Pentru ce i-a mustrat Iosua pe copiii lui Israel strânşi la Silo?
3. Cine şi cum au împărţit moştenirile seminţiilor lui Israel?
4. Ce trebuia să facă ucigaşul fără voie la poarta cetăţii de scăpare?

Viaţa lui Iisus, capitolul 59
5. Pe ce principiu se întemeia propunerea lui Caiafa?