Marea luptă în scrierile apostolului Petru

Scrierile apostolului Petru conţin numeroase referiri la marea luptă. Aceasta poate din cauză că el a înţeles mai bine decât mulţi alţii cât de uşor este să fii înşelat de Satana. El era perfect conştient de realitatea acestei lupte: „Fiţi treji şi vegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită!” (1 Petru 5:8).

Petru a văzut marea luptă desfăşurându-se în multe feluri. El a văzut lupta şi în biserică, unde cei care au fost odată credincioşi au devenit cinici şi au ajuns să-L respingă pe Dumnezeu şi să nege a doua venire a lui Hristos. El are cuvinte tari pentru batjocoritori. De fapt, dacă ne pierdem credinţa în făgăduinţa revenirii lui Hristos, atunci ce speranţă ne mai rămâne?

Poate că Petru a insistat atât de mult asupra credinţei din cauză că el însuşi a avut căderi. El ştia din experienţă cum este când iei în derâdere, negi şi încerci să fii la fel ca mulţimea, ca să nu fii condamnat de ceilalţi din cauză că Îl urmezi pe Isus. De aceea, el pune accent pe o viaţă de credinţă care să reflecte înalta chemare şi alegerea primite în Domnul şi să fie demnă de ele.

1. Care sunt elementele distinctive ale marii lupte în pasajul din 1 Petru 2:9,10?

Petru a preluat aceste expresii din Exodul 19:6, „o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt”, şi din Deuteronomul 7:6 (reluat în Deuteronomul 14:2), „un popor sfânt”, „te-a ales ca să fii un popor al Lui”. Ele au fost rostite de Dumnezeu când i-a vorbit poporului Său în timpul exodului, când israeliţii ieşeau din sclavie şi se îndreptau spre Ţara Făgăduinţei. Dar Petru vede o asemănare între poporul lui Dumnezeu din vremea exodului şi biserica din vremea lui.

Totuşi el nu descrie aici rezultatul final, ci, mai degrabă, un proces în plină derulare. Da, noi am fost aleşi şi câştigaţi de Dumnezeu şi Îl putem lăuda public pentru că ne-a scos din întunericul în care Satana a învăluit lumea. Dar aceasta nu înseamnă că suntem desăvârşiţi sau că ne-am încheiat călătoria (vezi Filipeni 3:12). Când Îl urmăm pe Hristos, devenim mai conştienţi de faptul că suntem păcătoşi şi avem defecte, iar nevoia după neprihănirea Sa devine mai mare.

„Astfel trebuie să vină orice păcătos la Hristos. «El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui» (Tit 3:5). Când Satana îţi spune că eşti păcătos şi că nu poţi spera să primeşti binecuvântarea lui Dumnezeu, spune-i că Hristos a venit în lume să-i mântuiască pe păcătoşi. N-avem nimic care să ne poată recomanda lui Dumnezeu, dar argumentul pe care putem să-l aducem întotdeauna este starea noastră deznădăjduită, care face ca puterea Lui mântuitoare să fie o necesitate. Renunţând la încrederea în noi înşine, trebuie să privim la crucea de pe Golgota şi să zicem: «Neputând s-aduc nimic. / Lângă crucea Ta, azi, pic.»” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, Editura Viaţă şi Sănătate, ed. 2015, p. 270 (în orig., p. 317)

Unul dintre semnele clare al faptului că am fost chemaţi „din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2:9) este simţământul că depindem cu totul de Hristos, care „a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare” (1 Corinteni 1:30).

Ce gânduri îţi vin în minte când te simţi doborât şi descurajat din cauza faptelor tale şi din cauza caracterului tău? Cum poţi alunga aceste gânduri? Cum poţi întoarce aceste momente în favoarea ta pentru a creşte spiritual?

2. Citeşte 1 Petru 4:1-7. Cum se manifesta presiunea exercitată de societate asupra credincioşilor din primul secol?

Petru le scrie credincioşilor că şi-au risipit viaţa de ajuns cu lucruri pe care le-au făcut ca să fie la fel ca toţi ceilalţi – „aţi făcut voia neamurilor” (1 Petru 4:3). Dar situaţia s-a schimbat. Acum, oamenii îi consideră nişte ciudaţi, pentru că nu li se mai alătură în faptele lor rele şi râd de ei (vers. 4). Prin foştii prieteni, Satana încerca să-i descurajeze şi să-i facă să renunţe la Dumnezeu.

Petru îi încurajează să nu se lase intimidaţi de aceste atacuri. „Neamurile” vor da socoteală înaintea lui Dumnezeu, singurul Judecător, aşa că nu au de ce să se preocupe de părerea lor (vers. 5).

Ideea aceasta este esenţială. Câţi cunoscuţi de-ai tăi au cedat sub presiunea aşteptărilor altora în loc să îşi apere convingerile? Lucrul acesta este dificil mai ales pentru tineri, care se confruntă cu aşa-numita „presiune de grup”.

Petru îi îndeamnă pe credincioşi să nu se mai străduiască să fie acceptaţi de ceilalţi şi să nu se mai conformeze opiniilor, cerinţelor şi aşteptărilor acestora, ci să fie înţelepţi, să vegheze, să se roage şi să fie iubitori (vers. 7, 8). Petru i-a îndemnat şi să fie primitori de oaspeţi (vers. 9). Şi aceasta nu ca un lucru opţional, ci ca o datorie importantă, ca un mod de a interacţiona cu semenii. Dumnezeu ştie că uneori suntem mai preocupaţi să „facem voia neamurilor”, să le fim pe plac unora, decât să le arătăm iubire şi bunătate celor de lângă noi. Trebuie să ne rugăm pentru ei, dar să ne rugăm şi pentru noi ca Dumnezeu să ne facă mai sensibili la problemele lor. Ca „seminţie aleasă” şi „preoţie împărătească”, suntem chemaţi să avem o influentă bună asupra celor din jur, nu să ne lăsăm influenţaţi în rău. Aici au greşit israeliţii din vechime: în loc să-i influenţeze în bine pe păgâni, ei s-au lăsat influenţaţi în rău de aceştia.

Ce fel de presiune simţi că exercită societatea asupra ta? Cum rezişti acestei presiuni? (Vezi Romani 12:21.)

3. Citeşte 2 Petru 1:16-21. Ce caracteristică a cuvântului prorociei reiese din acest pasaj?

Petru a fost martor ocular la multe evenimente din viaţa Domnului Isus şi, în pasajul acesta, enumeră câteva: botezul (2 Petru 1:17), schimbarea la faţă (vers. 18) şi împlinirea profeţiilor despre Mesia (vers. 19). Toate aceste experienţe l-au marcat profund, însă el acordă cea mai mare importantă profeţiilor. El ignorase de multe ori cuvintele lui Isus, crezând că ştia deja despre ce era vorba. De multe ori Isus îi spusese cum avea să fie tratat în Ierusalim de marii-preoţi. Iar când s-a întâmplat exact aşa cum spusese El mai dinainte, cât de nepregătit a fost Petru! Dar cel mai dureros eşec l-a avut atunci când L-a tăgăduit pe Domnul său, deşi fusese prevenit. Era ferm convins că nu putea să facă o asemenea faptă şi totuşi a făcut-o. Aceasta trebuie să fi fost cea mai adâncă prăbuşire a sa.

Probabil că din aceste motive vrea să clarifice cum poate cineva să fie un urmaş credincios al lui Isus. El le aminteşte credincioşilor de „făgăduinţele Lui nespus de mari şi de scumpe” prin care se pot face „părtaşi firii dumnezeieşti” şi de faptul că ei au fugit de „stricăciunea care este în lume prin pofte” (2 Petru 1:4). Iar ca să-i asigure că au fugit de această stricăciune, el face o listă de calităţi interdependente (aşa-numita „scară a lui Petru”) care definesc stilul de viaţă creştin: credinţa, fapta, cunoştinţa, înfrânarea, răbdarea, evlavia, dragostea de fraţi, iubirea de oameni (vers. 5-8). Fiecare calitate depinde de cealaltă şi, împreună, formează un tot. Pavel le numeşte arcade şi nu „roadele” Duhului (Galateni 5:22,23), pentru că doar împreună formează un rod, nu pot fi separate.

Petru merge mai departe şi le spune credincioşilor că, dacă vor integra aceste valori în viaţa lor, nu vor aluneca niciodată şi îi sfătuieşte să-şi întărească chemarea şi alegerea (vers. 10).

Să nu uităm că el adresează epistola unor creştini întemeiaţi în credinţă. Dar, prezentând aceste valori spirituale, el nu susţine că satisfacerea unui set de cerinţe ne-ar asigura „viza” pentru cer. El nu face altceva decât să aşeze în contrast atitudinile şi comportamentele predominante ale vremii şi să îi încurajeze pe creştini să-şi canalizeze energiile spre lucruri pozitive.

4. Citeşte 2 Petru 3:3-7. Care era atitudinea necredincioşilor faţă de mesajul despre a doua venire a Domnului Hristos?

În acest pasaj, conflictul dintre lumină şi întuneric, dintre urmaşii lui Isus şi promotorii răului, pare a atinge punctul culminant. Diavolul, acest leu flămând care răcneşte şi îşi caută următoarea victimă (1 Petru 5:8), este susţinut de un cor de batjocoritori. Aceştia încearcă să neutralizeze credinţa creştinilor cu argumente „raţionale” şi „ştiinţifice” (2 Petru 3:3,4). Petru sugerează că ei sunt motivaţi de dorinţa de a trăi după poftele lor rele (vers. 3; vezi şi Iuda 18). Argumentul lor împotriva revenirii lui Isus este faptul că viaţa merge înainte neschimbată.

Există un aspect interesant la cuvintele lor de batjocură. Isus a promis: „Mă voi întoarce” (Ioan 14:1-3), dar batjocoritorii spun: „Unde este făgăduinţa venirii Lui?” (2 Petru 3:4). La fel s-a întâmplat şi în Eden. Dumnezeu spusese: „Din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Geneza 2:17). În schimb, Satana a spus (prin intermediul şarpelui): „Hotărât că nu veţi muri!” (Geneza 3:4). Era o negare clară a cuvântului lui Dumnezeu. Acelaşi lucru se repetă, numai că acum, în zilele din urmă, nu este un singur glas, ca în Eden, ci un cor, voci care se aud peste tot. Avantajul nostru este că ştim că Petru a prezis acest lucru. De fiecare dată când auzim că este luată în derâdere ideea revenirii lui Isus, noi ştim că aceasta este o împlinire a profeţiei.

Pământul a fast distrus o dată prin potop, dar batjocoritorii nu vor să ştie de aşa ceva. Ei nu vor să accepte ideea că Dumnezeu ar avea vreo legătură cu viaţa lor personală. Ei nu vor să accepte ideea că Dumnezeul care a făcut ca pământul să fie complet acoperit de apă la potop poate să facă să ardă acest pământ şi să-i distrugă în ziua judecăţii (2 Petru 3:5-7). Ei speră ca natura să-şi continue existenta ca şi până acum.

Cum ne putem păstra încrederea în făgăduinţa venirii Domnului Isus? De ce este important să o păstrăm?

Dacă, pentru noi, aşteptarea revenirii Domnului Isus pare interminabilă, la Dumnezeu timpul nu este o problemă:” Pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani sunt ca o zi” (2 Petru 3:8). Scriptura afirmă iar şi iar că sfârşitul este aproape, în Vechiul Testament numindu-l „ziua Domnului”, iar în Noul Testament, „venirea lui Hristos”.

5. Cum corectează apostolul Petru ideea că Dumnezeu „întârzie” să-Şi împlinească făgăduinţa înnoirii tuturor lucrurilor? 2 Petru 3:8-14; vezi şi Daniel 2:34,35,44.

Profeţiile temporale ne transmit clar ideea că există o limită până la care i se permite răului să continue şi până la care Dumnezeu aşteaptă. Ele ne spun, în linii mari, cum va pune Dumnezeu capăt răului şi suferinţei şi cum va readuce pământul la desăvârşirea lui de la început.

Felul în care înţelegem sfârşitul tuturor lucrurilor influenţează modul în care trăim aici şi acum (2 Petru 3:12). Dacă ne revoltăm la ideea că Dumnezeu va tulbura mica noastră lume, vom fi înclinaţi spre cinism şi ne vom alătura batjocoritorilor. Dar, dacă vedem sfârşitul ca pe intervenţia ultimă a unui Dumnezeu milos pentru a elimina corupţia şi abuzurile continue asupra drepturilor omului, atunci vom aştepta cu nerăbdare „ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (vers. 13).

Petru îşi exprimă din nou preocuparea pentru purtarea şi atitudinile noastre. El ne încurajează să ne „silim” să fim „fără prihană” şi „fără vină” (vers. 14). Fără fraza următoare, am putea crede că promovează o religie a faptelor, însă el adaugă: „… îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire”, confirmând cuvintele adresate de Pavel aceloraşi credincioşi (vers. 15).

Ţinta noastră este să fim fără prihană şi fără vină. Aşa era Iov, pentru că „se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău” (Iov 1:1). „Fără cusur” trebuia să fie animalul de jertfă (Exodul 12:5; Leviticul 1:3) şi „fără pată” a fost jertfa adusă de Isus (Evrei 9:14; 1 Petru 1:19). Aşa vom fi şi noi când El ne va înfăţişa înaintea Tatălui (1 Corinteni 1:8; Efeseni 5:27; Coloseni 1:22; 1 Tesaloniceni 3:13; 5:23).

Cum trăieşti cu această tensiune dintre „curând” şi „nu încă”, cu privire la a doua venire a Domnului Hristos?

Petru ne-a prevenit că vor exista batjocoritori care vor spune: „Toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!” (2 Petru 3:4). Ideea aceasta nu este nouă; la fel spuneau şi antediluvienii. „Pe măsură ce timpul trecea, fără ca în natură să se vadă vreo schimbare, oamenii cărora uneori le tremurase inima de frică au început să se liniştească. Ei argumentau, la fel ca mulţi astăzi, că natura este mai presus de Dumnezeul naturii şi că legile ei sunt atât de trainic stabilite, încât nici chiar Dumnezeu în persoană nu le-ar putea schimba. Considerând că, dacă solia lui Noe ar fi fost corectă, natura şi-ar fi ieşit din făgaş, au făcut ca solia aceasta să fie socotită de minţile lumii o amăgire, o mare înşelătorie. Ei şi-au manifestat dispreţul faţă de avertizarea lui Dumnezeu, făcând exact ce făcuseră şi mai înainte ca avertizarea să fie dată. (…) Ei ziceau că, dacă era ceva adevărat în cele spuse de Noe, atunci bărbaţii de seamă – oamenii înţelepţi, prudenţi, mari – ar fi înţeles lucrul acesta.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, Editura Viaţă şi Sănătate, ed. 2006, pp. 87-88 (în orig., p. 97)

În zilele noastre, „oamenii mari” ne spun ceva asemănător: Legile naturii sunt fixe şi toate lucrurile îşi continuă cursul neabătut. Aşa susţine şi teoria evoluţiei: viaţa a apărut prin procese naturale care pot fi explicate, în principiu cel puţin, prin acţiunea legilor naturale, fără intervenţia vreunei divinităţi. Oamenii s-au înşelat atunci şi se înşeală şi acum. Pavel scria: „Căci înţelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3:19). Aşa a fost în timpul potopului, aşa a fost în timpul lui Petru şi la fel este şi astăzi.

Studiu suplimentar

BIBLIA ŞI CARTEA ANULUI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Judecătorii 19 – Rut 4
1. De ce s-a oprit levitul în piaţa cetăţii Ghibea?
2. Cum a spus Naomi că era la plecarea din Israel şi cum s-a întors?
3. Unde venise Rut să se adăpostească, după spusele lui Boaz?
4. Ce grad de rudenie era între copilul lui Rut şi împăratul David?

Viaţa lui Iisus, capitolul 63
5. Ce fusese Ierusalimul pentru Hristos, înainte ca Israel să-L lepede?