Creaţia

Cartea Geneza – şi prin urmare întreaga Biblie – începe cu actele lui Dumnezeu de creaţie. Acest lucru este foarte important, deoarece crearea noastră marchează, în acelaşi timp, începutul istoriei umane şi al istoriei biblice. Totodată, acest fapt înseamnă şi că naraţiunea din Geneza despre crearea lumii este la fel de adevărată ca toate celelalte evenimente din istoria umană şi cea biblică.

Cele două pasaje despre crearea lumii, din Geneza 1 şi 2, conţin lecţii despre Dumnezeu şi despre omenire. Pe parcursul studiului din săptămâna aceasta vom înţelege mai bine semnificaţia profundă a Sabatului. Vom cântări actul lui Dumnezeu de a crea oameni după chipul Său şi totodată din ţărână. Vom fi intrigaţi să aflăm care era scopul pomului cunoştinţei binelui şi răului şi legătura lui cu pomul vieţii.

Cea mai importantă lecţie din relatările biblice despre începuturi este lecţia despre har. Existenţa este pur şi simplu un act de har. Dumnezeu a creat cerul şi pământul când oamenii încă nu existau. Precum crearea noastră, şi răscumpărarea noastră este un dar de la Dumnezeu. Cât de profund este faptul că ambele concepte, crearea şi răscumpărarea, se află în porunca despre Sabat!

1. Care este atitudinea omului faţă de Dumnezeul creaţiei şi de ce? Psalmii 100:1-3

În capitolul 1 din Geneza, primul mesaj transmis este: „Dumnezeu”. Îl vedem deja când citim traducerea: „La început, Dumnezeu” (Geneza 1:1). În primul verset, cuvântul „Dumnezeu” este aşezat spre mijlocul propoziţiei şi evidenţiat prin cea mai puternică accentuare în psalmodierea tradiţională liturgică, cu scopul de a scoate în evidenţă importanţa lui Dumnezeu. Pasajul despre creaţie începe deci cu accentuarea lui Dumnezeu, autorul creaţiei.

Cartea Geneza începe de fapt cu două prezentări diferite ale lui Dumnezeu. Prima (Geneza 1:1-2:4) Îl redă pe Dumnezeu infinit de departe de oameni, drept Dumnezeul transcendent* Elohim, al cărui nume transmite supremaţia Sa. Numele Elohim denotă superioritate şi forţă, iar utilizarea formei de plural exprimă ideea de maiestate şi transcendenţă. (* Cuvântul „transcendent” descrie ceva superior experienţei şi teoriei oamenilor, fiind mai presus de orice şi oricine; iar „imanent” înseamnă, printre altele, a fi suficient prin sine însuşi, ceva care nu este determinat de nicio cauză exterioară.)

Al doilea pasaj despre crearea lumii (Geneza 2:4-25) Îl prezintă pe Dumnezeu ca un Dumnezeu apropiat şi personal – Dumnezeul imanent Iehova (YHWH), despre al cărui nume mulţi cred că transmite ideea de apropiere şi relaţie. În ansamblu, pasajul despre creaţie este deci un apel implicit să ne închinăm lui Dumnezeu; să fim conştienţi de grandoarea şi puterea infinită ale lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să ne recunoaştem dependenţa de El, pentru că El ne-a creat, „şi nu noi înşine” (Psalmii 100:3, BTF). Din acest motiv, mulţi psalmi asociază frecvent închinarea cu creaţia (Psalmii 95:1-6; 139:13,14; compară cu Apocalipsa 14:7).

Această dublă perspectivă asupra lui Dumnezeu, care este atât măreţ şi puternic, cât şi apropiat, iubitor şi într-o relaţie cu noi, conţine un mesaj important despre cum ar trebui să ne apropiem de Dumnezeu în închinare. Teama şi respectul merg împreună cu bucuria şi siguranţa prezenţei apropiate a lui Dumnezeu, a iertării şi a iubirii Lui (vezi Psalmii 2:11). Chiar şi ordinea celor două ipostaze ale lui Dumnezeu este semnificativă: senzaţia apropierii de Dumnezeu şi intimitatea prezenţei Sale vin după conştientizarea distanţei la care Se află El.

Gândeşte-te la puterea enormă a lui Dumnezeu, care susţine universul şi care este totuşi atât de aproape de fiecare dintre noi. De ce ne uimeşte acest minunat adevăr?

2. Ce înseamnă formula „era bun(ă)/erau bune”, care se repetă în primul pasaj despre crearea lumii? Care este lecţia subînţeleasă din textele despre finalul creaţiei (Geneza 2:1-3)? Geneza 1:4,10,12,18,21,25,31; Geneza 2:1-3

În fiecare etapă a procesului de creaţie, Dumnezeu Îşi evaluează lucrarea drept tov, „bună”. În general se consideră că acest adjectiv înseamnă că lucrarea de creaţie a lui Dumnezeu era reuşită, iar observaţia lui Dumnezeu că „era bun(ă)/erau bune” înseamnă că toate „funcţionau”.

Dar acest cuvânt însemna mai mult decât că ceva funcţiona. Termenul ebraic tov mai este folosit în Biblie şi pentru a exprima o apreciere estetică faţă de un lucru frumos (Geneza 24:16). De asemenea, este folosit în contrast cu răul (Geneza 2:9), care este asociat cu moartea (Geneza 2:17).

Expresia „erau bune” înseamnă că toată creaţia funcţiona armonios, că era frumoasă şi perfectă şi că nu era nimic rău în ea. Lumea „nu era încă” aşa ca lumea noastră, afectată de păcat şi de moarte – idee afirmată în introducerea celui de-al doilea pasaj despre creaţie (Geneza 2:5).

Această descriere contrazice radical teoriile evoluţioniste, care declară dogmatic că lumea s-a format de la sine în mod progresiv, printr-o succesiune de evenimente întâmplătoare, pornind de la un stadiu inferior şi ajungând la un stadiu superior. În schimb, autorul biblic afirmă că Dumnezeu a creat lumea în mod voit şi deodată (Geneza 1:1). Nu a fost nimic din pură întâmplare sau vreun simplu accident. Lumea nu a apărut de la sine, ci este doar produsul voinţei şi cuvântului lui Dumnezeu (Geneza 1:3). Verbul bara‘, „a crea”, din Geneza 1, unde se spune că la început Dumnezeu „a creat” cerurile şi pământul, este folosit ca acţiune doar a lui Dumnezeu şi transmite ideea de ceva care are loc subit: Dumnezeu a vorbit şi s-a făcut.

Relatarea creaţiei ne aduce la cunoştinţă că „totul” a fost făcut atunci (Geneza 1:31) şi, conform Creatorului Însuşi, toate au fost evaluate drept „foarte bune” (Geneza 1:31). Geneza 1:1 vorbeşte despre evenimentul în sine, şi anume crearea cerului şi a pământului; Geneza 2:1 declară că evenimentul a fost încheiat. Şi toate au fost terminate în şapte zile, inclusiv Sabatul.

De ce ideea de miliarde de ani de evoluţie anulează total istoria din Geneza? De ce sunt cele două perspective incompatibile în toate privinţele?

3. De ce Sabatul este legat de creaţie? Cum influenţează această legătură modul nostru de a ţine Sabatul? Geneza 2:2,3; Exodul 20:8-11

Tocmai pentru că „Şi-a sfârşit lucrarea” de creaţie, Dumnezeu a instituit Sabatul. Prin urmare, Sabatul este expresia credinţei noastre că Dumnezeu Şi-a terminat atunci lucrarea şi a văzut că toate erau „foarte bune”. Să păzim Sabatul înseamnă să recunoaştem împreună cu Dumnezeu valoarea şi frumuseţea creaţiei Sale.

Ne putem odihni şi noi după activităţile noastre, la fel cum Dumnezeu S-a odihnit după ale Sale. Să păzim Sabatul înseamnă să fim de acord că este „foarte bună” creaţia lui Dumnezeu, care include corpul nostru. Contrar anumitor credinţe antice (şi moderne), nimic din Scriptură, din Vechiul şi din Noul Testament, nu înjoseşte corpul, considerându-l rău. Păzitorii Sabatului sunt recunoscători pentru lumea creată de Dumnezeu – care include şi propriul lor corp – şi din acest motiv ei se pot bucura de această lume şi au grijă de ea.

Sabatul, care marchează primul „sfârşit” din istoria umană, este totodată şi un semn de speranţă pentru omenirea suferindă. Este interesant că expresia „Şi-a sfârşit lucrarea” (Geneza 2:2) reapare la încheierea lucrării de ridicare a cortului întâlnirii (Exodul 40:33 – „a isprăvit […] lucrarea”) şi, din nou, la finalul lucrării de zidire a Templului lui Solomon (1 Împăraţi 7:40,51) – amândouă fiind locuri unde se desfăşurau lecţii despre Evanghelie şi mântuire.

După căderea în păcat, Sabatul, plasat la sfârşitul săptămânii, arată spre minunea mântuirii, care va avea loc doar prin minunea unei noi creaţii (Isaia 65:17; Apocalipsa 21:1). Sabatul este un semn la finalul fiecărei săptămâni din viaţa noastră că şi suferinţa şi încercările din această lume vor avea un sfârşit.

Acesta este motivul pentru care Isus a ales Sabatul ca ziua cea mai potrivită să vindece bolnavi (Luca 13:13-16). Contrar oricăror tradiţii în care erau încorsetaţi conducătorii din acea vreme, prin vindecările făcute în Sabat Isus îndrepta atenţia poporului, şi a noastră, spre timpul în care orice durere, orice suferinţă şi moartea nu vor mai fi – adică finalul suprem al procesului de mântuire. Deci, fiecare Sabat ne îndreaptă spre speranţa răscumpărării.

Sâmbătă va fi Sabatul Colportorului şi al Misiunii prin Literatură. Plănuieşte de astăzi cum ai putea să-i apreciezi pe cei care scriu, distribuie gratuit sau vând literatură religioasă.

4. Care este legătura dintre cele două versiuni ale creării omului? Geneza 1:26-29; Geneza 2:7

Afirmaţia că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său este una dintre cele mai îndrăzneţe din Biblie. Doar oamenii au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu. În timp ce „a făcut fiarele pământului după soiul lor” (Geneza 1:25), „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său” (Geneza 1:27, subl. ad.) Expresia aceasta a fost deseori limitată doar la latura spirituală a omului, cu interpretarea că transmite numai rolul administrativ al omului ca reprezentant al lui Dumnezeu sau aspectul spiritual al relaţiei cu Dumnezeu sau unii cu alţii.

Deşi corecte, aceste interpretări nu includ realitatea fizică a acestei creaţii. Ambele dimensiuni sunt incluse în cele două cuvinte, „chipul” şi „asemănarea”, din Geneza 1:26. În timp ce termenul ebraic tselem, „chip”, se referă la forma concretă a corpului fizic, termenul demut, „asemănare”, se referă la calităţile abstracte care Îi corespund Persoanei divine.

Prin urmare, noţiunea ebraică de „chipul lui Dumnezeu” ar trebui înţeleasă în sensul de entitate completă, întreagă conform perspectivei biblice asupra naturii umane. Textul biblic afirmă că oamenii (bărbaţii şi femeile) au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu şi fizic, şi spiritual. Ellen G. White afirmă clar: „Când a ieşit din mâinile Creatorului, Adam prezenta în natura lui fizică, mintală şi spirituală o asemănare cu Făcătorul lui” (Educaţie, p. 15).

De fapt, această perspectivă este reafirmată în celălalt pasaj despre creaţie, care spune că „omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7), nefeş, ca urmare a două operaţiuni divine: Dumnezeu „a făcut” şi Dumnezeu „a suflat”. De notat că termenul „suflare” se referă frecvent la dimensiunea spirituală, dar este şi strâns legat de capacitatea biologică de a respira, partea din om care a fost făcută „din ţărâna pământului”. Este „suflarea de viaţă”, adică suflarea (spirituală) şi viaţa (fizică).

Mai târziu, Dumnezeu va face o a treia operaţiune: de data aceasta pentru a crea o femeie din trupul bărbatului (Geneza 2:21,22), un mod de a sublinia că ea este de aceeaşi natură cu bărbatul.

În cursul zilei de azi sau de mâine, roagă-te ca profesorii de ştiinţe sau savanţii creştini să descopere noi argumente în sprijinul creaţionismului.

Imediat ce l-a creat pe om, Dumnezeu i-a oferit acestuia trei cadouri: Grădina Edenului (Geneza 2:8), hrana (Geneza 2:16) şi pe femeie (Geneza 2:22).

5. Care este datoria omului faţă de lumea creată şi faţă de Dumnezeu? Ce raport există între cele două datorii? Geneza 2:15-17

Prima datorie a omului priveşte mediul înconjurător în care l-a aşezat Dumnezeu: „s-o lucreze şi s-o păzească” (Geneza 2:15). Verbul ‘avad, „a lucra”, se referă la muncă. Nu este suficientă primirea darului. Trebuie să-l dezvoltăm şi să-l fructificăm – o lecţie pe care Isus o va repeta în pilda talanţilor (Matei 25:14-30). Verbul samar, „a ţine, a păzi”, implică responsabilitatea de a păstra, a conserva ceea ce am primit. A doua datorie este cu privire la hrană. Să nu uităm că Dumnezeu le-a dat-o oamenilor (vezi Geneza 1:29). Dumnezeu i-a mai zis omului: „Poţi să mănânci după plăcere” (Geneza 2:16). Oamenii nu au creat nici pomii, nici roadele lor. Acestea au fost un cadou, un dar din har.

Dar există şi o poruncă aici: ei trebuiau să accepte şi să se bucure de generosul cadou al lui Dumnezeu, care consta „din orice pom”. Ca parte a acestui har, totuşi Dumnezeu adaugă o restricţie. Dintr-un anumit pom, ei nu trebuiau să mănânce. Desfătarea fără nicio restricţie va duce la moarte. Acest principiu a fost real în Grădina Edenului şi, în multe feluri, el este valabil şi astăzi.

Cea de-a treia datorie a omului are legătură cu femeia, cel de-al treilea dar al lui Dumnezeu: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup” (Geneza 2:24). Această afirmaţie extraordinară este o expresie categorică ce subliniază responsabilitatea omului faţă de legământul căsătoriei şi scopul de a fi „un singur trup”, adică o singură persoană (compară cu Matei 19:7-9).

Motivul pentru care bărbatul (şi nu femeia) este cel care ar trebui să-şi lase părinţii ar putea avea legătură cu faptul că Biblia foloseşte pronumele masculin generic, deci poate că porunca se aplică şi la femeie. În orice caz, deşi este un dar de la Dumnezeu, legătura căsătoriei presupune o responsabilitate din partea omului după ce darul a fost primit, o responsabilitate şi pentru bărbat, şi pentru femeie, de care să se achite cu credincioşie.

Gândeşte-te la tot ce ţi-a dat Dumnezeu. Care sunt responsabilităţile tale faţă de ceea ce ai primit? Care crezi că ar trebui să fie atitudinea creştinului faţă de ecologie şi problemele actuale de mediu?

Citeşte capitolul 14, „Ştiinţa şi Biblia”, din cartea Educaţie, de Ellen G. White, şi capitolul 2, „Creaţia”, din cartea Istoria mântuirii, de Ellen G. White.

„Întrucât şi natura, şi descoperirea divină poartă amprenta aceleiaşi minţi supreme, acestea nu pot să nu vorbească în armonie. Prin metode diferite şi în limbaje diferite, ele dau mărturie despre aceleaşi mari adevăruri. Ştiinţa descoperă neîncetat noi lucruri care ne uimesc, dar cercetările nu aduc nimic care, înţeles corect, să vină în conflict cu revelaţia divină. Natura şi Scriptura aruncă lumină una asupra celeilalte. Ele ne familiarizează cu Dumnezeu, învăţându-ne câte ceva despre legile prin care lucrează El.

Concluziile eronate trase din fapte observate în natură au dus însă la un presupus conflict între ştiinţă şi revelaţie şi, în efortul de a restabili armonia, au fost adoptate interpretări ale Scripturii care subminează şi distrug forţa Cuvântului lui Dumnezeu. S-a crezut că geologia contrazice interpretarea literală a relatării lui Moise despre creaţie. Milioane de ani – se pretinde – au fost necesari pentru ca pământul să evolueze din haos; de aceea, pentru a «adapta» Biblia la această presupusă descoperire ştiinţifică, se consideră că zilele creaţiei au fost perioade de timp lungi, nedefinite, care acoperă mii sau chiar milioane de ani.

O asemenea concluzie este total deplasată. Consemnarea Bibliei este în armonie cu sine însăşi şi cu învăţătura naturii.” (Ellen G. White, Educaţie, pp. 128, 129)

STUDIU LA RÂND – BIBLIA ŞI CARTEA EVANGHELIZARE

Biblia: Exodul 16-22
1. Cu ce instrument a cântat Maria, sora lui Aaron, şi ce slujbă avea ea?
2. Ce gust si aspect avea mana?
3. Ce însemnătate aveau numele fiilor lui Moise?
4. În care dintre Cele Zece Porunci apare de cele mai multe ori cuvântul „nici”?

Evanghelizare, Secţiunea 18, subcapitolul „Fanatismul şi extremismul”
5. Când putem considera că o viziune este venită de la Domnul?

Aici puteţi citi cartea Evanghelizare de Ellen G. White.
De aici puteţi descărca cartea Evanghelizare.pdf

Ştirile de Sabat (video) pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet: Biserica Adventistă – Zona Muntenia, meniul „Noutăţi”, categoria „Info Muntenia”, sau de pe YouTube canalul: „Conferinta Muntenia – Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea”, meniul: Videoclipuri.

Veştile misionare video pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet a Departamentului „Şcolii de Sabat” meniul: Videoclipuri.

Comentarii pentru zecimi şi daruri (video) pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet a „Departamentului Isprăvnicie” meniul: Videoclipuri.

Menţionare! Materialele: prezentare PowerPoint, rezumat şi imaginea textului de memorat sunt preluate de la http://www.fustero.es/index_ro.php. (Mulţumiri!)
Coperta ciclului de Studii biblice şi Veştile misionare scrise ale fiecărui trimestru le veţi găsi doar la pagina primei lecţii din trimestru!