Rădăcinile lui Avraam

Am ajuns în centrul cărţii Geneza. Această secţiune centrală (Geneza 12-22) acoperă parcursul lui Avraam de la prima chemare adresată de Dumnezeu, lekh lekha: „Ieşi” (Geneza 12:1), care îl face să renunţe la trecutul lui, la cea de-a doua chemare adresată de Dumnezeu, lekh lekha: „Du-te” (Geneza 22:2), care îl face pe Avraam să renunţe la viitorul lui (care ar fi fost în fiul său). Drept urmare, Avraam este mereu în mişcare, mereu un nomad şi, din acest motiv, el este numit „străin” (Geneza 17:8).

În umblarea lui, Avraam este suspendat în gol, fără un trecut, pe care l-a pierdut, şi fără un viitor, pe care nu-l vede. Între aceste două chemări, care încadrează parcursul credinţei lui, Avraam aude vocea lui Dumnezeu, care îl asigură iarăşi: „Nu te teme” (Geneza 15:1). Aceste trei cuvinte ale lui Dumnezeu marchează cele trei părţi ale drumului lui Avraam, pe care le vom analiza în studiile 6, 7 şi 8.

Avraam arată ce înseamnă credinţa (Geneza 17:6) şi este amintit în scripturile evreieşti drept un bărbat al credinţei (Neemia 9:7,8). În Noul Testament, Avraam este unul dintre personajele cele mai menţionate din Vechiul Testament, iar în această săptămână vom începe să aflăm de ce.

1. De ce l-a chemat Domnul pe Avram să-şi lase ţara şi familia? Cum a răspuns el? Geneza 12:1-9

Ocazia anterioară în care Dumnezeu i-a vorbit unui om, cel puţin dintre cele notate în Scriptură, l-a vizat pe Noe, ca să-l asigure după potop că va face un legământ cu „orice făptură” (Geneza 9:15-17) şi că nu va mai veni un alt potop. Noul cuvânt al lui Dumnezeu, acum adresat lui Avram, are legătură cu acea făgăduinţă: toate familiile pământului vor fi binecuvântate prin Avram.

Împlinirea acelei profeţii începe cu renunţarea la trecut. Avram lasă în urmă tot ce îi era mai apropiat, familia şi ţara lui, chiar şi o parte din el însuşi. Intensitatea acestei mişcări se reflectă în repetarea cuvântului-cheie „ieşi”, care apare de şapte ori în context. Prima dată, Avram trebuie să-şi părăsească ţara, „Ur, din Caldeea”, care este şi Babilonul (Geneza 11:31; Isaia 13:19). Această chemare de a „ieşi din Babilon” are o lungă istorie printre profeţii biblici (Isaia 48:20; Apocalipsa 18:4). Plecarea lui Avram are de-a face şi cu familia lui. El trebuie să-şi lase propria moştenire şi mare parte din ce a învăţat şi a dobândit prin moştenire, educaţie şi influenţă.

Da, chemarea lui Dumnezeu presupune chiar mai mult. Expresia ebraică lekh lekha, „ieşi/du-te”, tradusă literal înseamnă „du-te tu însuţi”. Plecarea lui Avram din Babilon presupune mai mult decât mediul în care a trăit, chiar mai mult decât familia lui. Expresia ebraică sugerează un accent pe el însuşi. Avram trebuie să se lase pe el însuşi, să renunţe la partea aceea din fiinţa lui care conţine trecutul său babilonian.

Ţinta acestei abandonări este „o ţară” pe care Dumnezeu i-o va arăta. Acelaşi limbaj va fi folosit în contextul jertfirii lui Isaac (Geneza 22:2), cu referire la muntele Moria, unde Isaac avea să fie adus jertfă şi unde templul din Ierusalim avea să fie construit (2 Cronici 3:1). Promisiunea lui Dumnezeu nu vizează doar o patrie fizică, ci şi salvarea lumii. Ideea aceasta este reafirmată în făgăduinţa lui Dumnezeu de a binecuvânta toate familiile pământului (Geneza 12:2,3). Verbul barakh, „a binecuvânta”, apare de cinci ori în acest pasaj. Această binecuvântare universală se va realiza prin intermediul „seminţei” lui Avram (Geneza 22:18; 26:4; 28:14). Textul se referă aici la „sămânţă”, care în cele din urmă se va împlini în Isus Hristos (Faptele apostolilor 3:25).

Sâmbătă, 7 mai, este Sabatul Companionului. Împreună cu cei apropiaţi, începe să pregăteşti un mic dar pentru adolescenţii din biserica ta.

2. De ce a plecat Avram din Ţara Promisă şi s-a dus în Egipt? Cum s-a comportat faraonul în comparaţie cu Avram? Geneza 12:10-20

Aparent fără sens, Avram, care tocmai ajunsese în Ţara Promisă, decide să plece de acolo în Egipt din cauză că „a venit însă o foamete în ţară” (Geneza 12:10). Există dovezi bine atestate în textele egiptene antice despre popoarele din Canaan care mergeau în Egipt pe timp de foamete. În Învăţăturile pentru regele Merikare, un text compus în perioada Regatului Mijlociu egiptean (2060-1700 î.Hr.), oamenii care veneau din Canaan erau identificaţi cu nişte „bieţi asiatici” (aamu) şi descrişi ca „fiind într-o stare jalnică, […] fără apă, […] care nu într-un loc, nevoia de hrană [îl] pune pe drumuri” (Miriam Lichtheim, Ancient Egyptian Literature, Volume I: The Old and Middle Kingdoms, University of California Press, Berkeley, CA, 1973, pp. 103, 104).

Tentaţia Egiptului a constituit deseori o problemă pentru israeliţii din vechime (Numeri 14:3; Ieremia 2:18). Astfel, Egiptul a devenit un simbol al oamenilor care se încred în oameni mai degrabă decât în Dumnezeu (2 Împăraţi 18:21; Isaia 36:6,9). În Egipt, unde apa era la ordinea zilei, credinţa nu era necesară, fiindcă se vedea imediat cât de promiţătoare era această ţară. În comparaţie cu ţara unde era foamete, Egiptul îi părea un loc bun de locuit lui Avram, în ciuda a ceea ce îi spusese Dumnezeu.

Avram care acum pleacă din Canaan este în contrast cu Avram care a plecat din Ur. Înainte, Avram a fost descris ca un om al credinţei care a plecat din Ur ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu; acum, el pleacă din Ţara Promisă de unul singur, din proprie iniţiativă. Înainte, Avram s-a bizuit pe Dumnezeu; acum, el se comportă ca un politician pragmatic, manipulator şi lipsit de etică, unul care se bizuie doar pe sine.

Vedem aici că până şi un mare om al lui Dumnezeu poate comite greşeli şi să nu fie totuşi lepădat de Dumnezeu. Când Noul Testament vorbeşte despre Avraam ca un exemplu de mântuire prin har exact aceasta înseamnă: har! Deoarece, dacă nu ar fi fost prin har, pentru Avraam, la fel ca şi pentru noi, nu ar fi fost nicio speranţă.

Ce ar trebui să ne înveţe această întâmplare despre cât de uşor este chiar şi pentru creştinii credincioşi să se abată de pe drumul drept? De ce neascultarea nu este niciodată o alegere bună?

3. Ce învăţăm din Geneza 13:1-18 despre cât de important este caracterul?

Avram se întoarce de unde a plecat, ca şi când voiajul lui în Egipt a fost doar un ocol nefericit. Relaţia lui Dumnezeu cu Avram se reia de acolo de unde se oprise la primul lui drum în Ţara Promisă. Prima oprire a lui Avram este la Betel (Geneza 13:3), la fel ca în primul lui drum în ţară (Geneza 12:3-6). Avram s-a pocăit şi şi-a venit în fire: a redevenit Avram, omul credinţei.

Reconectarea lui Avram cu Dumnezeu se vede deja în relaţionarea lui cu oamenii, în modul în care abordează problemele cu Lot, nepotul său, în ce priveşte folosirea terenurilor din zonă. Astfel, Avram este cel care propune un tratat de pace şi îi permite lui Lot să aleagă primul (Geneza 13:9,10) – un act de generozitate, de mărinimie, care arată ce fel de om era Avram.

Faptul că Lot îşi alege partea cea mai bună şi mai uşor de lucrat, câmpia cel mai bine udată (Geneza 13:10,11), fără să-i pese câtuşi de puţin de răutatea viitorilor lui vecini (Geneza 13:13), dezvăluie ceva despre lăcomia şi caracterul lui. Expresia „şi-a ales” ne reaminteşte de antediluvienii care au ales şi ei ce şi-au dorit (vezi Geneza 6:2).

În schimb, mutarea lui Avram a fost un act de credinţă. Nu el a ales ţara, ci aceasta i-a fost dată de Dumnezeu prin har. Spre deosebire de Lot, Avram s-a uitat la ţară şi a cercetat-o cu privirea doar la porunca lui Dumnezeu (Geneza 13:14). Dumnezeu îi vorbeşte iarăşi lui Avram doar după ce acesta se desparte de Lot (Geneza 13:14). De fapt, aceasta este prima ocazie consemnată când Dumnezeu îi vorbeşte lui Avram de la plecarea din Ur: „Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi ţi-o dau ţie şi seminţei tale în veac” (Geneza 13:14,15). Apoi, Dumnezeu îl invită pe Avram să străbată „ţara în lung şi în lat”, ca un act de intrare în posesie, „căci ţie ţi-o voi da” (Geneza 13:17).

Deci Domnul lămureşte foarte bine faptul că El, Dumnezeu, este Cel care îi dă ţara lui Avram. Este un dar, un dar din har, pe care Avram trebuie să şi-l însuşească prin credinţă, o credinţă care duce la ascultare. Doar Dumnezeu va împlini tot ce i-a promis lui Avram aici (vezi Geneza 13:14-17).

Ce gest de bunătate şi generozitate ai putea să faci – azi sau mâine – pentru o persoană care probabil nu îţi acordă respectul cuvenit?

4. Ce semnificaţie are faptul că războiul are loc imediat după ce lui Avram i se oferă în dar Ţara Promisă? Ce ne învaţă această întâmplare despre Avram? Geneza 14:1-17

Acesta este primul război relatat în Scriptură (Geneza 14:2). Coaliţia formată din patru armate din Mesopotamia şi Persia împotriva celeilalte coaliţii formate din cinci armate canaanite, inclusiv regii Sodomei şi Gomorei (Geneza 14:8), sugerează că acesta a fost un conflict amplu (Geneza 14:9). Motivul acestei operaţiuni militare are de-a face cu faptul că popoarele canaanite se răsculaseră împotriva suveranilor babilonieni (Geneza 14:4,5). Deşi acest fragment se referă la un conflict istoric precis, momentul desfăşurării acestui război „global”, chiar după darea Ţării Promise lui Avram, îi conferă acestui eveniment o semnificaţie spirituală deosebită.

Faptul că au fost implicate atât de multe popoare din ţara Canaan sugerează că miza acestui conflict era suveranitatea asupra ţării. În mod ciudat, tabăra lui Avram, adevăratul posesor al ţării, este singura forţă care rămâne în afara conflictului, cel puţin la început.

Motivul pentru care Avram a ales să rămână neutru este că, din perspectiva lui, Ţara Promisă nu trebuia obţinută prin forţa armelor sau prin înţelepciunea strategiilor politice. Regatul lui Avram era un dar de la Dumnezeu. Singurul motiv pentru care Avram avea să intervină este soarta nepotului său Lot, luat prizonier în timpului bătăliilor (Geneza 14:12,13).

„Avraam […] nu păstrase amintiri neplăcute despre lipsa de recunoştinţă a lui Lot. I s-a trezit toată afecţiunea sa pentru Lot şi s-a hotărât să-l salveze. Căutând mai întâi sfatul divin, Avraam s-a pregătit de război” (Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 135).

Dar Avram nu înfruntă întreaga coaliţie. În ceea ce trebuie să fi fost o operaţiune rapidă şi nocturnă cu un efectiv mic de luptători, el a atacat doar tabăra unde Lot era ţinut prizonier. Lot este salvat şi, împreună cu el, şi regele Sodomei. Astfel, acest credincios om al lui Dumnezeu a manifestat şi mare curaj, şi tărie sufletească. Nu este de mirare că influenţa lui în zonă a crescut şi oamenii au văzut ce fel de om era, aflând mai multe despre Dumnezeul pe care el Îl slujea.

Ce influenţă au faptele noastre asupra celorlalţi? Ce mesaj transmitem despre credinţa noastră prin ceea ce facem?

5. Cine era Melhisedec? De ce Avram şi-a dat zecimea acestui preot care apare din senin?; Geneza 14:18-24; Evrei 7:1-10

Apariţia neaşteptată a misteriosului Melhisedec nu este de neînţeles. După ce a primit mulţumirile din partea regilor canaaniţi, acum Avram este cel care îi mulţumeşte acestui preot, o recunoştinţă manifestată prin zecimea pe care i-a oferit-o. Melhisedec venea din cetatea Salem, care înseamnă „pace”, un mesaj nimerit după tulburarea produsă de război. Unul dintre componentele numelui lui Melhisedec, tsedek, „dreptate”, apare în contrast cu numele regelui Sodomei, Bera („în rău”, „în răutate”), şi al Gomorei, Birşa („în nelegiuire”), acestea fiind probabil porecle provenite din comportamentul lor (Geneza 14:2).

Melhisedec apare după răsturnarea situaţiei de violenţă şi răutate, reprezentate de ceilalţi regi canaaniţi. Acest pasaj mai conţine şi prima menţionare în Biblie a cuvântului „preot” (Geneza 14:18). Asocierea lui Melhisedec cu Dumnezeul cel Preaînalt (Geneza 14:18), pe care Avram Îl invocă drept propriul lui Dumnezeu (Geneza 14:22), arată clar că Avram l-a considerat pe Melhisedec preot al Dumnezeului pe care el Îl slujea. Totuşi, Melhisedec nu trebuie identificat cu Hristos. El era reprezentantul lui Dumnezeu printre oamenii din acea vreme (vezi Comentariile lui Ellen G. White, Comentariul Biblic Adventist, vol. 1, pp. 1092, 1093). Melhisedec oficiază, într-adevăr, ca un preot şi îl serveşte pe Avram cu „pâine şi vin”, o asociere din care deseori se subînţelege utilizarea mustului – suc de struguri proaspăt stors (Deuteronomul 7:13; 2 Cronici 31:5) – şi care reapare în contextul oferirii zecimii (Deuteronomul 14:23). În plus, el îl binecuvântează pe Avram (Geneza 14:19).

Pe de altă parte, Avram „i-a dat zeciuială din toate” (Geneza 14:20) ca răspuns faţă de Dumnezeul Creator, „Ziditorul cerului şi al pământului” (Geneza 14:19). Acest titlu face trimitere la începutul pasajului despre crearea lumii (Geneza 1:1), unde expresia „cerurile şi pământul” înseamnă totalitate, toate, tot. Ca atare, zecimea este înţeleasă ca o expresie a recunoştinţei faţă de Creator, care deţine toate lucrurile (Evrei 7:2-6; compară cu Geneza 28:22). În mod paradoxal, închinătorul vede zecimea nu ca pe un dar făcut lui Dumnezeu, ci ca pe un dar de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ne dă totul, de fapt.

De ce actul înapoierii zecimii este un indicator puternic al credinţei, precum şi un act care întăreşte credinţa?

Citeşte capitolul 12, „Avraam în Canaan”, din cartea Patriarhi şi profeţi, de Ellen G. White.

„Biserica lui Hristos trebuie să fie o binecuvântare, iar membrii ei sunt binecuvântaţi atunci când sunt o binecuvântare pentru alţii. Scopul pentru care Dumnezeu Şi-a ales un popor înaintea lumii nu a fost doar ca să îi poată înfia pe cei din acest popor ca fii şi fiice ale Sale, ci ca, prin ei, El să poată oferi lumii binecuvântările revelaţiei divine. […]

Ori de câte ori îi binecuvântează pe copiii Săi cu lumină şi adevăr, Dumnezeu nu îi binecuvântează doar ca ei să aibă darul vieţii veşnice, ci şi ca toţi din jurul lor să fie luminaţi spiritual. […] «Voi sunteţi sarea pământului.» Când îi face pe copiii Lui să fie sare, Dumnezeu nu îi face doar ca ei să trăiască, ci ca să fie nişte mijloace prin care alţii să trăiască. […]

Străluciţi voi ca pietre vii în zidirea lui Dumnezeu? […] Nu vom avea o religie autentică dacă aceasta nu exercită o influenţă dominantă asupra noastră în îndeplinirea oricărei îndatoriri. Ar trebui să avem o evlavie practică pe care să o împletim cu activitatea noastră de zi cu zi. Harul transformator al lui Hristos ar trebui să fie în inima noastră. Avem nevoie de mult mai puţin din eul nostru şi de mai mult din Isus” (Ellen G. White, Reflecting Christ, p. 205).

STUDIU LA RÂND – BIBLIA ŞI CARTEA EVANGHELIZARE

Biblia: Leviticul 11-17
1. Care erau cele trei criterii ca un animal să poată fi consumat de copiii lui Israel?
2. Cât dura carantinarea unui israelit suspectat de o leziune de lepră?
3. Cum se folosea isopul la curăţirea leprosului?
4. Ce reprezenta sângele şi de ce era interzis consumul lui în Israel?

Evanghelizare, Secţiunea 19, subcapitolul „Darul culturii şi al bunătăţii”
5. Ce calităţi vor spori de o sută de ori capacitatea unui lucrător de a fi folositor?

Aici puteţi citi cartea Evanghelizare de Ellen G. White.
De aici puteţi descărca cartea Evanghelizare.pdf

Ştirile de Sabat (video) pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet: Biserica Adventistă – Zona Muntenia, meniul „Noutăţi”, categoria „Info Muntenia”, sau de pe YouTube canalul: „Conferinta Muntenia – Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea”, meniul: Videoclipuri.

Veştile misionare video pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet a Departamentului „Şcolii de Sabat” meniul: Videoclipuri.

Comentarii pentru zecimi şi daruri (video) pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet a „Departamentului Isprăvnicie” meniul: Videoclipuri.

Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei lecţii din trimestru!