Israel în Egipt

Geneza redă ultimii ani ai vieţii lui Iacov împreună cu Iosif. Îl vedem pe Iacov (Israel) cum părăseşte Canaanul (Geneza 46) ca să se stabilească în Egipt (Geneza 47), unde va muri (Geneza 49:29-50:21). Totuşi, chiar şi în acest cadru egiptean, perspectiva Ţării Promise încă se întrevede într-o bună măsură (Geneza 50:22-26).

De îndată ce soseşte în Egipt, Iacov îl binecuvântează pe faraon (Geneza 47:7-10), împlinind astfel (parţial, desigur) făgăduinţa făcută lui Avraam că va fi o binecuvântare pentru toate familiile pământului (Geneza 12:3). Mai târziu, de pe patul de moarte, Iacov îi binecuvântează pe fiii lui Iosif (Geneza 48). Iacov îi binecuvântează şi pe copiii lui (Geneza 49:1-28) şi face nişte preziceri impresionante cu privire la fiecare dintre ei în contextul celor 12 seminţii ale lui Israel (Geneza 49:1-27).

Totuşi, faptul că urmaşii lui Israel „locuiesc” în exil în Egipt, ca străini, este în dezacord cu speranţa privitoare la Ţara Promisă. Şi, deşi cartea Geneza se termină cu urmaşii lui Israel locuind în Egipt, câteva dintre ultimele cuvinte ale lui Iacov trimit spre un alt loc: „Eu am să mor! Dar Dumnezeu vă va cerceta şi vă va face să vă suiţi din ţara aceasta în ţara pe care a jurat că o va da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov” (Geneza 50:24).

1. Citeşte Geneza 46. Care este semnificaţia plecării lui Iacov din Canaan?

Când îşi părăseşte locul şederii din Canaan, Iacov este plin de speranţă. Asigurarea că nu va mai suferi de foame şi vestea bună că Iosif este în viaţă trebuie să îi fi dat impulsul de care avea nevoie ca să plece din Ţara Promisă.

Plecarea lui Iacov ne trimite cu gândul la experienţa lui Avraam, deşi, în cazul acestuia, el se îndrepta spre Ţara Promisă. Iacov aude aceeaşi promisiune pe care a auzit-o Avraam de la Dumnezeu, şi anume că Dumnezeu îl va face să ajungă „un neam mare” (Geneza 46:3; compară cu Geneza 12:2). Chemarea pe care o face Dumnezeu aici ne reaminteşte de legământul Său cu Avraam; în ambele ocazii, Dumnezeu foloseşte aceleaşi cuvinte încurajatoare: „Nu te teme.” (Geneza 46:3; compară cu Geneza 15:1), care poartă în ele perspectiva unui viitor glorios.

Lista cuprinzătoare cu numele copiilor lui Israel care au mers în Egipt, inclusiv cu fiicele sale (Geneza 46:7), reaminteşte de promisiunea făcută de Dumnezeu lui Avraam că va avea urmaşi chiar pe când el încă nu avea copii. Numărul „şaptezeci” (inclusiv Iacov, Iosif şi cei doi fii ai acestuia) exprimă ideea de totalitate. „Tot Israelul” merge în Egipt. Un alt aspect semnificativ este şi faptul că numărul 70 corespunde cu numărul de „neamuri” (Geneza 10), sugerând că şi destinul tuturor popoarelor este în joc odată cu plecarea lui Iacov.

Acest adevăr va deveni şi mai evident, însă mulţi ani mai târziu, după evenimentul de la cruce şi după dezvăluirea deplină a planului de mântuire, care, bineînţeles, era valabil pentru toată omenirea, din orice loc, nu doar pentru copiii lui Avraam.

Cu alte cuvinte, oricât de interesante ar fi întâmplările legate de această familie, de sămânţa lui Avraam, şi oricare ar fi lecţiile spirituale pe care le putem extrage din ele, aceste relatări se găsesc în Cuvântul lui Dumnezeu pentru că ele fac parte din istoria mântuirii; ele fac parte din planul lui Dumnezeu de a-i răscumpăra pe cât mai mulţi oameni posibil de pe această planetă căzută.

„În adevăr, nu este nicio deosebire între iudeu şi grec, căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit” (Romani 10:12,13). Ce spune Pavel aici în legătură cu universalitatea Evangheliei? Mai important, ce ne spun aceste cuvinte în legătură cu ceea ce ar trebui să facem noi, ca biserică, pentru a contribui la răspândirea Evangheliei?

În ciuda a ceea ce i s-a spus lui Iacov despre Iosif, şi anume că este în viaţă în Egipt, Domnul i-a mai dat „o vedenie noaptea” (Geneza 46:2) în care i-a poruncit să plece. Iacov pleacă din Ţara Promisă pentru ca, dintre toate locurile, să meargă în Egipt – care mai târziu este asociat cu unul din locurile în care poporul lui Dumnezeu nu vrea să meargă (Deuteronomul 17:16).

2. Citeşte Geneza 47. Ce adevăruri şi principii pentru viaţa creştină găsim aici?

„Recunoştinţa faţă de prim-ministrul său l-ar fi putut face pe monarh să-i onoreze dându-le poziţii de stat, dar Iosif, credincios adorării lui Iehova, a căutat să-i salveze pe fraţii lui de ispitele la care ar fi fost supuşi la curtea păgână; de aceea i-a sfătuit ca, atunci când vor fi întrebaţi de împărat, să-i spună în mod deschis adevărata lor ocupaţie. Fiii lui Iacov au urmat acest sfat, având grijă, de asemenea, să spună că ei au venit să locuiască o vreme în ţară, nu să rămână acolo” (Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 233).

Foarte înţelept, nici faraonul nu îi încurajează pe aceşti rezidenţi temporari să devină nişte cerşetori, trăind de pe urma generozităţii gazdei lor. El se interesează de îndeletnicirile lor (Geneza 47:3) ca ei să se adapteze cât mai bine în noul mediu de viaţă. De asemenea, el este doritor să folosească cunoştinţele lor şi chiar sugerează să fie puşi „în fruntea turmelor ” (Geneza 47:6).

Apoi, cu toate că Iacov, veneticul, este cel inferior, străin, el stă înaintea conducătorului ţării şi, aşa cum textul spune, „a binecuvântat pe Faraon” (Geneza 47:7). El, umilul străin, este cel care îl binecuvântează pe faraon, puternicul conducător al Egiptului? Cum aşa?

Verbul ‘amad lifnei, „înfăţişat înaintea” (Geneza 47:7), este folosit de obicei în contexte preoţeşti (Leviticul 14:11). Dacă ne gândim că în Egiptul antic faraonul avea statutul de preot cu cel mai înalt rang, aceasta înseamnă că, din punct de vedere spiritual, Iacov este superior celui mai mare preot al Egiptului, superior şi faraonului însuşi.

Oricare ar fi statutul nostru, ce ar trebui să însemne pentru noi faptul că suntem „o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Si l-a câştigat ca să fie al Lui” (1 Petru 2:9) în ce priveşte modul în care îi tratăm pe ceilalţi? Ce responsabilităţi aşază credinţa pe umerii noştri sau ai persoanelor plecate la muncă în străinătate?

Pe măsură ce i se apropie clipa morţii, Iacov îşi aduce aminte de întoarcerea lui de odinioară la Betel (Geneza 35:1-15), când Dumnezeu Şi-a reînnoit promisiunea că va da ţara aceea seminţei lui „ca s-o stăpânească pentru totdeauna” (Geneza 48:4), promisiune care i-a fost făcută şi lui Avraam (Geneza 17:8). Gândul la făgăduinţa privind Ţara Promisă este un gând încurajator care îi hrăneşte speranţa atunci când simte că se apropie de mormânt. În acest context, Iacov se adresează celor doi fii ai lui Iosif, născuţi în Egipt, şi îi binecuvântează, dar face acest lucru în contextul făgăduinţei cu privire la sămânţa lui.

3. Citeşte Geneza 48. De ce Iacov îi binecuvântează pe cei doi fii ai lui Iosif, dar nu şi pe ceilalţi nepoţi ai lui?

Cei doi fii ai lui Iosif, Manase şi Efraim, sunt singurii nepoţi pe care Iacov i-a binecuvântat. Astfel, ei sunt ridicaţi de la statutul de nepoţi la cel de fii (Geneza 48:5). Deşi sugerează o superioritate a celui de-al doilea (Efraim) faţă de primul (Manase), binecuvântarea lui Iacov îl priveşte în fond pe Iosif (Geneza 48:15).

Vedem aici o mărturie personală despre credincioşia lui Dumnezeu din trecut şi promisiunea Sa pentru viitor. Iacov face referire la Dumnezeul lui Avraam şi Isaac (Geneza 48:15), care le-a oferit hrană şi ocrotire. Este acelaşi Dumnezeu care „m-a izbăvit de orice rău”, declară Iacov (Geneza 48:16), făcând referire şi la „Dumnezeul din Betel” (Geneza 31:13), cu care s-a luptat (Geneza 32:29) şi care i-a schimbat numele din Iacov în Israel (Geneza 32:26-29).

Prin faptul că menţionează toate aceste experienţe, în care Dumnezeu a schimbat răul în bine, Iacov îşi exprimă speranţa că Dumnezeu nu doar că va avea grijă de viaţa nepoţilor săi în prezent, exact cum a făcut cu el şi cu Iosif, dar se gândeşte şi la viitor, când urmaşii lui se vor întoarce în Canaan. Speranţa aceasta se vede clar din aluzia la Sihem (Geneza 48:22), care nu este doar o bucată de pământ pe care el o cumpărase (Geneza 33:19), ci şi un loc unde vor fi îngropate oasele lui Iosif (Iosua 24:32) şi unde ţara va fi împărţită între seminţiile lui Israel (Iosua 24:1). Cu toate câte s-au întâmplat, Iacov a păstrat în minte făgăduinţele lui Dumnezeu, care a zis că prin intermediul acestei familii „toate familiile pământului vor fi binecuvântate” (Geneza 12:3).

Citeşte Faptele apostolilor 3:25,26. Potrivit lui Petru, cum s-a împlinit această făgăduinţă din Geneza 12:3? Cum am primit noi înşine această binecuvântare?

4. Care este semnificaţia spirituală a faptului că Iacov îi binecuvântează pe fiii lui? Geneza 49:1-28

Dincolo de profeţiile cu privire la viitorul apropiat al seminţiilor lui Israel, Iacov Îl vede pe Mesia şi speranţa supremă a mântuirii. Această speranţă se întrezăreşte deja din primele cuvinte ale lui Iacov: „în vremurile care vor veni” (Geneza 49:1), o expresie tehnică ce se referă la venirea Împăratului mesianic (Isaia 2:2 – „scurgerea vremurilor”; Daniel 10:14 – „vremurile de apoi”).

Apoi, textul parcurge arborele genealogic din viitor al fiecăruia dintre aceşti bărbaţi. Nu, nu e vorba de predestinaţie, ca şi când Dumnezeu a intenţionat ca fiecare dintre ei să se confrunte cu ce s-a confruntat, ci mai degrabă Iacov exprimă ceea ce avea să aducă cu sine caracterul lor şi al copiilor lor. De exemplu, faptul că Dumnezeu ştie că cineva va omorî un om nevinovat este radical diferit de faptul că Dumnezeu vrea ca ucigaşul să comită un asemenea act.

5. Ce profeţie este exprimată în pasajul următor şi de ce este importantă? Geneza 49:8-12

Dincolo de liberul-arbitru al omului, Dumnezeu cunoaşte viitorul şi El a stabilit că din luda Se va trage Mesia. luda (Geneza 49:8-12), care este reprezentat de un leu (Geneza 49:9), înseamnă regalitate şi laudă. Din luda se va naşte împăratul David, dar şi Silo, adică cel care va aduce şalom, „pace” (Isaia 9:6,7), şi de care „vor asculta popoarele” (Geneza 49:10).

Evreii consideră de mult acest text o profeţie mesianică – o profeţie care Îl indică pe Mesia care avea să vină – şi chiar şi creştinii l-au văzut ca pe un text arătând spre Isus. „Si de El vor asculta popoarele” (Geneza 49:10) este un posibil text premergător al făgăduinţei din Noul Testament: „în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi” (Filipeni 2:10).

Ellen G. White a scris: „Leul, regele pădurii, este un simbol potrivit al acestei seminţii din care au ieşit David şi Fiul lui David, Silo, adevăratul «Leu din seminţia lui luda», căruia l se vor închina, în cele din urmă, toate puterile şi Îi vor aduce închinare toate popoarele” (Patriarhi şi profeţi, p. 236).

De ce ar trebui să-I aducem închinare lui Isus acum, chiar înainte ca toate popoarele să I se închine?

6. Ce teme aducătoare de speranţă se găsesc în finalul cărţii Geneza? Geneza 49:29-50:21

Finalul cărţii Geneza prezintă trei evenimente care insuflă speranţă. În primul rând, este speranţa că Israel se va întoarce în Ţara Promisă. Moise, autorul cărţii, descrie moartea şi îngroparea lui Iacov şi pe cele ale lui Iosif ca nişte evenimente care arată spre Ţara Promisă. Imediat după binecuvântarea şi după profeţia cu privire la cele „douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Geneza 49:28), Iacov se gândeşte la moartea lui şi le dă fiilor săi însărcinarea să-l îngroape în Canaan, în peştera Macpela, unde a fost înmormântată Sara (Geneza 49:2931). Pasajul care descrie procesiunea funerară înspre Canaan prevesteşte ieşirea din Egipt, secole mai târziu.

În al doilea rând, este speranţa că Dumnezeu va transforma răul în bine. După moartea şi îngroparea lui Iacov, fraţii lui Iosif sunt îngrijoraţi cu privire la viitorul lor. Le este teamă ca nu cumva Iosif să se răzbune pe ei acum. Ei merg la Iosif şi se pleacă înaintea lui, gata să devină robii lui (Geneza 50:18), o scenă care ne reaminteşte de visele profetice ale lui Iosif. Iosif îi asigură din nou şi le spune să fie „fără teamă” (Geneza 50:19), o expresie care se referă la viitor (Geneza 15:1); pentru că, deşi ei s-au gândit să-i facă rău, „Dumnezeu a schimbat răul în bine” (Geneza 50:20) şi a orientat cursul evenimentelor către salvare (Geneza 50:19-21; compară cu Geneza 45:5,7-9). Cu alte cuvinte, chiar şi în ciuda atâtor greşeli umane, providenţa lui Dumnezeu va domina.

În al treilea rând, este speranţa că Dumnezeu va salva omenirea căzută. Relatarea morţii lui Iosif din ultimul verset din Geneza nu se rezumă la moartea lui. În mod ciudat, Iosif nu le porunceşte să îi îngroape oasele. În schimb, el le spune: „Când vă va cerceta Dumnezeu, să luaţi şi oasele mele de aici” (Geneza 50:25), lucru pe care ei l-au făcut, ani mai târziu, în semn de ascultare neşovăitoare de aceste cuvinte (vezi Exodul 13:19). În cele din urmă, speranţa Ţării Promise, a Canaanului, este un simbol, un precursor, al speranţei supreme de mântuire, de restaurare, a unui nou Ierusalim într-un cer nou şi pe un pământ nou – speranţa supremă a noastră, a tuturor, o nădejde împlinită prin moartea lui Silo.

Sâmbătă, 25 iunie, este Ziua Lucrării în Penitenciare. Cum ai putea aduce speranţă persoanelor private de libertate? Cere sugestii de la voluntarii ASUP, de la pastorul tău sau contactează coordonatorul ASUP de la Conferinţă (vezi site-ul asup.ro).

Citeşte capitolul 21, „Iosif şi fraţii săi”, din cartea Patriarhi şi profeţi, de Ellen G. White.

„Viaţa lui Iosif este o ilustrare a vieţii lui Hristos. Invidia a fost cea care i-a determinat pe fraţii lui Iosif să-l vândă ca sclav; ei sperau să-l împiedice astfel să ajungă mai mare decât ei. După ce el a fost dus în Egipt, lor le plăcea să creadă că nu aveau să mai fie deranjaţi de visele lui şi că au înlăturat toate posibilităţile ca ele să se împlinească. Dar acţiunile lor au fost anihilate de Dumnezeu, făcând să aibă loc exact lucrul pe care voiau să-l împiedice. La fel, şi preoţii şi mai-marii iudeilor erau invidioşi pe Hristos, temându-se că El va abate atenţia poporului de la ei. L-au omorât pentru a-L împiedica să devină împărat, dar, în felul acesta, au făcut să aibă loc tocmai ceea ce nu doreau.

Iosif, prin intermediul robiei în Egipt, a devenit un salvator pentru familia tatălui său. Totuşi, acest fapt nu i-a absolvit de vină pe fraţii lui. La fel, crucificarea Lui de către vrăjmaşii Săi L-a făcut pe Hristos Răscumpărătorul omenirii, Mântuitorul omenirii căzute, Conducătorul întregii lumi; dar crima ucigaşilor Săi a fost tot atât de odioasă ca şi când mâna providenţei lui Dumnezeu nu ar fi avut sub control evenimentele, ca ele să fie spre slava Sa şi spre binele omului.

După cum Iosif a fost vândut păgânilor de către propriii fraţi, la fel şi Hristos a fost vândut în mâinile celor mai înverşunaţi vrăjmaşi ai Săi de către unul dintre ucenici” (Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, pp. 239, 240).

STUDIU LA RÂND – BIBLIA ŞI CARTEA EVANGHELIZARE

Biblia: Numeri 33 – Deuteronomul 3
1. Câţi ani a trăit Aaron şi unde a murit?
2. Câte cetăţi de scăpare erau în Israel şi cum erau distribuite?
3. Din ce cauză S-a mâniat Domnul pe Moise?
4. Ce lungime avea patul lui Og şi din ce era făcut?

Evanghelizare, Secţiunea 19, subcapitolul „Păstrarea unui standard moral înalt”
5. E posibil ca oamenii să fie convertiţi de către un pastor neconvertit? Cum?

Aici puteţi citi cartea Evanghelizare de Ellen G. White.
De aici puteţi descărca cartea Evanghelizare.pdf

Ştirile de Sabat (video) pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet: Biserica Adventistă – Zona Muntenia, meniul „Noutăţi”, categoria „Info Muntenia”, sau de pe YouTube canalul: „Conferinta Muntenia – Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea”, meniul: Videoclipuri.

Veştile misionare video pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet a Departamentului „Şcolii de Sabat” meniul: Videoclipuri.

Comentarii pentru zecimi şi daruri (video) pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet a „Departamentului Isprăvnicie” meniul: Videoclipuri.

Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei lecţii din trimestru!