Cu Isus zi de zi

Domnul Isus a fost un mare învăţător, însă nu a întemeiat nicio şcoală de teologie sau de filosofie. Scopul Său a fost „să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). El a venit să descopere caracterul lui Dumnezeu, iar momentul culminant al acestei descoperiri a fost moartea Sa pe cruce. Prin ea, El a arătat omenirii şi lumilor necăzute cum este Dumnezeu de fapt şi a plătit pedeapsa pentru păcat astfel încât oamenii, în ciuda naturii lor căzute, să poată fi mântuiţi.

Astfel, El a adus la existenţă o comunitate a oamenilor răscumpăraţi, a celor mântuiţi prin jertfa Sa, care aleg ca model viaţa şi învăţăturile Sale.

Chemarea de a face parte din această comunitate nu este o chemare la un statut privilegiat în viaţă, ci la un devotament absolut faţă de Hristos. Cuvintele Lui sunt lege pentru ucenicul creştin. Dorinţele Lui devin ţelul ucenicului creştin. Nici perfecţiunea doctrinală şi nici faptele de bunătate nu pot lua locul devotamentului total faţă de El şi faţă de voinţa Sa.

Ucenicia, care este rodul locuirii lăuntrice a lui Hristos, impune o serie de cerinţe obligatorii. Nu sunt permise nicio concurenţă şi nici un substitut.

Din cele peste optzeci de referiri din evanghelii la farisei, aproximativ a patra parte se găsesc în Evanghelia după Luca. Fariseii erau cunoscuţi pentru conservatorismul lor în ce priveşte doctrina, spre deosebire de saduchei, care erau cunoscuţi pentru ideile lor liberale. Fariseii erau de multe ori legalişti şi, deşi afirmau că ei cred în har, susţineau mântuirea prin păzirea Legii.

1. Cu privire la ce ne avertizează Domnul Isus şi cum se aplică astăzi acest principiu? Cum putem să ne ferim de aceste lucruri? Luca 11:37-54

Din analiza vaiurilor (Luca 11:42-54) rostite la adresa fariseilor şi a cărturarilor, reiese valabilitatea chemării la religia adevărată pentru toate generaţiile, inclusiv pentru a noastră.

De exemplu, aducerea zecimii, care ar trebui să fie o expresie a recunoştinţei pentru purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu poate lua locul cerinţei elementare de dragoste şi de dreptate în relaţiile cu ceilalţi (vers. 42).

Aceia care neglijează dreptatea şi dragostea de Dumnezeu iubesc în schimb „scaunele dintâi la sinagogi” (vers. 42, 43). Iată ce înseamnă să pierzi din vedere adevăratul scop al religiei! Domnul Isus a avertizat şi cu privire la faptul că aceia care pun semnul egal între religia adevărată şi ritualuri sunt la fel de necuraţi ca aceia care se ating de un mort (Luca 11:44; vezi şi Numeri 19:16). Cât de uşor este să confundăm lucrurile obişnuite cu lucrurile sfinte!

De asemenea, El a rostit un vai la adresa experţilor în Lege care se foloseau de educaţia şi de experienţa lor pentru a pune poveri insuportabile pe umerii altora, în vreme ce ei „nici măcar cu unul din degetele ” nu se atingeau de ele (Luca 11:46).

Fariseii îi onorau pe profeţii morţi, dar se împotriveau profeţilor în viaţă. Chiar când le vorbea Isus, unii dintre ei puneau la cale uciderea Fiului lui Dumnezeu. Important este nu să-i onorăm pe profeţi, ci să luăm aminte la mesajul lor despre dragoste, milă şi judecată.

Ultimul vai este teribil. Cei cărora li se încredinţase cheia Împărăţiei lui Dumnezeu nu fuseseră credincioşi misiunii lor. În loc să întrebuinţeze cheia cu înţelepciune ei au folosit-o pentru a-i împiedica pe oameni să intre.

„Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă!” (Apocalipsa 14:7) este prima dintre soliile celor trei îngeri, fundamentală pentru viaţa şi credinţa adventiştilor de ziua a şaptea. A te teme de Dumnezeu nu înseamnă să-ţi fie frică de El, aşa cum cred mulţi, ci înseamnă să înţelegi cine este El şi ce vrea El de la noi. Este un act de credinţă care implică devotamentul total faţă de El. Dumnezeu devine astfel singurul care ne defineşte şi ne conduce viaţa – gândurile, acţiunile, relaţiile şi destinul. Ucenicia clădită pe o astfel de „teamă” este de neclintit.

2. Citeşte Luca 12:4-12. De cine spune Domnul Isus să ne temem?

Pasajul ne arată de cine să ne temem şi de cine să nu ne temem. Nu avem motive să ne fie frică de forţele care ne pot distruge trupul în lumea aceasta. Dimpotrivă, îndemnul este să ne temem de Dumnezeu şi să ascultăm de El fiindcă destinul nostru veşnic se află în mâinile Sale. Să nu uităm că Dumnezeu – care nu uită de vrăbii (Luca 12:6) şi care ne ştie numărul perilor din cap (vers. 7) – este iubitor şi atent; fiecare dintre noi are o valoare infinită în ochii Săi. Dacă avem această convingere, câte dintre temerile noastre pământeşti ar trebui să dispară?

3. Citeşte Luca 12:13-21. Cu privire la ce ne avertizează aici Domnul Isus?

Domnul Isus refuză să intervină în cearta dintre doi fraţi pentru moştenire, dar profită de ocazie pentru a sublinia relevanţa poruncii a zecea (Exodul 20:17) şi pentru a scoate la lumină un adevăr veşnic: viaţa nu stă în numărul posesiunilor (Luca 12:15). Nebunul bogat trăia singur în lumea lui. Nimic altceva nu mai conta pentru el. Cât de atenţi trebuie să fim să nu cădem în această capcană! Lucrul acesta este cu atât mai important pentru aceia care au fost binecuvântaţi cu bunuri materiale din belşug.

Cu toţii ne bucurăm de lucrurile materiale, dar gândeşte-te cât de mică este în realitate satisfacţia pe care ne-o oferă, din perspectiva veşniciei. Atunci de ce cădem atât de uşor în greşeala cu privire la care Isus ne avertizează prin pilda cu omul căruia i-a rodit ţarina?

„Vigilenţa şi credincioşia au fost cerute de la urmaşii lui Hristos din toate timpurile, însă acum, când stăm chiar pe pragul lumii veşnice, cu atâtea adevăruri preţioase pe care le deţinem, având o lumină atât de mare şi o lucrare atât de importantă, trebuie să ne dublăm eforturile.” – Ellen G. White, Mărturii, vol. 5, pp. 460, 461

4. Citeşte Luca 12:35-53 şi arată pe scurt ce înseamnă aceste versete pentru tine, mai ales dacă aştepţi revenirea Domnului Isus de mult timp.

Creştinii nu îşi pot permite să fie neglijenţi sau apatici. Certitudinea revenirii Sale în orice clipă ar trebui să ne determine să avem mereu „mijlocul încins şi făcliile aprinse”. Speranţa aceasta ar trebui să fie forţa motrice a vieţii şi a activităţii noastre, a pregătirii şi a credincioşiei noastre. Credincioşia în împlinirea voii Sale pe pământ şi pregătirea pentru a ne întâlni cu El în pace sunt cele două calităţi care îi deosebesc pe robii buni de robii răi.

Orice neglijare a credincioşiei sub pretextul că „Stăpânul meu zăboveşte să vină” (Luca 12:45) ne aşază sub judecata aspră a lui Dumnezeu (vers. 45-48). Cu cât este mai mare privilegiul, cu atât este mai mare şi răspunderea şi cu atât mai mult se aşteaptă de la cei cărora li s-a dat mult (vers. 48).

Sentinţa rostită de profetul din vechime: „Vai de cei ce trăiesc fără grijă în Sion” (Amos 6:1) pare a se reflecta în avertizarea dată de Hristos, potrivit căreia ucenicia creştină nu este o viaţă de relaxare. Pavel arată că viaţa creştină înseamnă luptă spirituală (Efeseni 6:12). Fiecare creştin este implicat în conflictul cosmic dintre Hristos şi Satana, iar jertfa Sa delimitează clar cele două tabere. Numai prin credinţa neîntreruptă în Hristos putem obţine biruinţa finală.

„Cui i s-a dat mult, i se va cere mult şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult” (Luca 12:48). Ce ar trebui să însemne aceste cuvinte pentru noi, ca adventişti de ziua a şaptea?

Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt au conceput planul de mântuire în consfătuirea lor din veşnicie, „înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1:4). Aceasta înseamnă că Dumnezeu a avut un plan pentru salvarea acestei lumi încă înainte de crearea primului om şi, desigur, înainte de păcătuirea primilor oameni. Planul gravita în jurul jertfei lui Hristos, iar vestea bună a jertfei Sale trebuie răspândită în toată lumea. Răspunderea de a da această mărturie îi revine fiecărui creştin.

„Îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului” (Faptele 1:8). Însărcinarea finală dată de Isus subliniază importanţa pe care a dat-o rolului de martori al urmaşilor Săi.

5. Ce lecţii trebuie să înveţe martorii Domnului Hristos din parabola semănătorului şi a solului? Notează ideile. Luca 8:4-15

6. Care este răsplata martorului creştin şi când o va primi? Luca 18:28-30

7. Ce ne învaţă pilda polilor, din Luca 19:11-27, despre credincioşie şi responsabilitate în slujirea ca martori? Notează ideile.

În fiecare dintre aceste pasaje şi în altele, se arată care sunt responsabilităţile şi răsplătirile martorilor lui Hristos. Noi am primit o responsabilitate solemnă, însă, în comparaţie cu ce am primit, cât de mult este ceea ce se cere de la noi?

8. Chiar în timp ce se pregăteau pentru ultima cină, ucenicii se certau pentru statutul de „cel mai mare în Împărăţie”. Cum a reacţionat Domnul Isus la nesăbuinţa lor şi ce idee revoluţionară putem găsi în răspunsul Său? Luca 22:24-27

Răspunsul dat de Domnul Hristos cu privire la conducere este unic în istorie. Faraon, Nebucadneţar, Alexandru cel Mare, Iuliu Cezar şi Ginghis-Han înţelegeau conducerea ca putere şi autoritate asupra altora. Aceasta a fost, în general, concepţia oamenilor despre putere.

„Voi să nu fiţi aşa”, a spus Isus. „Ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai mic şi cel ce cârmuieşte, ca cel ce slujeşte” (Luca 22:26). Prin această afirmaţie, Domnul universului a răsturnat definiţia conducerii: „Oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20:26-28).

În definiţia pe care o dă slujirii şi renunţării la sine (principiile esenţiale ale conducerii Sale), Domnul Isus a introdus o nouă dinamică a relaţiilor dintre oameni: împlinirea nu vine din putere, ci din slujire; conducerea nu îşi trage autoritatea din poziţie, ci din servire; transformarea nu începe cu tronul, ci cu crucea. Ca să trăieşti, trebuie mai întâi „să mori”, să renunţi la tine.

În Luca 9:46-48, este descrisă o ocazie similară în care ucenicii au vrut să ştie cine dintre ei ar fi cel mai mare. Principiile acestei lumi erau adânc întipărite în mintea lor.

Răspunsul Învăţătorului pătrunde în miezul problemei şi atinge unul dintre cele mai sensibile aspecte ale vieţii, în general, şi ale vieţii creştine, în particular. Cuvintele lui Isus, în special partea despre a fi „cel mai mic între voi” (vers. 48), arată că priorităţile lumii sunt complet răsturnate.

În condiţiile în care principiile lumii acesteia sunt atât de contrare învăţăturilor lui Isus, cum vom putea supravieţui dacă vom aplica în viaţa noastră principiile Sale?

„Cine este stăpânul inimii? La cine ne gândim? Despre cine ne place să vorbim? Către cine se îndreaptă sentimentele noastre cele mai calde şi energiile noastre cele mai bune? Dacă suntem ai lui Hristos, gândurile noastre se îndreaptă spre El şi cugetările cele mai plăcute sunt despre El. Tot ce avem şi suntem Îi este consacrat Lui. Tânjim să purtăm chipul Său, să respirăm spiritul Său, să facem voia Sa şi să-I fim plăcuţi în toate lucrurile.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 58

„În viaţa noastră pământească, aşa cum este ea, limitată de păcat, vom găsi în slujire cea mai mare bucurie şi cea mai înaltă educaţie. În starea viitoare, neîncătuşaţi de limitările impuse de firea omenească păcătoasă, tot în slujire vom afla cea mai mare bucurie şi cea mai înaltă educaţie – dând continuu mărturie şi învăţând, prin chiar acest lucru, că „bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri” este „Hristos în voi, nădejdea slavei” (Coloseni 1:27).” – Ellen G. White, Educaţie, p. 309

Întrebări pentru discuţie

1. Ce înseamnă „fariseism” şi de ce trebuie să ne ferim de el?

2. Este uşor să îi luăm în derâdere pe farisei pentru că au pervertit religia. Cum ne putem asigura că, în zelul de a ne apăra credinţa, nu comitem aceeaşi greşeală ca ei? Cum putem rămâne ferm de partea dreptăţii, fără a deveni farisei? Sau cum stabilim ce este drept şi pentru ce merită să luptăm, ferindu-ne să „strecurăm ţânţarul”?

3. Împotriva cui crezi că ar rosti Isus vaiuri în zilele noastre? De ce? Dacă bogăţia nu este rea în sine, atunci de ce suntem avertizaţi cu privire la ea? Pe cine ar numi Isus „nebuni” acum? Poate şi cineva care nu este un om de succes sau bogat să fie un nebun înaintea lui Dumnezeu? De ce?

4. Chiar dacă nu spunem răspicat: „Stăpânul meu zăboveşte să vină” (Luca 12:45), în ce situaţii am putea fi totuşi acuzaţi de această atitudine? Cum putem păstra o atitudine de veghere şi de pregătire pentru venirea Domnului?

5. Care sunt responsabilităţile martorului lui Hristos? Dar răsplătirile?

6. Care este definiţia conducerii creştine? Ce diferenţe sunt între aceasta şi conducerea seculară?