Femeile în Evanghelia după Luca

Evanghelia după Luca este uneori numită „Evanghelia femeilor”, deoarece, mai mult decât celelalte, aminteşte într-un mod deosebit despre grija Domnului Isus faţă de nevoile femeilor (vezi Luca 13:16) şi, de asemenea, despre implicarea lor în lucrarea Sa.

Pe atunci, ca şi în unele culturi din vremea noastră, femeia ajunsese să fie considerată fără însemnătate. Unii iudei de atunci chiar obişnuiau să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru că nu-i crease sclavi, păgâni sau femei. În societatea greacă şi în cea romană, femeile erau tratate şi mai rău. În cultura romană, ajunsese să fie permisă o imoralitate fără limite. De multe ori, bărbatul avea o soţie pentru a-i naşte copii legitimi, care să-i moştenească averile, şi avea concubine pentru satisfacerea plăcerilor sale păcătoase.

În această situaţie, când femeile erau tratate atât de rău, Domnul Isus a venit cu vestea bună că femeile sunt fiicele lui Avraam (vezi Luca 13:16). Cât de fericite trebuie să fi fost femeile din vremea aceea să audă că, prin Isus, ele sunt copii ai lui Dumnezeu şi că, în ochii lui Dumnezeu, au aceeaşi valoare ca bărbaţii! Mesajul de astăzi pentru femeile din toate popoarele a rămas acelaşi: cu toţii, bărbaţi şi femei deopotrivă, suntem una în Hristos Isus.

1. Citeşte despre întâlnirea Elisabetei cu Maria. De unde ştim că ea a înţeles, într-o anumită măsură, marile evenimente care aveau loc? Luca 1:39-45

Numai Luca aminteşte ce reacţie au avut femeile faţă de cea mai mare minune din istoria universului: întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru a îndeplini misiunea răscumpărătoare a Tatălui şi a împlini speranţele mesianice ale poporului Său. Ele nu au înţeles totul, însă cuvintele şi reacţiile lor faţă de aceste evenimente extraordinare ne vorbesc despre credinţa şi uimirea lor în faţa lucrărilor lui Dumnezeu.

2. Ce este de remarcat în „Cântarea Mariei”? Luca 1:46-55

Cuvintele Elisabetei sunt urmate de cele ale Mariei sau de ceea ce se consideră a fi „Cântarea” ei. Maria citează de mai multe ori texte din Vechiul Testament, fapt ce dovedeşte că ea cerceta Scriptura cu asiduitate şi, astfel, ea era potrivită să fie mama lui Isus. Cântarea ei îşi are rădăcinile în Scriptură, dar şi în relaţia ei profundă cu Dumnezeu. Ea reliefează legătura puternică a sufletului ei cu Dumnezeu şi legătura dintre credinţa ei şi speranţa lui Avraam.

3. Ce adevăruri importante sunt scoase la lumină în relatarea despre prorociţa Ana? Luca 2:36-38

Speranţa acestei femei îşi găseşte împlinirea deplină în Isus. Ea recunoaşte minunea şi porneşte neîntârziat în misiunea de a le da vestea despre naşterea Mântuitorului oamenilor care veneau la templu. Ea a devenit astfel prima femeie-evanghelist.

4. Ce minune a făcut Isus pentru văduva din Nain? Luca 7:11-17

Femeia aceasta săracă şi văduvă trecea acum printr-un nou necaz: moartea singurului ei fiu. În drumul către groapă, era însoţită de mulţi care îşi exprimau regretul şi compasiunea. Văduva aceasta, care îşi pierduse singurul fiu şi stătea sub ameninţarea unui viitor nesigur, era întruchiparea durerii şi a disperării.

Însă mulţimea care ieşea din cetate s-a intersectat cu o altă mulţime, care intra în cetate. În fruntea primului alai se afla moartea într-un sicriu; în fruntea celui de-al doilea alai Se afla viaţa, în persoana Creatorului Însuşi. Isus a văzut-o pe văduva copleşită de disperare şi durere, „I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: «Nu plânge!»” Îndemnul acesta nu ar fi avut niciun rost dacă nu ar fi venit din partea Domnului vieţii. În spatele acestei porunci stătea forţa capabilă să îndepărteze cauza plânsului ei: Isus a întins mâna, S-a atins de raclă şi i-a poruncit tânărului să se scoale. Atingerea de un sicriu era considerată întinare ceremonială (Numeri 19:11-13), însă, pentru Isus, mila era mai importantă decât ceremoniile. Împlinirea nevoilor oamenilor era mai importantă decât aderarea la nişte ritualuri.

Cetatea Nain a fost martoră la o mare minune şi a primit un mesaj uimitor: pentru Isus, durerile sufleteşti ale oamenilor – bărbaţi sau femei – sunt la fel de importante. Iar prezenţa Sa ţine piept şi biruieşte puterea morţii.

5. Ce aflăm din Luca 8:41,42,49-56?

Iair era conducătorul sinagogii, cel care se ocupa de serviciile desfăşurate acolo. El alegea în fiecare Sabat persoana care să înalţe rugăciunea, să citească din Scriptură şi să predice. Era un om cu vază, avea o stare materială bună şi autoritate. El îşi iubea fiica şi nu a ezitat să Îi ceară lui Isus să o vindece.

Domnul Isus i l-a redat mamei pe fiul ei mort şi i-a redat-o tatălui pe fiica sa moartă. Ce învăţăm de aici despre puterea lui Dumnezeu? Dar despre capacitatea noastră limitată de a o înţelege (ştiinţa nu ne poate da explicaţii în acest sens)? Cum ne putem forma obiceiul de a ne pune încrederea în puterea şi în bunătatea lui Dumnezeu, indiferent de circumstanţele în care ne găsim?

6. Citeşte Luca 7:36-50. Ce putem învăţa din modul în care şi-a manifestat recunoştinţa femeia aceasta şi din faptul că Isus a acceptat actul ei de credinţă?

Domnul Isus a transformat o masă într-o ocazie de sărbătoare spirituală în care i-a redat demnitatea unei femei păcătoase. Un fariseu, Simon, L-a invitat pe Isus la masă. La un moment dat, a intrat „o femeie păcătoasă din cetate” (vers. 37), care s-a dus direct la Isus, a spart un vas de alabastru cu un parfum foarte scump, I-a uns picioarele cu el şi I le-a spălat cu lacrimile ei.

„Când cazul ei părea fără speranţă în ochii oamenilor, Hristos a văzut în Maria puteri spre bine nedezvoltate. El a văzut însuşiri de caracter mai bune. Planul de răscumpărare a învestit natura umană cu mari posibilităţi, iar în Maria aceste posibilităţi urmau să devină realitate. Prin harul Său, ea a devenit părtaşă la natura divină. […] Maria a fost prima la mormânt după înviere şi prima care L-a proclamat pe Mântuitorul înviat.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, p. 568

7. Cum a apreciat Domnul Isus credinţa femeii care s-a atins de haina Lui pentru a fi vindecată? Luca 8:43-48

Un caz de nefericire totală devine obiectul atenţiei Mântuitorului. Femeia aceasta suferea de doisprezece ani de o boală incurabilă, care o distrusese fizic şi sufleteşte. Speranţa ei a renăscut totuşi în momentul în care „a auzit vorbindu-se despre Isus” (Marcu 5:27).

Nu se spune ce anume auzise despre Isus, dar aflase fără îndoială că El avea grijă de săraci, îi primea pe cei marginalizaţi, Se atingea pe leproşi, transformase apa în vin şi, mai ales, că Îi păsa de oamenii disperaţi ca ea. Totuşi auzirea nu este suficientă, ci trebuie să ducă la credinţă (Romani 10:17). Iar credinţa a condus-o la gestul simplu al atingerii de poala hainei lui Isus – o atingere pornită din credinţă, intenţionată, eficientă şi concentrată pe Isus. Numai o astfel de credinţă poate primi binecuvântarea Dătătorului vieţii: „Credinţa ta te-a mântuit” (Luca 8:48).

Cât de uşor ne este să să-i judecăm pe alţii! Uneori nu spunem nimic, dar, în mintea noastră, îi judecăm şi tot rău facem. Ce putem face pentru a nu-i mai judeca pe alţii, nici măcar în mintea noastră, ştiind că, poate, şi noi am proceda la fel dacă am fi în locul lor?

8. Citeşte Luca 10:38-42. Ce lecţii spirituale importante putem desprinde din această relatare? Vezi şi Luca 8:14.

Ca gazdă, Marta „era împărţită cu multă slujire” şi se îngrijea să le ofere oaspeţilor tot ce avea mai bun. Însă Maria „s-a aşezat jos, la picioarele Domnului, şi asculta cuvintele Lui”. Marta I s-a plâns atunci lui Isus că rămăsese să facă singură toată treaba. El nu a dezaprobat preocuparea ei pentru slujire, dar i-a atras atenţia asupra nevoii de a-şi aşeza mai bine priorităţile. În viaţa de ucenicie, părtăşia cu Dumnezeu este pe primul loc, iar masa de părtăşie mai poate aştepta.

„Cauza lui Hristos are nevoie de lucrători atenţi şi energici. Există un câmp vast pentru cei ca Marta, cu zelul lor în lucrarea religioasă activă. Dar ei trebuie să stea mai întâi împreună cu Maria la picioarele lui Isus. Hărnicia, promptitudinea şi energia să fie sfinţite prin harul lui Hristos; atunci viaţa va fi o putere de neînvins spre bine.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, p. 525

9. Ce ne învaţă textele din Luca 8:1-3; 23:55,56 şi 24:1-12 despre rolul femeilor în lucrarea lui Hristos?

Pe măsură ce lucrarea Sa se extindea, „Isus umbla din cetate în cetate şi din sat în sat şi propovăduia” (Luca 8:1) împreună cu cei doisprezece ucenici care-L însoţeau. Luca notează şi faptul remarcabil că Isus era urmat de un număr de femei cu stare pe care le vindecase şi care fuseseră impresionate de cuvintele Sale: (1) câteva femei vindecate de duhuri rele, printre care şi Maria Magdalena; (2) Ioana, soţia lui Cuza, administratorul lui Irod; (3) Susana şi (4) „multe altele, care-L ajutau cu ce aveau” (vers. 3).

Când ne dăm seama că Domnul Isus a murit pentru fiecare fiinţă umană, înţelegem mai bine că, înaintea lui Dumnezeu toţi oamenii au valoare. Cât de bine se reflectă acest adevăr în atitudinea noastră faţă de ceilalţi? Sau, altfel spus, cum putem abandona orice atitudine de superioritate?

10. Ce lecţii spirituale găsim în pilda cu văduva stăruitoare? Luca 18:1-8

Aici, Isus a arătat compasiune faţă de o văduvă săracă şi lipsită de putere, care stăruia înaintea unui judecător rău şi puternic să-i facă dreptate. Ea era victima nedreptăţii şi a înşelăciunii, dar credea în domnia legii şi a dreptăţii. Însă judecătorul nu se temea de Dumnezeu, nici de oameni şi nu avea de gând să o ajute. Grija faţă de văduve este o cerinţă biblică (Exodul 22:22-24; Psalmii 68:5; Isaia 1:17), dar lui îi făcea plăcere să ignore legea. În ciuda acestui lucru, văduva s-a înarmat cu perseverenţă şi a stăruit până ce judecătorul i-a făcut dreptate.

Pilda aceasta ne învaţă trei lecţii importante: (1) să ne rugăm mereu şi să nu ne descurajăm, (2) rugăciunea are puterea de a schimba chiar şi inima unui judecător rău şi (3) credinţa stăruitoare este triumfătoare. Adevărata credinţă ne spune: Nu te resemna niciodată, nici chiar dacă ar fi să primeşti răspuns „când va veni Fiul omului” (vers. 8).

11. Ce învăţăm din atitudinea văduvei sărace despre adevărata religie? Luca 21:1-4; Marcu 12:41-44.

După ce denunţase ipocrizia şi prefăcătoria cărturarilor şi conducătorilor, Învăţătorul a arătat contrastul izbitor dintre ei şi o văduvă sărmană, pentru a scoate în evidenţă natura adevăratei religii. Isus îi descrisese pe unii dintre ei ca fiind cei care „mâncau” casele văduvelor (Luca 20:47) şi nesocoteau porunca divină de a avea grijă de văduve şi de săraci. Ca şi astăzi, mulţi aduceau daruri numai ca să pară evlavioşi şi le aduceau din surplusul lor. De fapt, ei nu făceau niciun sacrificiu. Isus a îndreptat atenţia ucenicilor spre văduvă ca model al adevăratei religii, fiindcă ea a dat tot ce avea.

Motivaţia conducătorilor religioşi era parada, iar a văduvei, slava lui Dumnezeu şi jertfirea. Forţa care a determinat-o să-şi dea ultimii doi bănuţi a fost dorinţa de a-L recunoaşte pe Dumnezeu ca proprietar a tot ce avea şi dorinţa de a-I sluji cu tot ce avea. Ceea ce contează înaintea ochilor atoatevăzători ai Creatorului nu este ce dăm, ci de ce dăm; nu cât dăm, ci în ce măsură suntem dispuşi la sacrificiu.

Cât sacrifici pentru binele altora şi pentru cauza lui Dumnezeu?

Acela „care Şi-a adus aminte de mama Lui atunci când atârna pe cruce, în agonie, care li S-a arătat femeilor care plângeau şi a făcut din ele mesagerii Săi pentru a duce vestea bună despre Mântuitorul înviat este astăzi cel mai bun prieten al femeii şi este gata să o ajute în toate situaţiile dificile ale vieţii.” – Ellen G. White, Căminul adventist, p. 204

„Domnul are o lucrare pentru femei, tot aşa cum are pentru bărbaţi. Ele îşi pot ocupa locurile în lucrarea Sa în această criză, iar El va lucra prin ele. Dacă sunt pătrunse de simţământul datoriei şi dacă trudesc sub influenţa Duhului Sfânt, ele vor avea stăpânirea de sine necesară pentru această vreme. Mântuitorul va reflecta lumina feţei Sale asupra acestor femei gata să se jertfească şi le va da o putere care o întrece pe cea a bărbaţilor. Ele pot face în familii o lucrare pe care bărbaţii nu o pot face, o lucrare care atinge viaţa lăuntrică. Ele pot veni aproape de inimile acelora la care bărbaţii nu pot ajunge. Munca lor este necesară.” – Ellen G. White, Evanghelizare, p. 464, 465

Întrebări pentru discuţie

1. Care sunt cele trei femei care s-au bucurat de naşterea Domnului Isus? De ce au putut ele să-L recunoască pe Mântuitorul în pruncul cel umil? Ce lecţie învăţăm de la ele?

2. Studiul evidenţiază faptul că Domnul Isus s-a atins în mod intenţionat de sicriul tânărului din Nain, S-a lăsat atins pe poala hainei de femeia cu scurgerea de sânge, nu a fost ofensat când femeia păcătoasă s-a atins de picioarele Lui, în casa lui Simon, leprosul, şi a apucat-o de mână pe fiica lui Iair, care era moartă. De ce crezi că, în aceste cazuri, Domnul Isus nu a ţinut cont de regulile ceremoniale referitoare la atingerea de morţi şi de persoane necurate sau de prejudecăţile altora?

3. Care credeţi că era rolul femeilor care însoţeau grupul Domnului Isus? Cu ce credeţi că se ocupau ele? În ce activităţi de slujire putem remarca astăzi că se implică femeile credincioase?

4. Revizuiţi numele femeilor care au venit în contact cu Domnul Isus şi cu lucrarea Sa, în Evanghelia după Luca. Câte sunt? Ce ne transmite menţionarea lor în această evanghelie?