De la intrarea triumfală la răstignire

Ultima săptămână din viaţa Domnului Isus pe pământ s-a desfăşurat în Ierusalim şi a fost marcată de mai multe evenimente importante: intrarea triumfală, plânsul Său pentru cetatea nepăsătoare, curăţirea templului, uneltirea împotriva Sa, trăirile de la ultima cină şi agonia din Ghetsimani, simulacrul de proces, răstignirea şi, în final, învierea Sa. Nici înainte şi nici după aceea nu a mai fost vreo cetate martoră la o desfăşurare atât de dramatică a istoriei, care a adus la apogeu conflictul dintre bine şi rău, însă numai Isus a înţeles semnificaţia a ceea ce se petrecea.

Isus trecuse de multe ori prin Ierusalim. Matei, Marcu, Luca şi Ioan consemnează cu toţii prezenţa Sa în Ierusalim la vârsta maturităţii şi mai ales în Săptămâna Patimilor. Luca aminteşte mai multe ocazii foarte cunoscute: înfăţişarea pruncului Isus la templu (Luca 2:22-28), dedicarea Sa la vârsta de doisprezece ani (vers. 41-50), a treia ispită, când Diavolul L-a aşezat pe streaşina templului (cap. 4:9-13). Însă atenţia sa, ca şi a celorlalţi evanghelişti, este îndreptată cu precădere spre ceea ce s-a întâmplat în ultima săptămână din lucrarea lui Isus.

Domnul Isus S-a născut în Betleem, a crescut în Nazaret, i-a învăţat pe oameni, a predicat şi a făcut vindecări în Galileea, Samaria, Iudeea şi Pereea. Totuşi o singură cetate a rămas constant în atenţia Sa: Ierusalimul. Domnul Isus „Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim” (Luca 9:51). Intrarea Sa în cetate a marcat cea mai dramatică şi mai importantă săptămână din istoria lumii. Săptămâna aceasta a început cu marşul Său regal şi s-a încheiat cu moartea Sa pe cruce, prin care cei care erau vrăjmaşi au fost „împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Romani 5:10).

1. Imaginează-ţi entuziasmul ucenicilor, care, cu ocazia intrării triumfale a lui Isus în Ierusalim, credeau că El Se va urca pe tronul lui David. Ce lecţie importantă despre falsele aşteptări putem desprinde din această relatare? Luca 19:28-40

La naşterea lui Isus, magii din Răsărit au venit la Ierusalim cu întrebarea răscolitoare: „Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor?” (Matei 2:2). Şi acum, cu câteva zile înainte de răstignire, ucenicii şi mulţimile s-au înghesuit în cetate, iar cerul de deasupra Ierusalimului a răsunat de aclamaţia: „Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului!” (Luca 19:38).

Scena aceasta impresionantă era o împlinire a profeţiei: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe” (Zaharia 9:9). Cu toate acestea, Domnul Isus ştia că acest marş istoric, care a început cu osanale, avea să se termine curând cu evenimentul de pe Golgota, unde avea să rostească acele cuvinte de triumf: „S-a isprăvit!”

Deşi toate s-au împlinit conform planului făcut de Dumnezeu din veşnicie, ucenicii erau atât de înrădăcinaţi în tradiţiile, învăţăturile şi aşteptările vremii şi ale societăţii lor, încât nu au luat deloc în seamă avertizările Sale cu privire la evenimentele acestea şi la însemnătatea lor.

Domnul Hristos le-a vorbit, dar ei nu au ascultat. Sau au ascultat, dar afirmaţiile Sale erau atât de diferite de aşteptările lor, încât, pur şi simplu, nu le-au încăput în minte. Ce putem face pentru a evita greşeala pe care au făcut-o ucenicii?

Primul lucru pe care l-a făcut Isus după intrarea triumfală, când a plâns pentru Ierusalim, a fost să meargă la templu.

2. Citeşte Luca 19:45-48; Matei 21:12-17; Marcu 11:15-19. Ce ar trebui să ne spună aceste relatări ca indivizi şi membrii ai unei biserici, care funcţionează – într-un anumit sens – ca un templu? Efeseni 2:21

Toate cele patru Evanghelii menţionează curăţirea templului. Ioan vorbeşte despre prima ocazie în care Isus a mers la templu după ce Şi-a început lucrarea (Ioan 2:13-25), de Paşti, în anul 28 d.Hr., iar ceilalţi descriu a doua curăţire, de la sfârşitul lucrării Sale, tot de Paşti, în anul 31 d.Hr. Observăm că lucrarea Sa este încadrată de aceste două curăţiri ale templului, fapt ce demonstrează cât de mare grijă a avut pentru sfinţenia templului şi a serviciilor de acolo şi cât de strategic Şi-a afirmat misiunea şi autoritatea Sa mesianică.

Acţiunile Sale de la templu din prima ocazie şi, mai cu seamă, cele din a doua ocazie, cu puţin înainte de moartea Sa, ridică o întrebare interesantă: Deşi ştia că avea să moară în curând, deşi ştia că templul şi serviciile lui aveau să fie desfiinţate în curând, Domnul Isus i-a alungat de acolo pe cei care îl profanau prin negoţul lor. De ce nu a lăsat lucrurile aşa cum erau, dacă, oricum, în curând, templul avea să devină inutil şi, peste câţiva ani, avea să fie dărâmat?

Nu ne este dat răspunsul la această întrebare, dar motivul cel mai probabil este acela că templul mai era totuşi casa lui Dumnezeu, mai era încă locul unde se descoperea planul de mântuire. Templul şi serviciile lui îndeplineau un rol important, deoarece îi ajutau pe evreii credincioşi să înţeleagă cine era Isus şi ce avea să însemne moartea Sa. Templul îi putea ajuta pe mulţi să vadă în Isus pe „Mielul junghiat” (Apocalipsa 13:8).

Pilda vierilor (Luca 20:9-19) ne dă o lecţie despre istoria răscumpărării. În centrul acestei istorii se află Dumnezeu şi dragostea Sa neîntreruptă pentru păcătoşi. Deşi a fost adresată în mod special conducătorilor iudei din vremea Sa („pricepuseră că Isus spusese pilda aceasta împotriva lor” ), ea se aplică şi altora, care, indiferent de epocă sau de biserică, au beneficiat din belşug de dragostea lui Dumnezeu şi de încrederea Sa. De aceea, El este îndreptăţit să aştepte roade pe măsură de la cei cărora le-a încredinţat asemenea responsabilităţi.

3. Citeşte Luca 20:9-19. Cine crezi că se află, în zilele noastre, în pericolul de a face aceleaşi greşeli ca personajele din această parabolă? De ce?

În loc să-I aducă lui Dumnezeu în dar roadele iubirii şi ale credincioşiei lor, îngrijitorii viei Sale L-au lepădat şi I-au înşelat aşteptările. Cu toate acestea, Dumnezeu, Stăpânul viei, a trimis la ei rob după rob (vers. 10-12), profet după profet (Ieremia 35:15), ca semn al iubirii Sale statornice, din dorinţa de a-i convinge de responsabilitatea lor. Însă fiecare profet a devenit victima respingerii: „Pe care din proroci nu i-au prigonit părinţii noştri?” (Faptele 7:52).

Istoria sacră este o lungă poveste de dragoste. Tragedia a lovit iar şi iar, dar, în cele din urmă, Dumnezeu avea să triumfe. Răstignirea avea să fie urmată de înviere. Piatra lepădată avea să fie pusă în capul unghiului marelui templu în care aveau să se adune toţi copiii Domnului, poporul Său, format din toţi cei răscumpăraţi – bogaţi şi săraci, evrei şi neamuri, bărbaţi şi femei. Ei vor intra în „via” Sa şi se vor bucura de „roadele” ei pentru totdeauna.

Poate că astăzi nu avem profeţi pe care să-i persecutăm, dar am fi probabil în stare să-i respingem pe mesagerii Domnului la fel ca oamenii din vechime. Ce putem face pentru a ne feri de această atitudine?

4. Cum putem aplica învăţătura Domnului Isus din Luca 20:20-26 la situaţia noastră, în ţara în care locuim?

În timpul Domnului Isus, taxele impuse de Roma erau un motiv de reacţii violente. Potrivit lui Iosif Flaviu, în jurul anului 6 d.Hr., Iuda Galileeanul, capul unei răscoale, a declarat că a plăti bir cezarului era un act de trădare faţă de Dumnezeu. Taxele constituiau cauza declanşării periodice a revoltelor împotriva romanilor. Pe un fundal atât de sensibil, întrebarea dacă se cuvenea ca ele să fie plătite dezvăluia motivaţiile ascunse ale celor care au pus-o: dacă ar fi spus că se cuvenea, Isus Se aşeza de partea Romei, dovedind astfel că nu putea fi împăratul iudeilor aşa cum declaraseră mulţimile cu ocazia intrării Sale în Ierusalim; dacă spunea că nu se cuvenea, însemna că Se alinia la modul general de manifestare al galileenilor, declarând astfel că stăpânirea romană era nedreaptă şi riscând să fie acuzat de trădare. Ei speraseră să-L încolţească prin această întrebare şi să nu-I mai lase nicio portiţă de scăpare.

Totuşi Domnul Isus le-a citit intenţiile. A luat un ban, a arătat spre chipul cezarului de pe el şi a dat următorul verdict: „Daţi dar cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Luca 20:25). Viaţa sub conducerea cezarului şi folosirea banilor cu efigia lui pentru trebuinţele zilnice impun o obligaţie faţă de el. Dar mai există şi o altă obligaţie, mai importantă, care derivă din faptul că suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu şi din faptul că Lui Îi datorăm loialitatea supremă.

„Replica lui Hristos nu a fost o eschivare, ci un răspuns sincer la întrebare. (…) El a declarat că, din moment ce trăiau sub protecţia puterii romane, trebuiau să-i acorde acelei puteri sprijinul cerut, atâta timp cât lucrul acesta nu venea în conflict cu o îndatorire mai înaltă. Însă, deşi erau nişte supuşi paşnici faţă de legile ţării, ei trebuiau să fie în primul rând supuşi lui Dumnezeu.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, p. 602

Cum putem fi nişte buni cetăţeni ai ţării noastre şi, totodată, buni cetăţeni ai cetăţii cereşti „al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:10)?

5. Ce semnificaţie are faptul că Cina Domnului a avut loc de Paşte? Luca 22:13-20

Isus a instituit Cina Domnului cu ocazia sărbătoririi Paştelui. Paştele arată neputinţa omului în contrast cu marea putere a lui Dumnezeu. Israeliţilor de atunci le era tot atât de imposibil să se elibereze singuri din robia egipteană cum ne este imposibil nouă, astăzi, să scăpăm singuri de consecinţele păcatului. Dumnezeu le-a dat eliberarea ca dar oferit din dragoste şi îndurare şi erau datori să le spună despre ea copiilor lor, din generaţie în generaţie (Exodul 12:26,27). Eliberarea lor a fost ancorată în istorie prin actul răscumpărător al lui Dumnezeu. Eliberarea omenirii din păcat este ancorată în evenimentul istoric al răstignirii. Isus este Mielul, jertfa de Paşte pentru noi (1 Corinteni 5:7).

Cina Domnului ne aminteşte că „în noaptea în care a fost vândut” (1 Corinteni 11:23), noaptea de dinaintea crucificării, Isus le-a adresat ucenicilor un mesaj solemn pe care să şi-l amintească mereu: pâinea şi vinul sunt simbolurile trupului Său, care urma să se frângă, şi al sângelui Său, care urma să se verse spre iertarea păcatelor (Matei 26:28). Moartea Sa a fost singurul mijloc pentru răscumpărarea noastră din păcat. Ca să nu uităm că moartea Sa este măsura luată de Dumnezeu pentru mântuirea noastră, Isus a rânduit Cina Domnului şi a poruncit să fie serbată până la revenirea Sa (1 Corinteni 11:24-26).

Afirmaţia lui Isus despre sângele Său vărsat „pentru mulţi, spre iertarea păcatelor” (Matei 26:28) trebuie amintită până la sfârşitul istoriei. Ignorarea ei şi alegerea unui alt mijloc de mântuire înseamnă a-L tăgădui pe Dumnezeu şi a respinge calea de mântuire oferită de El.

Sunt aici două lecţii majore (între multe altele), care trebuie rememorate la masa Domnului. „Hristos a murit pentru noi” este prima. A doua lecţie este aceea că, în virtutea morţii Sale, care ne-a adus în părtăşie unii cu alţii, alcătuim împreună un singur trup. Serbând Cina Domnului, suntem biserica răscumpărată a lui Hristos din timpul sfârşitului, aşteptând revenirea Sa. Până atunci, Cina ne aduce aminte că istoria are un sens şi că viaţa are o speranţă.

Ce produce în sufletul tău mesajul care însoţeşte sărbătorirea Cinei Domnului? Cum reflectă participarea ta la acest act importanţa pe care i-o acorzi? Participi de fiecare dată sau doar uneori?

„A mânca trupul şi a bea sângele lui Hristos înseamnă a-L primi ca pe un Mântuitor personal, crezând că El ne iartă păcatele şi că suntem desăvârşiţi în El. Privind la dragostea Sa, meditând la ea, adăpându-ne din ea, vom deveni părtaşi la natura Sa. Ceea ce este hrana pentru trup, aceea trebuie să fie Hristos pentru suflet. Hrana nu ne poate aduce un beneficiu dacă nu o mâncăm, dacă nu devine parte din fiinţa noastră. La fel Hristos nu are nicio valoare pentru noi dacă nu Îl cunoaştem ca Mântuitor personal. Cunoaşterea teoretică nu ne va face niciun bine. Trebuie să ne hrănim cu El, să-L primim în inimă, astfel încât viaţa Sa să devină viaţa noastră. Dragostea Sa şi harul Său trebuie asimilate.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, p. 389

Întrebări pentru discuţie

1. Ce speranţe false au nutrit ucenicii cu ocazia intrării triumfale a Domnului în Ierusalim? Cum ne putem feri astăzi de o greşeală asemănătoare? În privinţa căror evenimente profetice viitoare am putea să ne facem şi noi iluzii?

2. Ce mesaj a transmis Domnul Isus prin izgonirea vânzătorilor din templu? Cum poate fi actualizat acest mesaj pentru zilele noastre? Pe cine crezi că ar izgoni Isus din bisericile creştine de astăzi şi ce lucruri crezi că ar „răsturna” El în aceste biserici? De ce?

3. Ştiind că avea să fie răstignit în curând, iar peste câţiva ani templul urma să fie dărâmat (anul 70) şi serviciile lui desfiinţate, de ce nu a lăsat Isus lucrurile aşa cum erau? La rândul nostru, de ce trebuie să manifestăm interes şi grijă faţă de scopul real al existenţei organizaţiei bisericii, deşi ştim că această organizaţie va pieri?

4. În ce a constat necredincioşia vierilor din parabolă? Cui crezi că i s-ar aplica această parabolă în zilele noastre?

5. Ce ne învaţă exemplul Domnului Hristos cu privire la atitudinea pe care trebuie s-o avem faţă de autorităţile omeneşti şi faţă de diversele taxe percepute de acestea?

6. Care este motivul pentru care Mântuitorul a instituit Cina Domnului chiar cu ocazia Paştelui evreilor? Ce învăţăm din serbarea Cinei cu regularitate?

7. Cum răspundem, prin participarea noastră la Cina Domnului, filosofiei nihiliste, care neagă orice sens al existenţei umane?