Isus, Duhul Sfânt şi rugăciunea

Dintre evangheliile sinoptice, Evanghelia după Luca vorbeşte cel mai frecvent despre relaţia Domnului Isus cu Duhul Sfânt. Dacă Matei se referă la Duhul Sfânt de doisprezece ori, iar Marcu de şase ori, Luca are şaptesprezece referiri în evanghelia sa şi cincizecişişapte în cartea Faptelor apostolilor. Din perspectiva lui Luca, Domnul Isus a avut o relaţie strânsă cu Duhul Sfânt pe tot parcursul lucrării Sale pe pământ, începând cu întruparea (Luca 1:35) şi încheind cu porunca prin care a pus bazele misiunii Sale globale (Luca 24:44-49). Relaţia aceasta este esenţială pentru înţelegerea lucrării Mântuitorului. De asemenea, Luca subliniază importanţa rugăciunii în viaţa şi în misiunea lui Isus. Fiind Dumnezeu deplin, egal cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Isus ne-a lăsat, în natura Sa umană, un exemplu şi în ce priveşte rugăciunea.

Iar dacă El a avut nevoie de rugăciune, cu cât mai mult avem nevoie noi!

„Fără rugăciune necontenită şi fără veghere atentă, suntem în pericolul de a deveni nepăsători şi de a ne abate de la calea cea dreaptă. Adversarul caută neîncetat să blocheze calea spre scaunul harului, ca să nu obţinem, prin cereri serioase, har şi putere pentru a ne împotrivi ispitei.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 95

În ochii lui Luca, un convertit dintre neamuri şi tovarăş de misiune al apostolului Pavel, viaţa Domnului Hristos pe pământ – de la întrupare până la înălţare şi până la extinderea bisericii – era o minune divină adusă la îndeplinire şi condusă de Duhul Sfânt. În viaţa lui Isus, vedem Dumnezeirea la lucru pentru răscumpărarea noastră (Luca 3:21,22). Tocmai aceasta este ideea pe care o subliniază Luca prin referirile constante la Duhul Sfânt.

1. Ce ne spun următoarele versete despre rolul Duhului Sfânt în venirea Domnului Hristos pe pământ, în trup omenesc? Luca 1:35,41; 2:25-32.

Misiunea Domnului Isus a început cu câteva referiri la Duhul Sfânt. Potrivit lui Luca, Ioan Botezătorul a prezis că Acela care avea să vină după el avea să boteze cu Duh (Luca 3:16). La botezul lui Isus, atât Tatăl, cât şi Duhul Sfânt au confirmat autenticitatea misiunii Sale de răscumpărare. Dumnezeu Tatăl a declarat din cer că Hristos era Fiul Său preaiubit, trimis să mântuiască omenirea, iar Duhul Sfânt a coborât asupra Sa în chip de porumbel (Luca 3:21,22). De atunci înainte, Isus a fost „plin de Duhul Sfânt” (Luca 4:1), pregătit să înfrunte duşmanul în pustie şi să-Şi înceapă lucrarea (Luca 4:14).

Cuvintele din deschiderea predicii pe care a ţinut-o în Nazaret erau o aplicare la Sine a profeţiei mesianice din Isaia: „Duhul Domnului este peste Mine” (vers. 18). Duhul Sfânt era tovarăşul Său nelipsit, forţa care-L întărea, o prezenţă permanentă în mijlocul urmaşilor Săi atunci când El nu avea să mai fie în mijlocul lor (Ioan 16:5-7). Pe lângă aceasta, Isus a promis că Dumnezeu avea să le dea Duhul Sfânt celor care aveau să-L ceară (Luca 11:13). Acelaşi Duh care a asigurat legătura lui Hristos cu Tatăl Său şi cu misiunea de răscumpărare avea să-i împuternicească pe ucenici pe calea credinţei. De aici şi importanţa crucială a Duhului Sfânt pentru viaţa creştină: într-adevăr, blasfemia împotriva Duhului Sfânt este cel mai grav dintre toate păcatele (Luca 12:10).

Care sunt metodele concrete prin care putem fi deschişi la călăuzirea Duhului Sfânt? Mai exact, ce putem face pentru ca alegerile noastre să nu ne împiedice să discernem glasul Său?

2. Notează următoarele ocazii în care Isus S-a rugat, consemnate numai în Luca. Ce îţi spun aceste exemple despre viaţa ta de rugăciune?

a. Luca 3:21

„O eră nouă şi importantă s-a deschis înaintea Sa. El intra acum pe o scenă mai vastă în lupta vieţii Sale.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, p. 111

El nu S-a încumetat să intre fără rugăciune pe această scenă mai vastă a lucrării Sale publice, lucrare ce avea să se încheie cu moartea Sa pe Calvar.

b. Luca 6:12,13

Niciun lider nu-şi alege urmaşii la întâmplare. Isus i-a ales pe aceia care aveau să înţeleagă şi să se identifice complet cu El şi cu misiunea Sa. „Slujba lor era cea mai importantă dintre toate cele la care au fost chemaţi vreodată oamenii şi venea pe locul al doilea după cea a lui Hristos Însuşi.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, p. 291

c. Luca 9:18

Ucenicia impune dedicarea absolută faţă de Isus şi înţelegerea identităţii Sale. Isus S-a rugat „singur deoparte” pentru ca ucenicii Săi să ştie cine era, apoi i-a pus la încercare cu întrebarea crucială: „Cine ziceţi că sunt?” (Luca 9:2 0).

d. Luca 9:28-36

După această rugăciune, El a obţinut a doua confirmare din partea Cerului că era Fiul preaiubit al lui Dumnezeu. Încercările de până atunci şi cele ce urmau să vină nu puteau să schimbe ataşamentul Său strâns de Tatăl. De asemenea, ca urmare a rugăciunii, ucenicii au văzut cu ochii lor mărirea Lui (2 Petru 1:16).

e. Luca 22:39-46

Aceasta este probabil cea mai importantă rugăciune din istoria mântuirii. Mântuitorul uneşte aici cerul cu pământul şi stabileşte prin aceasta trei principii esenţiale: întâietatea voinţei şi a planului lui Dumnezeu, angajamentul de a împlini planul Său chiar sub ameninţarea morţii şi puterea de a birui fiecare ispită apărută pe calea împlinirii planului divin.

f. Luca 23:46

Prin ultimele cuvinte rostite pe cruce, El ne arată care este scopul final al rugăciunii: legătura permanentă cu Dumnezeu.

3. Ce aflăm din Luca 11:1-4 despre rugăciune?

„Tată” este numele lui Dumnezeu folosit cu predilecţie de Domnul Hristos şi apare de cel puţin o sută şaptezeci de ori în cele patru evanghelii. Când ne adresăm lui Dumnezeu în felul acesta, recunoaştem că El este o Persoană capabilă de cea mai apropiată relaţie cu oamenii. El este tot atât de real, de iubitor şi de grijuliu ca un părinte pământesc. Totuşi El este mai mult decât atât: este Tatăl din ceruri. El este diferit de un tată pământesc, fiindcă este omnipotent, omniscient, omniprezent şi desăvârşit în toate.

Expresia „Tatăl nostru care eşti în ceruri” ne aminteşte că Dumnezeu este sfânt şi că este o persoană. Ea delimitează religia creştină de filosofie (în care Dumnezeu este o idee) şi de panteism (în care Dumnezeu este tot ce există).

„Sfinţească-se Numele Tău” (Luca 11:2). Aici ni se aminteşte încă o dată de sfinţenia lui Dumnezeu. Aceia care pretind că sunt urmaşii Domnului trebuie să sfinţească Numele Său prin cuvânt şi faptă. Cine pretinde că-L urmează şi totuşi păcătuieşte împotriva Lui Îi pătează Numele. Cuvintele lui Isus din Matei 7:21-23 ne pot ajuta să înţelegem mai bine ce înseamnă să sfinţim Numele lui Dumnezeu.

„Vie Împărăţia Ta” (Luca 11:2). Evangheliile fac referire la Împărăţia lui Dumnezeu de peste o sută de ori: Luca de aproape patruzeci de ori, Matei de aproape cincizeci de ori, Marcu de şaisprezece ori, iar Ioan de trei ori. Domnul Isus a venit să descopere Împărăţia Sa şi să o întemeieze, atât prin realitatea prezentă a Împărăţiei harului, cât şi prin făgăduinţa împărăţiei viitoare, a slavei. Cine nu intră în prima, nu poate intra în a doua. Dorinţa Mântuitorului este ca ucenicii Săi să cunoască prima împărăţie ca o pregustare a celei de-a doua.

„Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ” (Luca 11:2). Voinţa lui Dumnezeu este recunoscută şi împlinită în cer. Isus ia acest fapt şi îl transformă în speranţa ca situaţia să fie la fel şi pe pământ. Când cere ca voia lui Dumnezeu să se facă „pe pământ”, El nu se referă la omenire în general, ci la fiecare dintre noi.

Îl cunoşti personal pe Domnul sau ai doar cunoştinţe despre El? Cum te poate aduce mai aproape de El viaţa de rugăciune?

„Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă în fiecare zi” (Luca 11:3). Cererea aceasta, indiferent dacă vine de pe buzele unui milionar ori de pe cele ale unui orfan lipsit de toate, este o exprimare a dependenţei şi o recunoaştere a încrederii. Cu toţii depindem de Dumnezeu, iar cererea aceasta ne constrânge să recunoaştem că El este sursa tuturor darurilor. El este Creatorul. În El trăim, ne mişcăm şi avem fiinţa. „El ne-a făcut, ai Lui suntem” (Psalmii 100:3).

4. Citeşte Luca 11:1-4. Ce învăţăm din aceste cereri?

„Ne iartă nouă păcatele noastre” (Luca 11:4). Iertarea constituie inima Evangheliei. Fără iertare de la Dumnezeu, noi nu avem mântuire: „Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre…, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile” (Coloseni 2:13). Dacă am cunoscut personal iertarea divină, suntem datori să ni-i apropiem pe cei care ne-au greşit. Când cerem să fim iertaţi „fiindcă şi noi iertăm” (Luca 11:4), nu vrem să spunem că Dumnezeu ne iartă pentru că şi noi iertăm, dimpotrivă, statutul nostru de oameni iertaţi ne impune să lărgim în permanenţă sfera harului – pe de o parte să recunoaştem şi să primim bunăvoinţa divină, iar pe de altă parte să-i iubim şi să-i iertăm pe cei care ne-au greşit.

„Nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău” (Luca 11:4). Aici remarcăm două idei. Mai întâi, ispita nu este păcat. Cuvântul grecesc pentru „ispită” este peirasmos. Substantivele greceşti cu terminaţia -asmos descriu în mod obişnuit un proces, nu un produs. Scripturile nu privesc la ispită ca la un produs finit; ea este o metodă, un proces în urma căruia se obţine un anumit produs. Ispita nu este păcat, dar cedarea la ispită este. În al doilea rând, Dumnezeu nu este iniţiatorul ispitei (Iacov 1:13). El poate îngădui ca ispita să vină, dar El nu ne ispiteşte niciodată, adică nu ademeneşte pe nimeni la păcat. Prin urmare, cererea aceasta este o recunoaştere a faptului că El este sursa de putere pentru a ne împotrivi celui rău.

Dumnezeu este Tatăl care Se îngrijeşte de toate nevoile noastre. Ce mare asigurare descoperi în textul din Luca 11:9-13? Cum te ajută rugăciunea să îţi îmbogăţeşti şi adânceşti experienţa în aceste domenii?

După ce le-a prezentat ucenicilor o rugăciune-model, Domnul Isus a scos în evidenţă nevoia de rugăciune stăruitoare prin parabola prietenului care vine la miezul nopţii (Luca 11:5-13). Mai târziu, când Se apropia de încheierea lucrării Sale, le-a amintit din nou urmaşilor Săi despre nevoia de pocăinţă şi smerenie în rugăciune (Luca 18:9-14). Ambele parabole ne arată că rugăciunea nu este doar o rutină religioasă, ci o legătură vie şi stăruitoare cu Tatăl.

5. Care este învăţătura din parabola relatată în Luca 11:5-8?

Mântuitorul a spus această parabolă pentru a încuraja perseverenţa în rugăciune. Rugăciunea nu ar trebui să devină o rutină, ci ar trebui să fie temelia relaţiei noastre cu Dumnezeu, a bizuirii noastre totale, insistente şi neîntrerupte pe El. Rugăciunea este respiraţia sufletului; fără ea, suntem morţi din punct de vedere spiritual. Parabola aceasta este despre un om care vine la prietenul său, la miezul nopţii, să-i ceară o pâine pentru oaspetele său. În ciuda orei târzii şi a dificultăţii de a-i satisface cererea, prietenul cedează şi răspunde în cele din urmă rugăminţilor sale insistente. Cu cât mai dornic este Dumnezeu să îi răspundă celui care stăruie în rugăciune! Insistenţa noastră nu schimbă decizia Sa, ci întăreşte încrederea noastră.

6. Ce lecţie esenţială despre rugăciune descoperim în Luca 18:9-14?

Fariseul se aştepta să primească aprobarea lui Dumnezeu, bazându-se pe faptele lui de neprihănire. Vameşul a contat pe mila Lui şi a cerut să fie acceptat pe baza harului divin. Deci noi nu suntem acceptaţi de Dumnezeu pe baza a ceea ce suntem sau facem, ci numai prin harul Său. Numai cei pocăiţi şi smeriţi, care regretă cu adevărat că au păcătuit pot primi acest har. „Blândeţea şi smerenia sunt condiţiile succesului şi ale biruinţei. O cunună de slavă îi aşteaptă pe aceia care se pleacă la piciorul crucii.” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, p. 590

Cei care nu Îl cunosc pe Domnul tind să se compare cu alţii, pe care îi consideră mai răi decât ei, ca să se mângâie cu gândul că ei sunt mai buni. De ce este aceasta o amăgire? Ce importanţă are dacă alţii sunt mai răi decât noi?

„Sufletul care apelează la Dumnezeu prin rugăciune zilnică şi serioasă, pentru ajutor, sprijin şi putere, va avea aspiraţii nobile, percepţii clare despre adevăr şi datorie, planuri înalte de acţiune şi o continuă foame şi sete după neprihănire. Prin păstrarea legăturii cu Dumnezeu, vom fi făcuţi în stare să răspândim asupra altora, cu care venim în contact, lumina, pacea şi liniştea care domnesc în inimile noastre. Puterea primită de la Dumnezeu prin rugăciune, unită cu efortul perseverent de a instrui mintea cu privire la atenţie şi purtarea de grijă, ne pregăteşte pentru îndatoririle zilnice şi ne păstrează spiritul liniştit în toate circumstanţele.” – Ellen G. White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 85

„Când Îl numim pe Dumnezeu Tatăl nostru, recunoaştem că toţi copiii Săi sunt fraţii noştri. Formăm cu toţii o mare reţea umană, suntem toţi membri ai aceleiaşi familii. În cererile noastre, trebuie să-i includem pe semenii noştri în aceeaşi măsură în care ne includem pe noi. Acela care caută binecuvântarea numai pentru sine nu se roagă în modul cuvenit.” – Ibidem, p. 105

Întrebări pentru discuţie

1. Menţionaţi câteva dintre situaţiile în care Duhul Sfânt a fost prezent în lucrarea Domnului Isus Hristos. Ce concluzie se poate trage?

2. Ce am învăţat despre viaţa de rugăciune a Domnului Isus? Ce constatăm în privinţa vieţii noastre de rugăciune, atunci când o comparăm cu a Lui?

3. Care sunt lecţiile pe care le-am învăţat din modelul de rugăciune oferit de Mântuitorul? Ce asigurări şi certitudini am primit din acest model de rugăciune?

4. Care sunt pildele despre rugăciune menţionate în Evanghelia după Luca şi ce lecţii am desprins din fiecare dintre ele?

5. În ce fel a fost îmbogăţită concepţia ta despre rugăciune şi ce schimbări vei face în viaţa ta de rugăciune în urma acestui studiu?