Duhul Sfânt şi trăirea unei vieţi sfinte

Este uşor să cădem în plasa indiferenţei faţă de sfinţenia lui Dumnezeu şi a insensibilităţii faţă de păcatul şi răul din viaţa noastră pe care El ni le descoperă. Sfinţenia este totuşi una dintre temele principale ale Bibliei. A urmări sfinţenia, a deveni iubitor şi curat ca Isus ar trebui să fie o prioritate pentru fiecare creştin. Atitudinea de superioritate pe care o au unii pretinşi „sfinţi” ne indignează, pe bună dreptate. Însă, totodată, uităm ce înseamnă să ai o viaţă sfântă şi curată.

Dragostea lui Dumnezeu nu poate fi separată de sfinţenia Sa. În absenţa sfinţeniei, dragostea ar degenera în sentimentalism şi, în absenţa iubirii, sfinţenia s-ar transforma în inaccesibilitate şi austeritate. Ambele însuşiri, dragostea şi sfinţenia, formează temelia caracterului Său.

Duhul Sfânt este absolut indispensabil pentru aspiraţia noastră la sfinţenie. Nu întâmplător este numit „Sfânt” şi „Duhul sfinţeniei” (Romani 1:4). Numele Său ne aminteşte că Dumnezeu este sfânt şi că marea Sa dorinţă este să îi facă pe păcătoşi sfinţi ca El.

Săptămâna aceasta, vom studia mai îndeaproape ce înseamnă să fim sfinţi şi ce înseamnă să avem o viaţă sfântă.

1. Ce motive ne dă apostolul Petru pentru a trăi o viaţă sfântă? 1 Petru 1:14-16

Oamenilor le place să sublinieze iubirea lui Dumnezeu, nu sfinţenia Lui. E adevărat că El este dragoste, însă, în Biblie, Numele Său este asociat cu sfinţenia mai frecvent decât cu oricare alt atribut (Psalmii 89:18; Isaia 40:25; Ieremia 51:5; Ezechiel 39:7; Apocalipsa 4:8). Sfinţenia înseamnă puritatea şi desăvârşirea morală a naturii Sale. Înseamnă că El este cu desăvârşire bun şi în El nu este nimic rău. Înseamnă că El este desăvârşit în toate celelalte atribute ale Sale. Dacă ar fi doar atotputernic, atotcunoscător şi omniprezent, dar nu şi sfânt în toate privinţele, am avea motive să ne fie frică de El. Dar El este sfânt şi avem toate motivele să-L iubim.

Puterea Sa este sfântă. Îndurarea Sa, înţelepciunea Sa şi dragostea Sa sunt sfinte. În acest sens, sfinţenia este cuvântul cel mai intim legat de Divinitate pentru că are de-a face cu însăşi natura Sa. Negarea purităţii Sale este mai gravă probabil decât negarea existenţei Sale, întrucât cea dintâi îl prezintă ca pe un Dumnezeu care nu poate fi iubit, detestabil chiar.

Dumnezeu este sfânt în sensul că El este separat de păcat şi dedicat cu totul căutării binelui pe care îl întruchipează. Sfinţenia denotă o calitate relaţională, dar şi una morală. Ea cuprinde separarea de păcat şi dedicarea completă spre slava Domnului.

În Isaia 6:3 şi Apocalipsa 4:8, Dumnezeu este numit „sfânt, sfânt, sfânt”. Când doreau să sublinieze un lucru important şi să atragă atenţia cititorilor, scriitorii biblici apelau la repetiţie. Isus le-a atras atenţia ascultătorilor Săi asupra unor declaraţii importante prin repetarea cuvântului „adevărat, adevărat” (Ioan 5:24; 6:47 etc.) sau prin repetarea numelui celui căruia i Se adresa, „Ierusalime, Ierusalime” (Matei 23:37) sau „Marto, Marto” (Luca 10:41). Dintre toate atributele lui Dumnezeu, numai sfinţenia este repetată de trei ori la rând. Înţelegem de aici că sfinţenia este atributul Său cel mai de seamă. Natura Sa este sfântă. El este curat şi bun.

Cum te-ai simţi dacă Dumnezeul atotputernic şi creator n-ar fi şi sfânt şi iubitor? De ce ar trebui să-I fii recunoscător?

„Cu cât te vei apropia mai mult de Isus, cu atât ţi se va părea că eşti mai păcătos, deoarece vederea ta spirituală va deveni mai clară, iar imperfecţiunile tale vor fi mai evidente într-un contrast distinct şi total cu natura desăvârşită a lui Isus. Aceasta este dovada faptului că amăgirile lui Satana şi-au pierdut puterea şi că influenţa dătătoare de viaţă a Duhului lui Dumnezeu îţi trezeşte conştiinţa.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, ed. 2014, p. 80 (64-65)

2. Care este idealul lui Dumnezeu cu privire la caracterul fiecărui membru al bisericii Sale? Efeseni 1:4; 5:25-27; Evrei 12:14.

Sfinţenia este un dar de la Dumnezeu şi este o cerinţă a Sa. De aceea, ar trebui să ne rugăm pentru ea şi să o manifestăm zilnic. Ea este rodul Duhului pe care îl aducem în viaţa noastră pe măsură ce umblăm, prin Duhul Sfânt, împreună cu Hristos în fiecare zi (Galateni 5:16,22,25). Pe scurt, sfinţenia înseamnă asemănare cu Hristos. Înseamnă să-I aparţii lui Isus, să asculţi de El şi să-I fii devotat, să fii tot mai asemenea chipului Său. Sfinţenia, în sensul ei de bază, înseamnă separare, punere deoparte într-un scop special, pentru Dumnezeu. Ea exprimă totodată o calitate moral-spirituală intrinsecă şi anume calitatea de a fi fără prihană şi curat înaintea lui Dumnezeu. Aceste două aspecte trebuie păstrate împreună.

În Noul Testament, credincioşii sunt numiţi sfinţi în virtutea relaţiei lor unice cu Isus, care îi pune deoparte pentru un scop special. Aceasta nu-i face desăvârşiţi din punct de vedere etic, nici fără păcat, dar îi schimbă ca să poată trăi o viaţă curată şi sfântă (în 1 Corinteni 1:2, Pavel îi numeşte sfinţi pe credincioşii din Corint, deşi nu erau fără păcat sau desăvârşiţi). Credincioşii sunt îndemnaţi să urmărească sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evrei 12:14). De la bun început, Dumnezeu îl acceptă total pe cel credincios, însă creşterea lui în sfinţenie se întinde pe toată durata vieţii şi trebuie să aibă loc neîntrerupt pentru a fi transformat după chipul fără pată al Aceluia care ne-a mântuit..

Este vreo diferenţă între a fi sfânt şi a urmări sfinţenia? Care? De ce să mai urmăreşti sfinţenia dacă îi aparţii lui Dumnezeu şi dacă eşti deja acceptat înaintea Sa ca fiind sfânt în virtutea jertfei Domnului Isus pentru tine?

3. Ce ne spun despre sfinţire textele din 1 Corinteni 6:11; Tit 3:5 şi Evrei 13:12?

Sfinţirea noastră este adusă la îndeplinire în virtutea credinţei (Evrei 11:6), prin puterea Duhului Sfânt (2 Tesaloniceni 2:13; 1 Petru 1:2). Isus realizează creşterea noastră în sfinţenie pe toată durata vieţii noastre, prin dezvoltarea virtuţilor cunoscute ca „roada Duhului”. Schimbarea noastră după chipul Său are loc „prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18).

4. Citeşte Galateni 5:16,17. Ce ne spune Pavel în aceste versete?

În fiecare credincios se dă o luptă. Cauza acestei tensiuni o constituie locuirea păcatului în noi (Romani 7:20). Apostolul era conştient de această luptă pentru că a declarat spre finalul vieţii: „Eu nu cred că l-am apucat încă, dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Filipeni 3:13,14).

5. Citeşte Evrei 12:1,2. În ce constă lupta credinţei?

Lupta pe care suntem chemaţi să o ducem constă în a ne uita ţintă „la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre” (Evrei 12:2). Prea adesea, ne aţintim privirea spre propria persoană. Ne lăsăm distraşi de biruinţele şi de înfrângerile noastre, în loc să privim la Dumnezeu, singurul care ne poate da biruinţa asupra păcatului. Când privim la Isus, cu ajutorul Duhului Sfânt, nu mai vrem să păcătuim şi dăm la o parte orice piedică (Evrei 12:1). Când însă facem o obsesie din păcatele şi metehnele noastre, privim la noi înşine. În situaţia aceasta, suntem uşor de învins, deoarece ne descurajăm uşor. Dar, dacă privim la Isus, avem curaj şi putem duce o viaţă de biruinţă.

Dacă te-ar întreba cineva: „Cum pot obţine biruinţa asupra păcatului, care este promisă în Biblie?”, cum i-ai răspunde şi de ce? Pregăteşte să împărtăşeşti răspunsul în grupă.

Ştim că Dumnezeu ne cere să păzim Legea Sa. Se ridică totuşi o întrebare: De ce să mai păzim Legea dacă nu suntem mântuiţi prin ea? Răspunsul îl găsim în noţiunea de sfinţenie.

6. Cum spune Pavel că este Legea? Ce caracteristici ale lui Dumnezeu reflectă ea? Romani 7:12; 1 Timotei 1:8.

Legea este sfântă, dreaptă şi bună. Dar aceste trei însuşiri îi aparţin exclusiv lui Dumnezeu! Prin urmare, Legea este o expresie a caracterului Său.

A duce o viaţă plină de Duhul Sfânt înseamnă a trăi conform Legii lui Dumnezeu. Legea este etalonul neschimbător al sfinţeniei Sale. Standardul înălţat de ea nu se schimbă niciodată, la fel cum Dumnezeu însuşi nu Se schimbă. Isus a declarat că nu a venit să desfiinţeze Legea, ci să o împlinească în fiecare aspect (Matei 5:17-19). Păzirea Legii nu înseamnă legalism, ci credincioşie. Legea nu ne mântuieşte şi nici nu poate să ne mântuiască. Ea nu este calea, ci indicatorul spre mântuire. Referindu-ne metaforic la ea, Legea este „încălţămintea” cu care umblă dragostea noastră. De aceea spunea Isus: „Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci” (Matei 24:12). Dragostea scade când Legea nu este apreciată.

7. De ce este dragostea împlinirea Legii? Romani 13:10; Matei 22:37-40.

Dacă etalonul sfinţeniei este Legea, esenţa sfinţeniei este dragostea. Dragostea este răspunsul faţă de acţiunile mântuitoare ale lui Dumnezeu şi se manifestă prin credincioşie. Nu poţi fi un bun ucenic al lui Isus dacă nu respecţi Legea cu conştiinciozitate şi din iubire. Respectarea literei Legii este posibilă, dar manifestarea iubirii adevărate fără respectarea Legii este imposibilă. Cel care iubeşte în mod real îşi doreşte să fie fidel. Dragostea nu desfiinţează Legea. O împlineşte.

În ce sens este Legea o expresie a iubirii lui Dumnezeu pentru noi? Ce relaţie există între iubire şi ascultare?

8. Citeşte Psalmii 15:1,2; Efeseni 4:22-24 şi 2 Timotei 2:21. Ce ne spun aceste texte despre sfinţenie?

Sfinţenia este condiţia pentru a intra în părtăşie cu Dumnezeu şi pentru a deveni de folos. Este o zicală: „Semeni o faptă şi culegi un obicei; semeni un obicei şi vei culege un caracter.” Şi am putea adăuga: „Caracterul determină destinul.” Singurul lucru pe care îl vom lua cu noi în cer este caracterul.

Dacă ne formăm obiceiuri noi şi ne dezvoltăm caracterul nu înseamnă că obţinem sfinţirea prin eforturile personale, ci aceasta este calea pe care Duhul Sfânt ne conduce la sfinţenie. Pentru viaţa noastră creştină, sunt importante mai ales obiceiurile care au legătură cu virtuţile biblice: răbdarea, dragostea, credincioşia, bunătatea, blândeţea, facerea de bine şi stăpânirea de sine.

Dacă inimile noastre sunt pline de Duhul Sfânt, vom fi activi pentru Dumnezeu. Dar prea adesea uităm că Dumnezeu este Cel care ne sfinţeşte şi va duce la bun sfârşit lucrarea începută în noi (Filipeni 1:6). Uneori suntem atât de ocupaţi cu lucrarea Domnului, încât uităm să ne mai bucurăm de timpul petrecut cu El în rugăciune. Când suntem prea ocupaţi ca să ne mai rugăm, suntem de fapt prea ocupaţi ca să fim creştini!

Poate că educaţia şi succesul personal ne-au făcut atât de încrezători în noi înşine, încât considerăm că talentele şi programele frumoase sunt meritul nostru şi uităm că despărţiţi de Hristos şi fără Duhul Sfânt nu putem face nimic.

A fi activ în lucrarea lui Dumnezeu nu înseamnă a fi sfânt. Vor exista oameni care vor considera că au făcut lucruri măreţe pentru Domnul, dar, în realitate, nu L-au urmat – vezi Matei 7:22,23. Este o mare diferenţă între a fi chemat de Dumnezeu şi a simţi imboldul de a face ceva pentru El. Dacă nu ne luăm timp să ascultăm în linişte glasul Său, riscăm să ne ghidăm după imboldurile proprii, iar lucrarea noastră va fi lipsită de putere şi nu va aduce pace şi binecuvântare durabilă. Cea mai mare nevoie a noastră în ce priveşte sfinţenia personală este să petrecem un timp de calitate cu Domnul, când să ascultăm glasul Său şi să primim puteri noi din Cuvântul Său, sub călăuzirea Duhului Sfânt. În felul acesta, lucrarea noastră va dobândi credibilitate şi va avea putere de convingere.

Pentru studiu suplimentar: Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, capitolul „Asemenea aluatului”.

Cum putem percepe noi sfinţenia neştirbită a lui Dumnezeu în condiţiile în care suntem căzuţi şi corupţi de păcat? El este complet diferit de lumea noastră caracterizată de păcat şi moarte. Dar iată lucrul cel mai uimitor: El ne oferă şansa de a deveni părtaşi la sfinţenia Sa. În aceasta constă practic legământul pe care L-a făcut cu noi: „Vorbeşte întregii adunări a copiilor lui Israel şi spune-le: «Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul, Dumnezeul vostru»” (Leviticul 19:2). Sau cum se afirmă în cartea Evrei: „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou… Dar iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după acele zile, zice Domnul: Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (Evrei 8:8,10). În textele acestea, se face o asociere între sfinţenie, legământ şi Lege. Nu putem fi sfinţi dacă nu ascultăm de Legea lui Dumnezeu şi putem asculta de Legea Sa numai în măsura în care Duhul Sfânt ne scrie Legea în inimă şi în minte. Ce mare privilegiu ne-a dat Domnul: „să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui” (Evrei 12:10)! Iar dovada că suntem părtaşi sfinţeniei Lui este ascultarea de Legea Sa, ascultare motivată de iubire.

BIBLIA ŞI CARTEA ANULUI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Psalmii 88 – 94
1. La ce anume se referă psalmistul prin expresia „ţara uitării”?
2. Cât timp dorea psalmistul să fie înveselit de Domnul?
3. În ce anume constă podoaba Casei Domnului?
4. Când simţea psalmistul că mângâierile Domnului îi înviorau sufletul?

Profeţi şi regi, capitolul 6
5. Ce se întâmplă şi astăzi cu oricine se predă lucrării celui rău?

Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro (secţiunea „Şcoala de Sabat”) sau YouTube (canalul „Şcoala de Sabat”).

Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei şi ultimei lecţii din trimestru!